Edward Champlin – „Nero”

  Articol realizat de Radu Mihai.

 Dacă privim viața socială ca pe o piesă de teatru, atunci ne putem întreba: „Cine este cel mai potrivit actor spre a ne conduce?”. Am crede, probabil, că cel mai potrivit actor este acela care își joacă rolul cel mai bine sau, altfel spus, cel mai eficient cu putință. Însă nu întotdeauna am putut alege persoana care să ne conducă. Uneori, „piesa de teatru” aduce momente de improvizație, momente în care este nevoie ca un anume individ să preia rolul desemnat unui alt actor și să fie capabil de a-l juca pe cât de bine posibil. Să privim în trecut, într-o perioadă în care piesele propriu-zise de teatru evidențiau realitățile tragice ale acelor timpuri – să privim în anul 54 al erei noastre, când Lucius Domitius Ahenobarbus, cunoscut sub numele de Nero, a primit rolul de conducător al Romei, în urma morții lui Claudius, tatăl său adoptiv. Însă în ce mod a primit el acest rol? Se consideră că Agrippina, soția lui Claudius, l-a otrăvit pe acesta, cu scopul de a-și vedea fiul (pe Nero) urcând pe tron – mai precis, Claudius dorea să-l numească pe fiul său, Britannicus, ca succesor, însă Agrippina își dorea să-l proclame pe Nero ca împărat al Romei. Astfel că acesta ajunge la conducerea imperiului la vârsta de 16 ani.

 Un „artist” a ajuns la cârmuirea celei mai puternice forțe civilizatoare a acelor vremuri, după cum însuși Nero se autointitulează, în special prin celebrele cuvinte rostite de acesta înainte morții sale: „Ce artist piere o dată cu mine!”. Totuși, de ce figura lui Nero a influențat atât de mult evoluția istorică a acelor perioade și de ce numele său continuă să dăinuiască și în prezent? Pentru a fi mai precis, una dintre influențele pe care Nero le-a adus asupra istoriei umanității o constituie descrierea sa ca Antichrist – una dintre aceste descrieri se presupune că se regăsește în cadrul „Apocalipsei lui Ioan”, și, conform lui Edward Champlin, aceasta poate fi explicată în felul următor, odată cu prezentarea pe scurt a poveștii din cadrul Apocalipsei: „…înainte de sfârșitul lumii, omenirea va fi oprimată de un uriaș balaur roșu (Satan) și de slujitorii săi, două fiare, una ieșită din mare, alta târându-se pe pământ. Prima fiară reprezintă un bizar hibrid de animale sălbatice, având zece coarne și șapte capete, dintre care unul aproape că i-a fost retezat (…). Acestei fiare i s-a dat stăpânirea peste fiecare nație și peste fiecare om de pe suprafața pământului. Toți au fost obligați să i se închine; ea blasfemiază pe Dumnezeu și pornește la război împotriva sfinților (13.1-8); exegeții au văzut, în această cumplită fiară, personificarea Romei. Cea de-a doua fiară are coarne precum cele ale mielului și azvârle flăcări precum balaurii. Ea stăpânește lumea în numele primei fiare, face minuni și, printr-un amestec de forță și persuasiune determină oamenii să i se prosterneze, în adorație. Un amănunt important, această a doua fiară îi însemnează pe pământeni cu stigmatul său. – Și ea îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robi, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel care are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine are priceperea să socotească numărul fiarei? Căci este număr de om. Și numărul acesta este șase sute șaizeci și șașe. – (13.11-18). 666 are, așa cum s-a remarcat încă din acea perioadă, printre nenumărate alte semnificații, și pe aceea că reprezintă suma echivalentelor numerice ale literelor iudaice care formează cuvintele Nero Caesar. Judecând din această prismă, Nero este cea de-a doua fiară apocaliptică…” (pag. 25). Astfel, aflăm că figura lui Nero a fost asociată Antichristului. Totodată, se crede că la aflarea veștii referitoare la moartea sa, mulțimea din Roma a reacționat într-un mod pozitiv, purtând „bonetele libertății” în timp ce alerga pe străzile orașului. Este, însă, adevărat faptul că lumea s-a bucurat de moartea sa? Răspunsul este, desigur, negativ. Nu toată lumea a celebrat moartea lui Nero, cu atât mai puțin plebea, pentru care Nero a reprezentat o adevărată salvare.

Edward Champlin

 Există trei relatări referitoare la existența unor Nero falși; mai precis, a unor indivizi care „au căutat să ofere opiniei publice ceea ce aceasta dorea: iluzia că Nero trăiește.” (pag. 18). Fiindcă nu doresc să prezint poveștile acestor indivizi (nu găsesc rostul acestui lucru, în contextul articolului actual), țin totuși să explic de ce anume am făcut mențiunea respectivă. După moartea lui Nero, după cum am menționat anterior, mulți dintre cei care l-au apreciat, în special plebea, au crezut și au sperat că acesta încă trăiește. Mai mult decât atât, la atestarea morții sale, plebea a sperat ca acesta să se poată cândva întoarce înapoi la viață. Aceste aspecte nu numai că atestă iubirea și venerarea pe care anumite persoane i-o purtau împăratului, însă ele reprezintă o importantă dovadă a faptului că istoria referitoare la regimul său a fost scrisă și de persoane care se aflau împotriva acestuia, după cum aflăm din cel de-al doilea capitol al cărții lui Champlin. În acest context, autorul ne prezintă sursele pe baza cărora posteritatea și-a format imaginea negativă asupra lui Nero, din cauza lucrărilor lui Tacitus, Dio Cassius și Suetonius. Totodată, autorul afirmă următoarele lucruri: „Observația pe care trebuie să o facem aici nu se referă în primul rând la faptul evident că fiecare dintre cele trei scrieri are propriul său caracter, plan și stil, propriile sale lipsuri, puncte forte și erori, asupra cărora cititorul trebuie permanent avizat, ci la realitatea că nici unul dintre autori nu a fost martor ocular al evenimentelor descrise.” (pag. 44). Într-un astfel de caz, trebuie înțeles faptul că nu putem fi siguri, în totalitate, de autenticitatea evenimentelor istorice, motiv pentru care ar trebui să privim cu ochi critici informațiile referitoare la regimul acestui împărat (și al oricărui altul).

  Am menționat, la începutul articolului, faptul că un „artist” a ajuns la conducerea Romei. Cu toate acestea, probabil vă întrebați de ce este Nero un „artist”? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim câteva evenimente importante din viața sa. „Potrivit tradiției, Jocurile Olimpice au fost celebrate pentru prima dată în anul 776 î.Hr., în onoarea lui Zeus, la Olimpia, în Grecia centrală. (…) Cu începere din secolul al III-lea î.Hr., toate cronologiile grecești au fost coordonate în funcție de desfășurarea acestor evenimente sportive, care aveau loc invariabil la fiecare patru ani. Și în atâtea veacuri, ciclul fundamental al olimpiadelor nu a fost întrerupt decât o singură dată, de către…Nero!” (pag. 59). Nero a ținut foarte mult la imaginea sa în fața poporului, și nu numai a poporului său, ci și a poporului grec, pentru care prezenta o adevărată dragoste. Conform tradiției acelor vremuri, exista în clasele superioare ale romanilor un tip de modă prin intermediul căreia aceștia își creau o descendență din diferiți eroi sau zei mitologici. Astfel că Nero și-a creat o descendență din familia lui Enea și, mai mult decât atât, s-a identificat cu zeul Apollo, pentru ca mai târziu să-i ia chiar locul acestuia, desemnându-se ca fiind zeu. Ceea ce vreau să subliniez în acest context este puterea artistică și cea de creație a lui Nero, care, identificându-se cu un zeu, ajunge să participe (fiind primul împărat roman care realizează acest lucru!) la Jocurile Olimpice din Grecia; mai mult decât atât, el câștigă fiecare probă în parte și se întoarce victorios în Roma – chiar dacă se consideră că a realizat acest lucru prin mituirea arbitrilor și a celorlalți competitori.

 Și totuși, până în acest moment, încă nu am menționat evenimentele cu adevărat importante pentru care Nero este cunoscut chiar și în prezent. Așadar, urmează să le enumăr, pentru ca apoi să punctez câteva idei referitoare la fiecare dintre acestea: Matricidul, incendierea Romei, persecuția creștinilor și construcția Casei de Aur.

Agrippina

 Matricidul a avut loc în anul 59, iar motivele din spatele acestui act sunt multiple. Având doar 16 ani în momentul preluării puterii, se consideră că, de fapt, majoritatea deciziilor referitoare la conducerea imperiului erau luate de către Agrippina, pe care însuși Nero o denumește ca fiind „optima mater”, adică „cea mai bună dintre mame”. Chiar și așa, istoricii consideră că mama împăratului dorea să preia cât mai mult din putere, ceea ce Nero nu a voit să accepte. Apoi, în anul 55, Nero se îndrăgostește de o sclavă eliberată, deși era căsătorit cu Octavia (sora lui Britannicus) – această întâmplare nu ar fi fost acceptată de către Agrippina care știa că, în primul rând, o astfel de relație ar fi dăunat puternic imaginii împăratului și că, în al doilea rând, relația ar fi îndepărtat-o pe aceasta din statutul ei actual, întrucât pe Octavia o putea manipula, însă același lucru nu ar fi fost cert în cazul acelei sclave. Deși se consideră că Agrippina și-ar fi cerut iertare pentru ceea ce a făcut (unii istorici vorbesc despre faptul că aceasta și-ar fi biciuit anumiți servitori, iar pe alții i-ar fi alungat), acest lucru nu a avut un impact prea mare asupra lui Nero. Champlin afirmă următoarele cuvinte: „Când fiul ei i-a trimis o pelerină și câteva bijuterii, ce aparținuseră unei alte membre a familiei imperiale, Agrippina i s-a plâns că azvârle firimituri din bogăția ce odată îi aparținuse întru totul numai ei.” (pag. 90). În acest context, Nero îl demite din funcție pe libretul Pallas, considerat ca fiind amantul și aliatul Agrippinei. „De această dată, Agrippina a renunțat la orice urmă de rațiune și de teamă. Spunea tuturor, inclusiv împăratului, că fiul ei vitreg, Britannicus, devenise de acum îndeajuns de matur și de bogat spre a urca pe tron, iar Nero nu era decât un intrus care abuza de puterea obținută nemeritat pentru a-și ataca mama. Agrippina a ajuns să dezvăluie, mai mult sau mai puțin evident, toate intrigile și faptele imorale pe care le săvârșise, de la mariajul cu Claudius până la moartea dubioasă a acestuia, fapte care nu aveau alt scop decât cucerirea puterii pentru nerecunoscătorul ei vlăstar.” (pag. 90). Nero a ripostat, retrăgându-i garda pretoriană mamei sale și obligând-o să părăsească palatul în care locuia. Totodată, se consideră că, într-o noapte, Paris, un actor și mim al acelei perioade, îi aduce la cunoștință faptul că mama sa dorește să se căsătorească cu Rubellius Plautus, descendent al împăratului Tiberiu, înscăunându-l astfel pe acesta drept împărat (pag. 91). În acest context, Nero a decis judecarea și execuția mamei sale, însă a retras apoi ordinele și a poruncit ca acuzatorii să fie exilați sau omorâți. În final, ceea ce l-a determinat în totalitate pe Nero să își ucidă mama este faptul că, în anul 58, acesta s-a îndrăgostit de Sabina Poppaea, soția lui Otho (care îi era prieten lui Nero). „Ea a fost cea care l-a convins în cele din urmă pe Nero să o îndepărteze pe Agrippina, căci înțelesese că nu va putea să o înlocuiască pe Octavia câtă vreme îndărătnica împărătească trăiește.” (pag. 91). (Țin să menționez că există o ipoteză, conform căreia mama lui Nero i s-ar fi oferit spre incest pentru a scăpa de moarte și că împăratul ar fi acceptat acest lucru – chiar dacă, în final, decide să o omoare. Totodată, se pare că, din spusele lui Dio Cassius, „a existat o curtezană pe care Nero o aprecia în mod deosebit pentru asemănarea ei fizică perfectă cu Agrippina, și despre care însuși împăratul le spunea prietenilor că, atunci când e cu ea, i se pare că face dragoste cu propria-i mamă!” (pag. 91).

O parte din ruinele Casei de Aur a lui Nero

 Incendierea Romei a avut loc în anul 64, iar anumite surse susțin că Nero ar fi cântat, nepăsător, la liră, privind orașul înflăcărat. Există diferite perspective din care poate fi privit acest eveniment, întrucât anumiți autori consideră că incendierea Romei a fost planul împăratului, cu scopul de a crea un loc îndeajuns de mare pentru construirea Casei de Aur, în timp ce alți autori susțin că focul a pornit din întâmplare, Roma fiind predispusă unor astfel de incendii, din cauza spațiului îngust dintre case și a modului în care acestea erau îngrămădite. Cert este faptul că Roma a ars timp de nouă zile. Excluzând legenda cântatului la liră, se consideră că Nero s-ar fi aflat la Antium când incendiul a izbucnit și că, odată cu aflarea acestei vești, „s-a întors și a luat măsuri imediate și efective pentru diminuarea suferinței sinistraților: el a deschis Campus Martius pentru popor, oferind celor rămași fără locuințe găzduire în clădirile lui Agrippa și chiar în propriile sale grădini; a organizat adăposturi temporare, a dispus aducerea de provizii de la Ostia și localitățile învecinate și a scăzut prețul grânelor.” (pag. 174). Acest lucru nu anulează ipoteza conform căreia incendiul ar fi fost planul lui Nero, însă atestă părerea pozitivă pe care poporul o avea despre acesta, părere care este posibil să fi existat, după cum am menționat la început, și după moartea sa. La nouă luni după incendiu, un ofițer superior din garda personală a lui Nero îl acuză pe acesta că a incendiat orașul, acest ofițer fiindu-i alături pe tot parcursul Marelui Foc. Champlin adaugă două argumente împotriva ipotezei nevinovăției lui Nero și a imposibilității determinării izbucnirii focului, având în vedere faptul că acesta se afla la Antium: „agenții lui Nero ar fi declanșat, într-adevăr, incendiul, dar acesta le-a scăpat de sub control, și însuși împăratul a fost la fel de oripilat ca orice plebeu de distrugerea fără discernământ a orașului, inclusiv a propriului său palat; și că focul a izbucnit din întâmplare, dar agenții imperiali l-au ațâțat, spre a servi scopurilor lui Nero, mai ales în cazul reizbucnirii incendiului (…).” (pag. 181). În orice caz, pe locul distrus de incendiu a fost amplasată Casa de Aur a lui Nero, pe care, atenție, acesta a desemnat-o ca fiind și casa poporului roman, susținând că Roma ar fi „o singură casă” (alt aspect important referitor la relația sa cu plebea). Suetonius oferă o amplă descriere a acesteia, pe care urmează să o citez în continuare: „Vestibulul său era îndeajuns de înalt încât să cuprindă o statuie colosală a împăratului, de patruzeci de metri înălțime. Și atât de vastă era casa încât avea o colonadă triplă, lungă de o milă. Și înăuntru se afla chiar și un lac, ca o mare înconjurată de clădiri, ce reprezentau orașele, pe lângă întinse câmpuri și câmpii cultivate, podgorii, pășuni și păduri, prin care viețuiau un mare număr de fiare și animale domestice. Pereții casei și acoperișurile, toate erau poleite cu aur și împodobite cu bijuterii și sidef. Sălile de mese aveau tavane de fildeș sculptat, care se puteau desface și eliberau, spre convivii tolăniți pe paturi, adevărate ploi de flori și prin pereți erau montate țevi prin care curgeau parfumuri scumpe, cu care invitații erau stropiți…” (pag. 194).

 Pentru incendierea Romei, împăratul Nero a învinovățit creștinii din Roma, a căror pedeapsă a constat în răstignirea acestora în grădinile unde locuiau sinistrații, și incendierea de vii a acestora, pe crucile pe care erau răstigniți, cu presupusul scop de a servi drept sursă de iluminare pe timp de noapte pentru cei rămași fără adăpost, care erau nevoiți să-și petreacă nopțile în acele locuri.

Sursă foto reprezentativă: wikipedia.org

Sursă foto #2: https://classics.princeton.edu/people/faculty/emeritae-i/edward-champlin

Sursă foto #3: https://www.thoughtco.com/all-about-nero-119988

Sursă foto #4: wikipedia.org

Sursă foto #5: https://www.archaeology.org/issues/187-1509/features/3562-golden-house-of-an-emperor


6 gânduri despre “Edward Champlin – „Nero”

Lasă un răspuns la ane Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.