Cu Bachelard prin ‘‘Apa și visele’’ vieții

Cătălin Spătaru

 ‘‘Veniți, o, prieteni, în dimineața luminoasă, să cântați râului! Unde-i prima noastră suferință? Căci am ezitat să spunem…Ea s-a născut în acele ceasuri când am îngrămădit în noi prea multe lucruri nerostite. Râul vă va învăța să vorbiți totuși, în ciuda suferințelor și amintirilor, el vă va învăța euforia prin eufuism, energia prin poem. Vă va spune, clipă de clipă, cuvinte frumoase și rotunde care se rostogolesc peste pietre’’. (p.106) Lacul face grădina fermecătoare, totul părând a se lega de apa visătoare, fiind greu să distingi malul real de cel reflectat în apă (Claudel, p.35; Poe, p.55).  Apa  poate reflecta atât de bine lumea din jurul său încât este ca un vis, ce nu se mai distinge de realitate, așa vedem, cât de plăsmuită din vise este lumea noastră ‘‘reală’’.

Steven Kozar – Culoarea apei

Apa morții. Ofelia și suferința apelor

 Sufletele noastre în somn se desprind de focul universal transformându-se în umezeală, apa fiind moarte pentru sufletele noastre făcute din focul originar (Heraclit, p. 60). Apa este trecere din lumea aceasta către cealaltă, luntrea lui Caron, corăbiile fantomatice sunt cele care plutesc spre lumea cealaltă.

Boecklin – Insula morților

 Apa este elementul din care sunt toate și în care se întorc toate. Ofelia își găsește propriul element, plutind printre cununi de margarete, gălbinele, flori roșii, apa fiind elementul celor morți în floarea vârstei, a morții tinere și frumoase. Apele primesc lacrimile din ochii verzi căzând din sufletul umezit peste undele eliberatoare (pp. 85-86). Undele șuvițelor de păr (Poe, p. 88; Balzac, p. 90) curg încet, alene cu undele eliberatoare de visele apăsătoare ale vieții, cufundându-se către visul liniștii eterne.

John Everett Millais- Ophelia

 Apa umanizează moartea, frumusețea morții din cauza iubirii este astfel: ’’albul întunecat va urca mâine la suprafață, roz în clipocitul blând al dimineții. El va pluti pe sunetele clopoțeilor. Ce binevoitoare mare’’ (Paul Fort, p.91). Ofelia reapare în visele poeților: luna pe undele liniștite este o cosmică Ofelie, imagine a unei lumi ce se stinge și moare. Pe apa melancolică plutește sfânta și damnata Ofelie, toată noaptea (Gasquet, p. 92; Laforgue, p. 93). Apa melancolizează, apa suferă în furtună. În furtună lumea se dizolvă în ploaie, liniile și formele lumii se topesc, dar lumea reapare în tăcerea de după furtună, reînnoită (Rodenbach, Lamartine, p. 95, Claudel, p. 94).

Bruegel cel bătrân – Furtună pe mare

Apa și celelalte elemente

 Dacă apa roșie este deasupra fiind aprinsă de soare, cea albastră este cea de a doua, apărută prin întâlnirea cu aerul, iar apa neagră este cea de la fund, frământând pământul, astfel unindu-se prin apă cele 4 elemente primordiale (Fabricius, p. 98). Unirea continuă: apa și focul sunt contrariile ce se doresc, apa este o flacără umedă (p. 102, Novalis, p. 101). ‘‘Apa stinge focul, iar femeia patima arzătoare’’ (p.102). În Faust II, Goethe exclamă: ’’ce minunată flacără luminează valurile…corpurile iau foc în drumul lor nocturn…Astfel domnește iubirea, origine a tuturor lucrurilor! Glorie mării! Glorie valurilor înconjurate de focul sacru! Glorie undei! Glorie focului!’’ (p.103). Apa leagă, înlătură uscăciunea focului, potolește fierbințeala, frăgezește substanțele. Homo faber trudește, amestecă, transformă substanțele pentru a-și realiza visele prin intermediul apei, substanță a visului său (pp. 109, 111, 117). Precum vasul bine lucrat din argilă și apă, și noi suntem din argilă și lacrimi, iar dacă ne lipsesc lacrimile este așa, pentru că suntem uscați la suflet, blestemați, mizerabili (O.V. de L. Milosz, p. 111).

Monet – Impresia unui răsărit

Apa maternă, plăcută și binefăcătoare

 Apa este fundamentală, hrănitoare, fiind atât de puternică pentru viață încât este ca un lapte al mumei mumelor. De această apă precum laptele matern are nevoie poetul și visătorul plăsmuitor de vise, nu de apa potabilă și filtrată (Kufferath, pp. 128-129). Apa pe care barca romantică se leagănă pe undele ei, este mama ce-și leagănă copiii. Barca legănată de valuri este leagănul redobândit. În el ritmic, lin, ne lăsăm purtați de ape, apa ne leagănă, ne adoarme, ne redă mamei noastre prin lumea viselor (p. 134).

Working Title/Artist: Boating Department: European Paintings Culture/Period/Location: HB/TOA Date Code: Working Date: 1874 scanned for collections

Puritatea apei, mizeria noastră

 Mizeria noastră este un ultragiu adus mamei-natură, încât prescripția lui Heraclit de a nu ne urina într-un izvor nu este una igienică, ci de păstrare a unității cu mama noastră, o evitare de a altera apa vie, de a atenta la apa vieții (pp. 139-140, 145). Înțelegerea igienică arată ruptura de reverie. Apa impură este rea, este substanța răului. Apa nu trebuie murdărită căci ea slujește abluțiunilor întâlnite la diferite popoare, abluțiune interpretată și ea greșit ca igienă. Sufletul păcătos este apa rea ce trebuie purificată (pp. 141, 143, 145, 152). Ritualurile de purificare prin spălare și stropire cu apă sunt întâlnite și în tradiția iudeo-creștină. Așa spune psalmistul David în palmul 50,8: ‘‘Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi’’ (p. 146).

Corot – Nimfe și fauni

Retrezirea spiritului tânăr prin apă

 Apa ne trezește: ochiul, ochiul minții, o nouă privire proaspătă prin răceala și prospețimea ei. Privire a minții ce vede în irizările luminii în ape, în mișcarea apelor, noi forme și metafore. Binefacerile apelor țin de o psihologizare și de o metaforizare a lor (pp. 149-150). Igiena vine doar în continuarea poemului hidroterapeutic al apei binefăcătoare, ce ne-a marcat tinerețea spiritului din zorii umanității. Apa ne face să ne întoarcem la această tinerețe a spiritului ce vrea să bea din Fântâna tinereții veșnice. Apa maternală din Fântâna tinereții veșnice ne face să trăim în moarte și dincolo de ea (Jung, p. 151). Apa din Fântâna tinereții este o putere onirică (p.151), puterea visului, ce întinerește spiritul în fața apelor prin forme noi, reverii, metafore, cuvinte.

anonim – liniștea mării

Gimnastica limbajului, tăcerea și apa

 O gimnastică a centrilor nervoși este provocată de o gimnastică literară a imaginilor create și a metaforelor. Limbajul vrea să curgă ca apa, dar obstacolele, salturile sale sunt mai greu de făcut materie fluidă (pp. 187-188). Totuși cuvintele lichide pot face un peisaj acvatic. Căci izvorul este cuvântul ce se face apă (p. 191; Paul Fort, 193). Lichiditatea este un principiu al limbajului, limbajul trebuie să fie umflat cu apă, o puzderie de fluvii umple gura uscată când este rostit (pp. 193-194; Tristan Tzara, p. 194). Tăcerea atât de necesară limbajului este izvorâtă din înțelegerea tăcerii din lumea noastră. Apa este o mare tăcere materializată. Pelleas aude cum doarme apa (actul I, p. 194). În tăcerea apropierii cuvântului de apă se nasc metaforele.

Charlene Gerrish – Efectul de undă

Clipire, clipocire, clipă

 Picăturile de apă clipocesc, ele clipesc căzând de pe frunze, clătinând lumina și oglinda apei după trecerea ploii. A clipi pleacă de la clipirea, clipocirea apei (pp. 190-191). Clipa, măsură a timpului, este cât căderea unei picături de pe o frunză pe oglinda apei, cât prăbușirea unei lacrimi de Ofelie îndurerată în undele ispititoare. Sau poate clipa este clipirea peste oglinda ochilor, reîmprospătați într-o clipită. Clipa clipirii este timpul nostru, noi fiind din apă, trăim în trecerea clipelor, clipirilor, clipocirilor apei.

Salvarea prin frumusețea apelor, viselor și a vieții

 Sunetele pot naște frumusețea apei ce trece în chipul fetei lui Wordsworth:

 ‘‘And beauty born of murmuring sound

 Shall pass into her face’’. (Three years she grew)

 Un spirit îndurerat ca al Ofeliei, un spirit în panică, pustiit, poate să nu vadă această frumusețe și nu o poate primi de la undele șoptindu-i-o încet. El, acest suflet surd din cauza suferinței, poate fi ajutat de prospețimea râului, de prospețimea undelor și valurilor mișcătoare. Însă trebuie ca nefericitul să vorbească râului, apei, căci silabele lichide, precum a din apă, fluidizează tristețea (pp. 192, 196).

 ‘‘Veniți, o, prieteni, în dimineața luminoasă, să cântați râului! Unde-i prima noastră suferință? Căci am ezitat să spunem…Ea s-a născut în acele ceasuri când am îngrămădit în noi prea multe lucruri nerostite. Râul vă va învăța să vorbiți totuși, în ciuda suferințelor și amintirilor, el vă va învăța euforia prin eufuism, energia prin poem. Vă va spune, clipă de clipă, cuvinte frumoase și rotunde care se rostogolesc peste pietre’’.

 Ah, dar m-am repetat, m-am întors de unde am plecat! Nu vă temeți prieteni, acesta este cercul, circuitul apei întru mama natură! Acesta este ciclul vieții, aceasta este pura reîmprospătare de-a pururi  prin ape și prin visele ei.

Sursă:

Gaston Bachelard, Apa și visele, trad. Irina Mavrodin, Ed. Univers, București, 1999

surse imagini: webneel.com; wikipedia.org; etsy.com; museum.org; wikimedia.org; booknvolume.com; artistnetwork.com; exemplore.com; learnodo-newtonic.com

Lasă un răspuns

This Post Has 4 Comments

  1. doar verde

    Să vorbim dar râului și „silabele lichide” să curgă!

    1. diuras

      🙂 sa spunem tot ceea ce am lasat nerostit, sa lasam cuvintele sa curga, sa alunece prinse in undele raului

  2. -X-

    Eu cred ca omul se raporteaza la apa in mai multe feluri … purificare, oglindire, element vital in hranire, reverie ..

    1. diuras

      si eu cred la fel. bachelard sustine insa ca versurile, povestile, chiar si miturile sau folosirea apelor in actele religioase precum ablutiunile au la origine niste reverii acoperite de povestile, miturile nascute plecand de la ele. dupa el ar fi o imaginatie ce prelucreaza o materie precum apa, focul sau aerul producand o multitudine de forme…