„Procesul” lui Franz Kafka

Radu Mihai:

 Să trăiești într-un sistem corupt, într-un sistem care se manifestă cu un scop egoist, referitor la propria supraviețuire, fără vreun beneficiu adus societății, atunci trebuie să te aștepți la orice acțiune din partea celor ce i se supun, căci actele realizate de aceștia denotă doar supunere, însă nu și vreo formă de gândire critică. Sistemul le dictează mișcările acelora care „aleg” să-l urmeze, iar teama de superiorii din ierarhie elimină orice tip de obiectivitate din conștiința acestora. Astfel că Josef K. se trezește în dimineața aniversării de treizeci de ani, arestat, fără să cunoască motivul pentru care a fost luată această decizie. Arestarea lui K. constituie primul moment al dezvăluirii adevăratei sale condiții, aceea a persoanei a cărei libertate este inexistentă, însă din ce tip de fapte reiese că această arestare este justificată? În cazul lui K., poate că arestarea are legătură cu activitatea sa de prim-procurist sau poate că există un eveniment demult uitat, care însă a fost atent păstrat de sistemul juridic, astfel încât acum este anchetat. Un proces are loc în momentul în care persoana anchetată este considerată ca fiind posibil vinovată de săvârșirea unui act care s-a manifestat împotriva legilor, implicit a societății – astfel că Josef K. se poate considera (și o face) nevinovat, având în vedere faptul că acțiunile sale nu au violat în vreun fel normele și valorile sociale, implicit cele legislative.

 Deși personajul principal își susține nevinovăția, ba chiar este convins de aceasta, căci pe parcursul vieții sale nu a realizat vreun act care să-l poate aduce într-o astfel de situație, el are să afle că acest sistem funcționează diferit, căci K. este vinovat de faptul că se află în viață, că s-a născut într-un sistem care conduce și „ordonează” societatea: „ – Dumneavoastră știți, desigur, mai bine, cum se prezintă situația în justiție. (…) Toate aceste persoane sunt de acord asupra faptului că, dacă instanța a fost sesizată printr-un denunț fie el și calomnios, ea nu renunță la acuzațiile formulate împotriva persoanei pârâte și are convingerea că respectiva persoană este vinovată. Justiția este greu de convins în legătură cu nevinovăția unui acuzat.” (pag. 154). Scopul acestui proces, deși în primă instanță acest lucru nu este vizibil, este acela de a-i îngrădi posibilitatea de alegere individuală, însă nu în sensul incapacității de a alege acțiunea următoare, ci astfel încât orice alegere realizată să aibă o repercusiune în cadrul procesului. Mai mult decât atât, sistemul respectiv te condiționează spre a fi dependent de ajutorul provenit din exterior, fără posibilitatea reală de a te reprezenta personal. Ajutorul constituie un aspect formal al procesului propriu-zis, astfel că tot ceea ce se poate realiza prin intermediul influențării judecătorilor de către persoane nerecunoscute oficial și a activității avocaților constă într-o prelungire continuă a procesului, fără ca acesta să ajungă la o finalitate. Existând trei moduri de achitare a celui judecat, prima pare a fi o legendă irealizabilă, iar celelalte două constau într-un avantaj adus sistemului judecătoresc. În acest sens, procesul nu se încheie niciodată, iar cel judecat poate doar amâna inevitabilul, până în contextul în care acesta moare, iar judecata nu mai poate fi realizată.

 Josef K. se confruntă cu un sistem corupt, după cum are să afle pe parcursul timpului, căci toți cei implicați în funcționarea sa pot fi influențați, manipulați și mituiți, însă doar în sensul întârzierii procesului. Cu toate acestea, într-un astfel de sistem – unde grefele se află în podurile caselor, unde oamenii judecați așteaptă zilnic în clădirea judecătoriei sau în clădirile aferente acesteia, cu speranța de a fi achitați, unde sistemul i-a obligat pe cei acuzați să renunțe la propriile vieți și dorințe, unde judecătorii solicită fabuloase tablouri cu propriile portrete prezentate în lumina unui important, ba chiar măreț, aducător al justiției, unde perspectiva asupra sistemului în sine și a celor ce fac posibilă manifestarea acestuia este cu mult denaturată față de realitatea sărăcăcioasă și prost pusă la punct – care mai este scopul îndeplinirii formalităților de judecată și a angajării unor reprezentați care să se ocupe de propriul proces, având în vedere faptul că finalul va fi mereu același?

 Acostăchioaei Ana-Maria:

  „Justiția și Zeița Victoriei” înfățișate alături de un judecător pe pânza pictorului Titorelli sunt o reprezentare vizuală a organelor de instanță din sistemul corupt descris de Franz Kafka în „Procesul”. Judecătorul capătă trăsături hiperbolice: avea o siluetă masivă și o privire amenințătoare și stătea pe un fotoliu pompos care semăna cu un tron. Dincolo de această imagine, însă, judecătorul nostru nu este un om important, pentru că este posibil ca el să nu fi stat niciodată într-un asemenea fotoliu, având în vedere faptul că ipostaza în care s-a lăsat pictat i-a fost indicată și apoi permisă de către șeful său.

 Acest șef, care este un judecător suprem, dă dispoziții într-un sistem juridic în care „ești condamnat nu doar atunci când ești nevinovat, ci și atunci când ești în necunoștință de cauză” (Pag.56), legile sale nefiind cunoscute de toți, în aceste condiții apărarea propriei persoane sau susținerea propriei nevinovății devenind imposibile.

 Kafka prezintă un sistem închis, agresiv și corupt, delimitat de podurile caselor din regiunile sordide ale orașului – loc al amplasării grefelor și sălilor de judecată, drept pentru care personajul proiectat de acesta o numește „justiție din pod”. Joseph K. este unul dintre acuzații cărora li se intentează un proces de a cărui existență sunt conștienți toți cei pe care îi întâlnește, fără ca el să îl facă public. Deși atitudinea personajului principal față de procesul său este una indiferentă, aceasta se schimbă, însă, odată ce domnul K. pătrunde în profunzimea sistemului din care face parte. Inculpatul nu își poate susține nevinovăția de unul singur, întrucât sistemul este unul bazat pe relații, iar în lipsa lor, încercarea sa de a spune adevărul este sortită eșecului. Alternativele care i se oferă în vederea achitării sale sunt un șir repetat de acțiuni menite să amâne evoluția procesului, menținându-l în fază incipientă. Astfel, un proces poate dura cât o viață de om sau cât a mai rămas din ea, sfârșindu-se odată cu cele lumești.

 Demersurile făcute de „justiția din pod” prin persoanele unor funcționari mărunți ce se supun ordinelor judecătorilor la care nu poate ajunge nimeni răspândesc confuzie și semne de întrebare asupra existenței adevăratei justiții, care ar trebui să se îngrijească de emiterea unor legi clare și să intervină în conformitate cu realitatea. Cum poate fi găsită și cine are acces la aceasta este o întrebare pe care și-ar fi pus-o și Joseph K. înainte să ajungă la sfârșitul procesului său.

Cătălin Spătaru:

”Procesul” lui Kafka este unul profetic pentru justiția din statele dictatoriale și totalitare ale secolului XX, pentru procesele unde dinainte acuzații erau condamnați, prinși precum muștele în păienjenișul din podul unde se făcea justiția lui Kafka. Romanul a  fost interpretat în multiple modalități, dar cine nu a uitat trecutul îngrozitor al secolului XX nu se poate abține, citindu-l, să nu se gândească la procesele fără număr, absurde și implacabile ce au măcinat și distrus viețile oamenilor.

Vă invităm să citiți: „Metamorfoza” lui Franz Kafka, „America” lui Franz Kafka și Matei Vișniec: ‘‘Domnul K. eliberat’’ sau amânarea perpetuă a libertății.

Sursă foto reprezentativă: http://forward.com/schmooze/129435/who-is-itta-shedletzky-kafka-specialist/

Prima fotografie este proprie.

Sursă poza #2: https://www.amazon.com/Trial-Original-Franz-Kafka/dp/1541276728

Lasă un răspuns

This Post Has One Comment

  1. LazOrtansa

    Temele existențialismului se axează toate pe condiția individului, nu neapărat într-o societate coruptă sau dictatorială, ci în imixtiunea arbitrarului care pune în evidență absurdul, concretizat cel mai adesea prin inculcarea sentimentului , mai apoi, a ideii de vinovăție , urmate de ,,justificarea „sancțiunii. În ,,Procesul”,,Castelul” absurdul ia forma instituțiilor, în ,,Metamorfoza” absurdul lovește ( tot arbitrar) cotidianul comis-voiajorului . Eu percep absurdul ca pe o stare subiectivă. Dacă definim situații diverse drept absurde ,cred că ține mai mult de extrapolarea noțiunii de,,absurd”.