Mircea Eliade – „Istoria credințelor și ideilor religioase (Vol. 2)”

Cel de-al doilea volum din „Istoria credințelor și ideilor religioase” începe prin identificarea credințelor magico-religioase din zona Chinei, în perioada neolitică. Cea mai veche așezare din epoca respectivă este Ban po (din provincia Shanxi), care aparține culturii Yangshao și care a fost locuită pentru o perioadă de 600 de ani, urmată apoi de o altă cultură neolitică, de lângă zona Longshan. Identificăm în cultura Yangshsao o serie de credințe și practici religioase ce țin de fertilitate, moarte și spațiu sacru, după cum deduce Eliade din structura satelor în cadrul cărora casa comunală este amplasată în centrul pieței, în jurul acesteia aflându-se colibe îngropate pe jumătate în pământ. Se înțelege în acest sens reprezentarea satului ca Univers ce beneficiază de propriile legi de guvernare, „Centrul” fiind casa comunală. Înhumarea copiilor în cadrul urnelor din zona caselor și structura acestora (deschizătura prin care se presupune că sufletul celui mort poate să iasă și să revină în trup) atestă existența credinței supraviețuirii sufletului, dar și un simbol al „casei” mortului (pp. 7 – 8). Dacă în cultura Yangshao era respectată descendența matrilineară, în cultura Longshan se manifestă trecerea către societatea patrilineară. Existența obiectelor falice este explicată prin importanța acordată de cultura respectivă cultului strămoșilor, prin simbolismul „casei sufletului”.

 În perioada bronzului, adică începând cu dinastia Shang (1751 – 1028 î.en.) apar noi concepții religioase în cultura chineză, precum existența unui zeu suprem denumit Di (Domnul) sau Shang Di (Domnul cel de Sus). Cârmuitor al întregului Univers, Di este cel care conduce desfășurarea ciclurilor naturale și a ritmurilor cosmice, care poate aduce bogăție sau dezastre asupra recoltelor și a oamenilor, care decide rezultatul final al luptelor și al războaielor, fiind, de asemenea, „singurul care este invocat atunci când e în joc fecunditatea (ploaia) și războiul, cele două preocupări de bază ale Suveranului.” (pag. 11). Acesta din urmă (suveranul) este responsabil de realizarea a două tipuri de sacrificii, unul dedicat strămoșilor (prin intermediul cărora își menține autoritatea și dominația), iar celălalt dedicat lui Di, dar și altor zei minori.

Astfel că un serviciu ritual se putea desfășura timp de 300 sau 360 de zile – „sacrificiu” însemnând „an”, în sensul ciclului anual ca reprezentare a serviciului complet, deci a desfășurării normale a ciclului anual. Existența rămășițelor umane din cadrul mormintelor regale de lângă Anyang, precum și a celor animale, este explicată prin intermediul importanței pe care clanul regal și aristocrația acelei perioade o acordau vânătorii (rituale?). De asemenea, mormintele care simbolizează casele morților pot explica ritualurile de sacrificare umană din timpul construcției de clădiri: sufletele celor morți oferă durabilitate clădirii, reprezentând noul trup al sufletului sacrificat (pp. 11 – 13).

 Ultimul rege al dinastiei Shang este înfrânt în anul 1029 î.en. de către conducătorul tribului Zhou, iar acesta din urmă își fundamentează faptele pe baza unor porunci primite din partea Stăpânului ceresc. Dinastia Zhou este cea mai îndelungată dinastie a Chinei (1028 – 256 î.en.), în cadrul acesteia fiind realizate „Cărțile clasice”. După cum afirmă C. Hentze în „Feunde in Alt-China”: desacralizarea scrierii ce a permis literaturii să avanseze spre preocupări de tip genealogic sau istoriografic în schimbul funcției anterioare a scrisului, aceea de reglare a raporturilor dintre Cer și Pământ, dintre Divinitate și oameni (pp. 13 – 14). În orice caz, în perioada dinastiei Zhou credințele religioase s-au dezvoltat sub concepția unui zeu al cerului denumit Tian sau Shang Di, care prezenta trăsături antropomorfe.

Conform credințelor vechilor chinezi, acest zeu își are locașul în Ursa Mare, mai precis în Mijlocul Cerului (întâlnim, astfel, simbolismul Centrului). Desigur că Tian sau Shang Di sunt reprezentarea zeului omniscient și omniprezent, atotcunoscător, acesta fiind invocat în pacte și în contracte. Totuși, odată cu perioada lui Confucius, zeul celest își modifică natura religioasă într-una filosofică, de tipul principiului menținerii ordinii cosmice; chiar și așa, el rămâne protectorul dinastiei pe parcursul existenței acesteia. Suveranul este considerat ca fiind fiul lui Tian, astfel că el este responsabil atât de realizarea sacrificiilor, cât și de normalitatea ritmurilor cosmice. Mai mult decât atât, Suveranul este cel care are responsabilitatea de a se supune riturilor expiatorii în cazul dezastrelor naturale, precum și în cadrul ciclurilor agrare, când trebuie să îl reprezinte pe zeu (pag. 14).

 Referitor la cosmogonia culturii chineze, identificăm mitul sacrificiului ființei primordiale: pe când Cerul și Pământul erau doar un haos de forma unui ou, a avut loc nașterea unui antropomorf numit Pan Ku. La moartea acestuia, din capul său s-a format un munte sfânt, din ochi s-au format Soarele și Luna, din grăsime au fost create mările și fluviile, iar din perii capului au luat naștere pădurile și plantele. Totuși, acesta nu este unicul mit al creației atestat în vechea cultură chineză. Identificăm un alt mit al perioadei primordiale în cadrul căreia oamenii trăiau în comuniune cu zeii; ca în alte mituri asemănătoare, comuniunea a fost distrusă de un eveniment mitic, urmând ca Cerul să fie separat de Pământ. Am vorbit despre acest tip de mit și în articolul referitor la șamanism. După cum știm, anumite tipuri de persoane privilegiate încă beneficiau de accesul în celelalte două zone existențiale – Cerul și Infernul.

Un alt mit păstrat în istoria vechilor chinezi este cel al lui Fu Xi și Nu Wa, frate și soră, reprezentați în iconografie drept două ființe cu trupuri de dragoni, cu cozile legate: „Nu Wa a refăcut cerul albastru cu pietre de cinci culori diferite, a retezat picioarele unei broaște țestoase uriașe și a înălțat patru stâlpi în cei patru poli ai lumii, l-a omorât pe Dragonul Negru (Kong Kong), a adunat cenușa din trestie ca să poată opri apele revărsate.” (Lie Tseu, sec. III, apud. Mircea Eliade, pg. 18). Într-un alt text, mitul Creației constă în modelarea oamenilor de către Nu Wa din lut galben și din noroi – desigur, un alt simbol, de această dată social, căci lutul galben era reprezentarea oamenilor bogați, în timp ce noroiul era reprezentarea celor săraci (pp. 17 – 18).

 Să înaintăm în istorie și să privim către simbolismul întemeierii Romei. Roma a fost întemeiată în anul 754 î.en., iar tradiția ne spune că întemeierea a fost realizată de către Romulus și Remus, fiii Rheei Sylvia și a lui Marte. Rhea Sylvia este numele fetei lui Numitor, rege al Albei, care a fost detronat de către fratele său Amulius, acesta din urmă ucigându-i copiii regelui, cu excepția celei menționate anterior pe care o obligă să-i fie vestală. Așadar, odată născuți, cei doi băieți sunt abandonați, din porunca lui Amulius, pe malul Tibrului, unde sunt alăptați de o lupoaică, pentru ca apoi să fie găsiți de către un păstor și crescuți de el și de soția sa. Ajunși la vârsta bărbăției, cei doi băieți sunt recunoscuți de către bunicul lor, reurcându-l pe acesta pe tron. Odată obținută această victorie, cei doi băieți pornesc spre întemeierea unui oraș în locul unde au crescut. În urma semnelor venite de la zei (numărul de vulturi zăriți de fiecare dintre cei doi bărbați), Romulus primește responsabilitatea întemeierii orașului, lucru pe care îl realizează prin intermediul unei brazde trasate în jurul Palatinului: „pământul aruncat de brăzdar reprezenta zidurile, brazda reprezenta șanțul de lângă ziduri. Romulus a ridicat plugul pe o porțiune a brazdei ca să însemne astfel locul viitoarelor porți ale Romei. Ca să ridiculizeze terminologia extravagantă a fratelui său, Remus a încălcat dintr-un singur salt zidurile și șanțul.” (pag. 108).

Acesta reprezintă momentul în care Romulus își ucide fratele. Care sunt simbolurile din spatele acestei legende și ce însemnătate au oferit ele întregii culturi romane? Pentru început, lupoaica reprezintă caracterul războinic al civilizației romane, aceasta fiind trimisă de către Marte spre a alăpta cei doi copii. Practic, alăptarea constituie prima parte a unei încercări de tip inițiatic, urmată apoi de viața dusă în sărăcie și simplitate ca ucenici. Întemeierea orașului este, după cum am văzut și la civilizația egiptenilor antici în primul volum al acestei cărți, o cosmogonie. Sacrificarea lui Remus reprezintă sacrificiul cosmogonic primordial, după cum îl numește Eliade, prin intermediul căruia Remus oferă posibilitatea nașterii culturii și a poporului roman (pp. 107 – 108).

 Pentru a popula orașul, Romulus a adus păstori din regiunea acestuia, alături de proscriși și vagabonzi din Latium. Femeile au fost aduse prin intermediul unei răpiri din timpul unei sărbători: romanii au răpit femeile sabinilor, pornind astfel un război al cărui final s-a realizat prin intermediul persoanelor răpite, care s-au interpus între romani și sabini. Astfel că în finalul războiului o mare parte dintre sabini s-au instalat în Roma. Conform lui Georges Dumezil, în legenda războiului dintre romani și sabini se regăsește o simetrie puternică față de un episod al mitologiei scandinave: războiul purtat de Aseni și Vani. Asenii sunt conduși de Odin, „zeul-rege magician”, și de Thorr, „luptător al cerului”, în timp ce Vanii sunt reprezentarea bogăției și a fertilității. Lupta dintre aceste două grupuri nu duce la victoria vreunuia, motiv pentru care zeii decid să facă pace, astfel că Vanii se instalează în spațiul Asenilor, oferindu-le fecunditate și bogăție, constituind fuziunea celor două popoare și pacea dintre zei. Privind către războiul dintre romani și sabini, identificăm un conducător războinic, fiu al lui Marte, și anume Romulus, a cărei populații este lipsită de bogății și femei (fertilitate), în timp ce sabinii, conduși de Tatius, dețineau aceste două elemente. Războiul încheiat prin inițiativa femeilor duce la uniunea celor două grupuri, sabinii aducând bogăția, iar romanii forța militară. În urma acestei complementări, Romulus instituie cultul lui Iupiter, iar Tatius pe cel al zeilor pământului și rodniciei, precum Quirinus.

Această simetrie dintre episodul culturii romane și cel al culturii scandinave se explică prin intermediul moștenirii indo-europene. Cea mai veche triadă romană constituită de Iupiter, Marte și Quirinus reprezintă tipul de ideologie tripartită din cadrul popoarelor indo-europene, prin intermediul căreia se realizează trei tipuri de funcții: a) cea a suveranității magice și juridice, reprezentată de Iupiter, Varuna, Mitra, Odin, etc.; b) cea a războiului, reprezentată de Marte, Indra, Thorr; c) cea a fecundității, reprezentată de Quirinus sau Freyr. În acest sens, triada reprezintă idealul societăților indo-europene prin cele trei clase ale acestora, adică prin preoți, războinici și crescători de animale/agricultori. Ce importanță are simetria dintre aceste două episoade și influențele indo-europene asupra culturii romane? Eliade susține că ele oferă un răspuns clar asupra originii ideologiei religioase a romanilor, care nu s-a format din credințe primitive, ci din influența religiei indo-europene, din cadrul căreia poporul roman a preluat diverse mitologii, tehnici religioase și teologii coerente (pp. 110 – 112).

 Moștenirea indo-europeană a jucat un rol esențial în formarea mitologiei vechilor germani, în special asupra modului de organizare a societăților acestora. Cunoaștem faptul că toate popoarele germanice venerau aceiași zei. Pe parcursul secolului al IV-lea, în societățile vechilor germani a fost adoptată săptămâna de șapte zile, numele zeilor romani fiind înlocuit cu cel al zeilor germani. Eliade arată cum ziua de „miercuri”, adică dies Mercurii, este înlocuită cu „ziua lui Odhin-Wodan”: „germana-veche-de-sus Wuotanestac, engleză wednesday, neerlandeză woensdag, scandinava veche Odhinsdagr” (pag. 152), prin care atestă identificarea lui Mercur cu Odin. Totuși, să privim în continuare către cosmogonia vechilor germani.

În poemul „Voluspa” se discută despre o genune primordială, denumită „Ginnungagap”, care derivă din cuvântul „ginnunga”, pe care Jan de Vries îl interpretează ca exprimând vrăjitoria sau magia. În orice caz, la miazănoapte se află Niflheimr, ținutul morților, înghețat și plin de cețuri, în timp ce la miazăzi se află Muspellheim, o țară arzătoare, păzită de către Surtr. Odată întâlnit focul cu gheața, în mijlocul universului se naște Ymir, o ființă antropomorfă (identificăm, deci, mitul ființei primordiale), din a cărui sudoare se nasc un bărbat și o femeie, iar din a cărui împreunare a picioarelor se naște un băiat. Ymir se hrănește cu laptele unei vaci (Audhumbla), care s-a născut din topirea gheții. Audhumbla, lingând gheața sărată, îi dă forma unui om, Buri. El se însoară cu fiica unui uriaș, iar aceasta îi naște trei copii: Odin, Vili și Ve. Cei trei copii îl ucid pe Ymir (sacrificiul primordial), în sângele său urmând să se înece toții uriașii (cu excepția unuia). Odin, Vili și Ve îl aduc pe Ymir în mijlocul abisului, urmând ca din corpul său să creeze lumea: pământul este carnea sa, stâncile sunt oasele, marea este sângele, norii sunt părul, iar cerul este craniul (pp. 152 – 154).

Ne reamintim astfel și de Pan Ku, menționat la începutul articolului. Lumea, privită ca fiind sacrificiul sângeros al unei ființe justifică sacrificiul uman la popoarele germanice. Însemnătatea sacrificiului constă în purificarea și înnoirea Lumii, căci el repetă sacrificiul primordial, deci regenerează viața. În continuare, Odin, Vili și Ve au creat corpurile cerești din scânteile din Muspellheim, fixând ziua și noaptea, dar și succesiunea anotimpurilor. Pământul era înconjurat de Oceanul cel mare, iar în părțile laterale se aflau lăcașurile uriașilor. Lumea oamenilor, adică Midhgardh, se afla în mijloc, apărată fiind de genele lui Ymir (pag. 154).

 Prima pereche umană este creată de către Odin, ajutat de Lodhur și Hoenir, pornind de la doi arbori, Askr și Embla. Odin este cel care a oferit viață acestei prime perechi umane, în timp ce Hoenir le-a oferit mintea, iar Lodhur simțurile și forma antropomorfă. Totuși, într-un alt mit se vorbește despre două ființe umane apărute din arborele Yggdrasill, care mai apoi au populat lumea. În timpul ragnarok-ului, ei se vor adăposti în trunchiul acestui copac, supraviețuind distrugerii, pentru ca apoi să poată repopula noul pământ. Yggdrasill reprezintă, de fapt, Universul. El este un arbore (Arborele Lumii), situat în Centru. O rădăcină din acest arbore ajunge până în Hel, țara morților, alta ajunge în lumea uriașilor, iar o a treia în cea a oamenilor. Conform lui Sturluson, aceste trei rădăcini se înfig în câte un izvor, unul dintre acestea fiind izvorul lui Mimir, în care Odin își va sacrifica ochiul pentru cunoaștere. Yggdrasill este Arborele Universului, deci Centru al Lumii, care face legătura între cele trei niveluri existențiale: Cer, Pământ și Infern. El este amenințat de la naștere de un vultur care îi mănâncă frunzele și de către Niddhog, care îi roade rădăcinile. Prăbușirea sa reprezintă sfârșitul acestei lumi (ragnarok) (pp. 154 – 155).

Referitor la modul în care Odin și-a obținut runele (care simbolizează înțelepciunea și puterea), aflăm că el a stat spânzurat pe parcursul a nouă nopți în Yggdrasill: „rănit cu lancea și sacrificat lui Odhin, eu însumi sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că runele, la chemarea mea, se revelară” (pag. 157). Îdentificăm în acest caz un rit inițiatic, pe care Eliade îl determină ca fiind de structură parașamanică: Odin suferă mortificarea, moartea rituală, în urma căreia obține înțelepciunea. Odin este însoțit de un cal cu opt picioare, Sleipnir, și de doi corbi, Huginn (gândul) și Muninn (memoria). La fel ca și șamanii, Othan își poate schimba forma, își poate trimite spiritul sub formă de animal, îi poate face pe morți să învie și să discute cu el. Un mit susține faptul că zeii i-au tăiat capul uriașului Mimir și i l-au trimis lui Odin, care l-a conservat și care îl consultă atunci când dorește să pătrundă secrete ale lumii. Identificăm, de asemenea, un alt element de tip șamanic pe care Eliade îl compară cu obiceiurile șamanilor Yukagir, care „consultau craniile strămoșilor lor șamani”. Mimir este gardianul izvorului înțelepciunii, aflat la rădăcinile lui Yggdrasill, iar pentru a bea din acesta, Othan a trebuit să-și sacrifice un ochi pe care l-a ascuns în izvor (pp. 157 – 158).

 Numele lui Odin-Wodan derivă din termenul „wut”, care se traduce drept „furie”: „Este vorba despre o experiență specifică tinerilor războinici: ea producea o transmutare a umanității lor printr-un acces de furie agresivă și năprasnică, și îi asimila unor fiare de pradă turbate. După Ynglinga Saga (cap. VI), tovarășii lui Odhin <<mergeau fără armură, și, asemenea lupilor ori câinilor sălbatici, își mușcau scuturile și erau puternici ca urșii ori taurii. Omorau oameni și nici focul, nici oțelul nu le puteau face nimic. Mânia lor se numea furie de berserkr>> (literal <<războinici în piele, serkr, de urs>>). Erau cunoscuți, de asemenea, și sub numele de „ulfhedhnar”, <<om în blană de lup>>.” (pag. 159). Pentru vechii germani, lupta reprezintă un sacrificiu, căci atât învingătorul, cât și pierzătorul, îi oferă o ofrandă zeului prin sângele scurs. Practic, moartea în luptă reprezintă o „experiență religioasă privilegiată”.

 Să privim și către traci, „Marii Anonimi ai Istoriei” după cum îi numește Eliade. Acest popor s-a format „între Nistru, Carpații Nordici și Munții Balcani” și reprezenta, conform lui Herodot, „poporul cel mai numeros după inzi”. În anul 335 î.en., Alexandru cel Mare a eșuat în campania de cucerire a geto-dacilor, motiv pentru care aceste triburi de traci au rămas independente. Dacia devine provincie romană în anul 107 e.n., în timp ce tracii de sud sunt integrați în orbita elenismului încă din perioada campaniei lui Alexandru. O serie de tradiții consideră că Tracia sau Frigia reprezintă „originea mișcării dionisiace și o mare parte a mitologiei despre Orfeu”. După cum știm, geto-dacii credeau în zeul suveran Zalmoxis, despre ai cărui medici vorbește și Socrate în „Charmide”, considerându-le practica și doctrina ca fiind superioare față de cele ale medicilor greci. Tracia era considerată patria lui Ares, motiv pentru care tracii erau recunoscuți drept mari războinici, indiferenți în fața morții. Dacă acest Ares al tracilor a fost la început un zeu al cerului, urmând ca apoi să devină zeu al furtunii și mai apoi al războiului, atunci există posibilitatea ca la vechii traci să fi existat un mit al hierogamiei dintre Mama-Pământ și zeul furtunii, din uniunea cărora s-ar fi născut Dionysos (pe care tracii îl numeau Sabos sau Sabazios). În cadrul acestui cult al lui Dionysos trac se desfășurau ceremonii în munți, pe timp de noapte, cu muzică sălbatică, țipete de bucurie și dansuri circulare și furioase (pp. 168 – 170).

Conform lui E. Rohde, „<<Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate și epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau „bessares”, lungi veșminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioare și, probabil, pe cap, coarne>>” (pag. 170). Șerpi, pumnale sau tirsuri se aflau în mâinile acestor femei care, odată atingând paroxismul, sfâșiau animalele desemnate sacrificiului, iar apoi le mâncau carnea crudă; această omofagie servea la identificarea cu Sabos sau Sabazios, deci reprezenta o divinizare temporară. Experiențele de tip extatic „întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci și susceptibil de o unio mystica cu divinitatea. Despărțirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului și, pe de alta, posibilitatea unei postexistențe pur spirituale, consecință a <<divinizării>>. Credințele arhaice într-o supraviețuire, vagă și aproximativă, a sufletului au fost treptat modificate, ducând, în cele din urmă, la ideea de metempsihoză, sau la diverse concepți despre nemurirea spiritului.” (pag 170).

 Aceste ritualuri extatice fundamentau credința în nemurire și ofereau o certitudine asupra stării de beatitudine pe care sufletul decorporalizat o va avea la moarte trupului, motiv pentru care anumite triburi de traci exaltau moartea și depreciau viața. Conform lui Herodot, ei plângeau în momentul nașterii unui copil, dar sărbătoreau moartea. Geții considerau moartea ca fiind punctul de uniune cu Zalmoxis, astfel că moartea este doar cea a trupului, nu și a sufletului. Herodot îl identifică pe Zalmoxis cu Gebeleizis, însă Eliade nu este de acord cu această afirmație a istoricului grec. Zalmoxis ar fi fost un sclav eliberat al lui Pitagora, care a reușit să strângă bogății și s-a întors înapoi în Tracia, țara sa de origine, pe care a decis să o civilizeze. Ajuns în Tracia, lui i s-a ridicat o sală de primire în cadrul căreia desfășura ospățuri și îi învăța pe oameni că sufletul lor nu va pieri, ci va pleca într-un alt tărâm unde se va bucura de viață veșnică. Odată cu trecerea timpului, Zalmoxis a cerut să i se construiască o casă sub pământ, unde a stat ascuns timp de trei ani. În cel de-al patrulea al, el s-a întoars la suprafață, iar din acel moment, toți tracii au ajuns să-l creadă în tot ceea ce le spunea.

Într-o altă descriere a mitului lui Zalmoxis, Strabon susține, pe baza documentației lui Posidonius, că zeul tracilor ar fi fost un sclav al lui Pitagora și că a învățat de la acesta știința prezicerii viitorului urmând semne cerești. Totodată, Strabon vorbește despre o expediție a lui Zalmoxis în Egipt, în cadrul căreia acesta a învățat să folosească magia, ceea ce a asigurat asocierea sa la conducerea țării. Zalmoxis s-ar fi retras apoi într-o peșteră pe muntele Kogainon, unde îi primea doar pe slujitorii săi și pe rege, care au ajuns apoi să i se adreseze precum unui zeu (pp. 173 – 176). De asmenea, Strabon afirmă următoarele: „când Burebista domnea peste geți, cinstirea aceasta o avea Deceneu, și, într-un mod sau în altul, regula pitagoriciană a abținerii de a se hrăni cu ființe care au viață se păstra încă, așa cum fusese propovăduită de către Zalmoxis.” (pag. 176). Referitor la Gebeleizis, el reprezenta un zeu al fulgerelor, care, în timpul furtunilor, era ajutat de către traci în lupta cu puterile demonice din nori, prin săgețile pe care cei de pe pământ le trimiteau în cer: „era imitat, și indirect era ajutat, zeul fulgerelor împotriva demonilor beznelor” (pp. 172 – 173).

 Am decis să închei prezentarea cărții în acest punct, pentru a nu-i îngreuna internautului procesul de asimilare a informațiilor din cadrul articolului. Plănuiesc să revin cu a doua parte a sa, referitoare la religiile iranienilor, orfism, gnoză și creștinism. Până atunci, pentru mai multe discuții vă așteptăm la cercul de lectură sau la cel de filosofie din orașul Constanța. Spor la citit! 🙂

Text scris de Radu Mihai.

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase (Vol. 2)”, trad. Cezar Baltag, editura Universitas, Chișinău, 1992

Sursă foto reprezentativă: http://www.bucurestifm.ro/2015/03/09/de-ziua-lui-mircea-eliade/

Sursă foto #1: Fotografia este proprie

Sursă foto #2: https://ro.pinterest.com/

Sursă foto #3: http://www.universdecopil.ro/legenda-lui-romulus-si-remus.html

Sursă foto #4: http://powerlisting.wikia.com/wiki/File:Odin-with-ravens.png