„Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca

  Articol realizat de Radu Mihai.

 În perioada anilor 1949 – 1952, pe teritoriul României, mai precis în zona Piteștiului, s-a desfășurat cel mai cumplit program de „reeducare” din blocul de Est. Acesta poartă denumirea de „Experimentul Pitești” sau „Fenomenul Pitești”, iar scopul principal al „reeducării” a fost acela de a distruge orice tip de rezistență morală a tinerilor deținuți politici, mai precis „de a anihila metodic, și fără posibilitate de recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut.” (pag. 18). Programul respectiv a fost pus la punct de către Securitatea românească a acelei perioade, fiind controlat de către generalul și comandantul suprem al Securității, Alexandru Nikolski. Desigur, el era cel care s-a ocupat de organizare, însă procesul în sine s-a desfășurat prin intermediul lui Eugen Țurcanu, deținut politic, și al grupului de deținuți pe care acesta îl conducea. Programul de „reeducare” s-a desfășurat pe baza teoriilor lui Anton Makarenko, teorii care presupun o tortură neîntreruptă, motiv pentru care, în cadrul acestui experiment, cel torturat se afla în aceeași încăpere cu torționarul, fără a-i fi permisă vreun fel de pauză. Mai mult decât atât, programul se diferențiază atât de mult de restul, tocmai din cauza faptului că cel torturat ajungea la rândul său torționar. Urmează să explic acest lucru mult mai în detaliu în continuarea articolului. Până atunci însă, în 1952, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a reușit să devină liderul comunist al României, experimentul a fost oprit, motiv pentru care acesta necesita o explicație. Astfel că, varianta comuniștilor a fost următoarea: „În proces au fost implicați dintre deținuții-torționari numai cei ce fuseseră legionari – eliminându-se doi sioniști, un țărănist, etc., etc… – pentru a se acredita următoarea versiune: spre a lovi în regimul comunist, Horia Sima ar fi transmis unor legionari din închisori ordinul de a introduce o acțiune de teroare. Profitând de lipsa de vigilență, desigur regretabilă, a unor organe ale administrației închisorii Pitești, acești legionari au instituit în închisoare o serie de acțiuni de tortură, iar partidul și guvernul, conștiente de gravitatea faptelor, în momentul în care au demascat uneltirile mîrșave ale acestui grup fascist, le-au adus în fața justiției și Procuraturii generale a Republicii. Versiunea era atât de aberantă – cum să convingi pe cineva că șeful unei mișcări dă ordin să fie lichidați membrii ei? – încît se renunță la publicitatea prevăzută inițial în ziare.” (pag. 13).

 Să începem, totuși, cu începutul. Am menționat anterior faptul că Nikolski a fost unul dintre personajele responsabile de realizarea „Fenomenului Pitești”.  Alături de el s-au aflat colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu, cel din urmă având activitate pe frontul rusesc, unde ar fi fost acuzat că a împușcat comuniști. El este cel care a încercat să extindă experimentul la închisoarea de la Târgu Ocna. Ei au dirijat activitățile din București, însă, în Pitești, unul dintre responsabilii experimentului a fost căpitanul Dumitrescu, director al închisorii Pitești, care, la finalul experimentului a fost transferat la închisoarea Mărgineni, apoi la închisoarea Văcărești, pentru ca apoi să nu se mai știe nimic de el. Alături de Dumitrescu, de experiment s-au ocupat locotenentul politic Marina, care, odată transferat la închisoarea din Brașov, și-a pierdut urma, și colonelul Zeller, responsabil cu recrutarea deținuților reeducați. Acesta din urmă s-ar fi sinucis. (pp. 20-22)

 Unul dintre cele mai importante personaje este Eugen Țurcanu: el face parte din Frățiile de Cruce în perioada 1940 – 1941, însă rupe legăturile cu ei în momentul în care activitatea acestora devine ilegală, urmând să se înscrie în partidul comunist, imediat după 23 august. În 1948 el devine membru al biroului județean de partid, Iași, fiind apoi trimis la București spre a urma o școală de diplomație. Țurcanu își asumă acolo rolul de informator, fiindu-i planificată plecarea la Berna. Acest lucru nu mai are loc, fiindcă, în 1945, Bogdanovici (legionar care își continua activitatea politică, deși aceasta era considerată ilegală) îl convoacă pe Țurcanu, amintindu-și de activitatea sa din cadrul Frățiilor de Cruce. Țurcanu susține faptul că nu mai dorește să activeze pentru legionari, adăugând că el nu-i va denunța Securității, atât timp cât nici aceștia nu vor pomeni de activitatea sa din trecut. Pactul este respectat până în 1948, când un tânăr din Centrul Studențesc de la Iași recunoaște, torturat fiind, că Țurcanu a participat la o întâlnire alături de Bogdanovici, în jurul anilor 1945-1946. Astfel că acesta este arestat și trimis la închisoarea din Suceava. Acolo are loc un proces de reeducare, pe cale pașnică, unde Bogdanovici acceptă să le citească colegilor săi cărți marxiste. În prealabil, Țurcanu nu lua parte la aceste acțiuni de reeducare, însă după ce sentința a fost acordată (7 ani de închisoare corecțională pentru el și 25 de ani de muncă silnică pentru Bogdanovici), el a devenit adjunctul lui Bogdanovici. Chiar și așa, Țurcanu pune la îndoială sinceritatea „colegului” său, iar când aceștia sunt transferați la Jilava, el dispare pe o perioadă îndelungată de zile, urmând ca la întoarcere să susțină faptul că a participat în cadrul unei anchete suplimentare. Țurcanu a fost, de fapt, prezent în cadrul Ministerului de Interne, unde pune la punct ceea ce urma a fi „Experimentul Pitești”. Alături de alți zece-douăzeci studenți care-i erau devotați, Țurcanu înființează O.D.C.C. (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste). Aceștia sunt mutați apoi la Pitești, unde urmează să înceapă procesul de reeducare. (pp. 22-26)

 Aflăm că experimentul a pornit în felul următor: cincisprezece deținuți au fost adunați în Camera 4 Spital a închisorii Pitești, deținuți printre care se afla și Sandu Angelescu, care urma să fie instaurat pe poziția de șef al camerei. În orice caz, ajunși în cameră, acești cincisprezece tineri (toți erau studenți) sunt întâmpinați de alți cincisprezece indivizi, mai precis de către Țurcanu și grupul său, care susțin că se aflau deja acolo de câteva zile. În cadrul celulei există un singur prici, dintr-un capăt la celălalt, și doar un singur pat pe care îl primește Angelescu. Pe parcursul a două săptămâni, fiecare individ din grupul lui Țurcanu realizează o legătură cu un altul din grupul lui Angelescu, între aceștia doi legându-se o „adevărată camaraderie”. Toți păreau să împartă aceleași păreri împotriva regimului comunist și „tinerii (…) își deschid repede sufletele și spun lucruri pe care reușiseră să le ascundă în timpul anchetei, își manifestă îngrijorarea pentru cei lăsați în liberatate, analizează, împreună cu noii lor prieteni, precauțiile pe care cei din afară vor trebui să le ia pentru an u fi, la rândul lor, arestați, își comunică gândurile cele mai intime.” (pag. 29). În orice caz, în dimineața zilei de 6 decembrie 1949, un gardian le aduce mâncarea deținuților și îl întreabă pe Angelescu de ce poartă un pulover verde, insinuând că acesta denotă o preferință pentru legionari. Desigur că Angelescu răspunde că nu a fost niciodată legionar și că arestarea lui se datorează afilierii sale cu tineretul regalist. Gardianul insistă, iar Angelescu își scoate puloverul și i-l înmânează. După ce acesta iese din cameră, tânărul îl înjură pe gardian, moment în care Țurcanu se ridică și îl lovește peste față. În următoarele momente, toți cei din grupul lui Țurcanu încep să-i lovească pe cei din grupul lui Angelescu și astfel se iscă o bătaie generală. Având în vedere că grupul lui Țurcanu părea să piardă confruntarea, acesta aruncă un bocanc în geam, moment în care în celulă pătrund zece gardieni însoțiți de căpitanul Dumitrescu, alături de locotenentul Marina.  Căpitanul întreabă ce anume se întâmplă, Angelescu îi răspunde, urmând să fie contrariat de către Țurcanu, care susține că „ (…) noi sîntem aici un grup de tineri reeducați care-am făcut o organizație, organizația deținuților cu convingeri comuniste, O.D.C.C., și am propus acestor bandiți să renunțe la atitudinea și la activitățile lor criminale și să se alăture organizației noastre. Atunci ei au sărit asupra noastră și au început să ne lovească.” (pag. 31). Desigur că acesta era planul de la început, motiv pentru care căpitanul Dumitrescu alege să-i scoată pe cei cincisprezece tineri pe hol, unde le ordonă acestora să se dezbrace în pielea goală și să se întindă pe ciment, urmând să fie bătuți timp de treizeci de minute cu bâte și răngi de fier de către gardieni. Acest eveniment desemnează începutul „Experimentului Pitești”.

 Așadar, acum deținuții puteau avea parte de procesul de reeducare. Acesta se desfășura în patru faze, pe care urmează să le expun în continuare:

  1.  Demascarea externă – În cadrul acestei faze, deținutul este obligat să-și demonstreze sinceritatea față de partidul comunist și față de O.D.C.C., prin a spune tot ceea ce a ascuns sau nu a recunoscut în cadrul anchetelor realizate de Securitate. Mai precis, el trebuie să-i denunțe pe toți cei care i-au fost complici sau pe cei din afara închisorii, cu care el păstrează legătura. Bineînțeles, procesul se realiza prin intermediul torturii.
  2.  Demascarea internă – Ajuns în a doua fază, deținutul trebuie să-i denunțe pe toți cei care l-au ajutat să reziste în închisoare. Astfel că tânărul era nevoit să-i toarne pe ceilalți deținuți care l-au încurajat sau l-au susținut, dar și pe cei care făceau parte din administrația închisorii, care i-au permis în trecut anumite beneficii. În felul acesta, Securitatea putea realiza arestări în afara închisorii și putea elimina personalul „slab” din cadrul acesteia.
  3.  Demascarea morală publică – Cea de-a treia fază constă în denigrarea trecutului și personalității deținutului, denigrare pe care însuși deținutul o realizează: „Cum printre deținuți se aflau mulți băieți de la țară – și deci și fii de preoți – aceștia din urmă sînt puși să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar, să spunem, pe când pregătea cuminecătura. Iar mama e arătată ca o prostituată, deținutul fiind pus să inventeze, cît mai detaliat, scenele la care ar fi asistat chiar el. Despre el însuși, deținutul trebuie, în sfârșit, să închipuie cele mai rafinate perversități.” (pp. 33-34).
  4.  A patra fază – Când Țurcanu considera că deținutul era „pregătit” de a face parte din O.D.C.C., el era supus acestui ultim test: Tânărul „reeducat” trebuie să se ocupe de procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, adică să-l tortureze la rândul lui, devenind astfel torționar.
Eugen Țurcanu

 Ceea ce este cu adevărat sinistru în cadrul „Experimentului Pitești” constă în modul de torturare al deținuților. Spre exemplu, pe timpul nopții, tinerii erau obligați să doarmă doar pe spate, cu mâinile întinse pe lângă corp, deasupra păturii, complet goi. Dacă încercau să se miște în timpul somnului, atunci erau loviți în cap cu o bâtă de către un reeducator care stătea de pază. O altă modalitate de tortură constă în „intrarea și ieșirea din șerpărie în zece secunde”. Pentru început, trebuie explicate conceptele de „șerpărie” și „broscărie”: „Într-o celulă din cele mari se aflau de obicei două priciuri (…). Cele mai deseori priciurile aveau două niveluri – parter și etaj – și erau simetrice, deci era ca și cum ar fi fost patru priciuri într-o cameră. Cum camerele erau, în general, supraaglomerate, unii deținuți intrau sub prici și dormeau direct pe ciment. De aici termenul de „șerpărie”: te strecurai pe sub prici ca un șarpe și acolo nu putea sta decât întins. În spațiile dintre priciuri era broscăria. Acolo stăteau oamenii ca broaștele, înghesuiți pe ciment (…). Un om proaspăt sosit într-o astfel de cameră ticsită și negăsind nici un loc, intra mai întîi la șerpărie, trecea, cînd putea, la broscărie și numai apoi ajungea, într-o bună zi, pe prici.” (pp. 36-37). Așadar, „intrarea și ieșirea din șerpărie în zece secunde” consta în parcurgerea pe burtă a șerpăriei, în zece secunde, urmând ca la final, tânărul să se prezinte în poziție de drepți în fața lui Țurcanu. După ce realiza acest lucru, o lua de la capăt, timp de o sută de repetări. La ieșirea din șerpărie, deținutului îi erau administrare lovituri de curea sau de obiecte metalice, până începea să sângereze. Odată ce obosea, timpul scădea la cinci secunde. Conform lui Ierunca, existau momente în care această tortură dura timp de șase-șapte ore, fără oprire. Dacă deținutul leșina, el era stropit cu apă și obligat să reia „exercițiul”.

 Au mai existat diferite tipuri de torturi. Spre exemplu, tinerii erau arși cu țigările pe diferite părți ale corpului, le erau necrozate fesele sau erau obligați să mănânce fecale, iar după ce vomau, reeducatorii le îndesau voma în gât. Unii dintre cei ce credeau în Dumnezeu împlineau un ritual de „botezare”, în fiecare dimineață. Mai precis, ei erau scufundați cu capul în vasul în care deținuții se urinau și defecau, până când apa făcea bulbuci, în timp ce deținuții din jurul lor cântau formula botezului. Totodată, deținuții care erau studenți la teologie oficializau, obligați fiind de către Țurcanu, slujbe religioase, în săptămâna Paștelui și în noaptea Învierii. Mai precis, unii deținuți jucau rolul dascălilor de biserică, în timp ce alt deținut era preotul. Cel din urmă era îmbrăcat într-un cearceaf mânjit cu fecale și purta la gât un penis creat din D.D.T., pâine și săpun. Textul liturghiei avea caracter pornografic, Sfânta Născătoare fiind numită „marea curvă”, în timp ce Iisus purta numele de „idiotul care a murit pe cruce”. „În noaptea Învierii din 1950, deținuții în fază de reeducare de la Pitești au fost obligați să treacă prin fața unui atare „preot” să sărute falusul și să spună „Hristos a înviat”.” (pag. 39).

 Au avut loc și tentative de suicid, însă acestea nu puteau fi duse la capăt, având în vedere faptul că în celulă nu exista nici un tip de obiect pe care deținuții să-l poată utiliza în acest scop. Acestora le era interzis să folosească vreun tacâm, motiv pentru care apucau mâncarea direct cu gura. Se pare că tacâmurile reprezentau o favoare de care puteau beneficia doar cei deja reeducați. Un student la teologie era obligat să își facă nevoie în gamelă, pentru ca apoi să mănânce din ea, curățarea acesteia fiind posibilă doar cu limba. Un singur student a izbutit să se sinucidă. Este vorba despre Șerban Gheorghe, care s-a aruncat de la etajul cinci, prin golul din spirala scării, într-un moment în care deținuții au fost duși să se spele (acest lucru având loc o dată la două săptămâni).

Virgil Ierunca

 Totuși, la Pitești, deținuții puteau fi uciși, iar acest lucru se întâmpla cel mai des prin intermediul lui Țurcanu, care s-a ocupat, de asemenea, și de soarta lui Bogdanovici: „Victima lui privilegiată a fost Bogdanovici, pe care-l considera responsabil de arestarea lui și pe care s-a răzbunat însutit. În Camera 4 Spital, Țurcanu s-a „ocupat” special de Bogdanovici, căruia i-a rezervat cele mai terifiante schingiuiri. I-a zdrobit dinții, unul cîte unul (când a murit nu mai avea nici unul). Timp de trei zile, fără întrerupere, a jucat pe pîntecele și pe pieptul lui, auzind cum îi troznesc și i se rup oasele. Victima avea o rezistență nemaipomenită. Numai după vreo sută de hemoragii interne a fost dus la infirmeria închisorii în comă, cu ruptura pancreasului și cu intestinul perforat. A mai trăit încă două săptămâni și s-a stins în Joia Mare 1950, spunînd că se bucură că moare, că suferințele sale au reprezentat o dreaptă ispășire a păcatului de a fi acceptat să stea de vorbă cu comuniștii și să încerce punerea în aplicare a primului plan de reeducare prin citirea de texte marxiste la închisoarea din Suceava.” (pag. 42).

 Odată ce s-a încercat implementarea procesului de reeducare și în alte închisori, evenimentele nu au mai putut fi ascunse în fața publicului. Însă ceea ce vreau să evidențiez în continuare este soarta torționarilor după ce evenimentele au început să devină cunoscute în diverse locuri din țară și după ce a fost oprit procesul de „reeducare”: „După ce șefii reeducării au scris luni de zile, după ce s-au adunat teancuri de documente, li s-ar fi cerut să-și dovedească lealitatea dînd o declarație c-au săvârșit totul fără știrea autorităților de partid și de stat și chiar a autorităților din închisoare. O declarație de pură formă – s-ar fi adăugat – pentru cazul cînd lucrurile s-ar afla cîndva. Dîndu-și, în sfîrșit, seama de cursa întinsă, au refuzat. Devenea evident pentru ei toți că asumîndu-și întreaga răspundere vor fi transformați în țapi ispășitori, în locul statului, partidului, securității, ale căror ordine, transmise prin Nikolski, le executaseră, în locul administrației penitenciare, al directorilor închisorilor, al ofițerilor politici care le fuseseră complici.” (pag. 67). Astfel că în cadrul proceselor ce aveau să urmeze au participat doar cei care au avut legături cu Garda de Fier. Versiunea acuzării ar fi fost următoarea: în anul 1949, Horia Sima i-ar fi transmis lui Țurcanu un ordin prin care îi cerea introducerea unei acțiuni de teroare, urmând ca la Jilava, acest ordin să fie preluat și de Victor Negulescu, „care i-ar fi spus lui Nuți Pătrășcanu să facă tot posibilul spre a compromite în închisori partidul și guvernul prin acțiuni violente.” (pag. 71). Deținuții din Garda de Fier ar fi profitat în acest fel de neglijența administrației închisorii de la Pitești, inițiind acțiunile de tortură; desigur, fără nici o mențiune a existenței O.D.C.C.-ului. Odată demascată această acțiune, partidul „întocmește” adevărate anchete și îi trimite în judecată pe responsabili. „Adevărații inițiatori vor fi deci absenți la acest proces, pentru ca, în nici un fel, nici măcar prin șefii săi repudiați, partidul să nu fie implicat. În boxa acuzațiilor se vor afla două categorii de țapi ispășitori: vinovații-integrali, adică cei care au început, sub ordinele lui Țurcanu, să tortureze, fără a fi fost în prealabil torturați ei înșiși (Popa Țanu, Livinski etc.), și vinovații-nevinovați, călăii-victime, schingiuiții-schingiuitori, cei care au fost reeducați înainte de a deveni, la rândul lor, reeducatori.” (pag. 72). Așadar, aceștia au fost condamnați la moarte și executați.

 Astfel s-a încheiat „Experimentul Pitești”, unde vinovații au fost cei care au acceptat să realizeze ordinele venite din partea Securității și a guvernului comunist și cei care, sub tratamentul brutal și inuman al torționarilor, au devenit la rândul lor torționari. Desigur că vinovați nu sunt doar aceștia, ci chiar sistemul politic bolnav al acelei perioade, care nu numai că a permis manifestarea unui asemenea eveniment macabru, dar l-a și inițiat prin intermediul celor ce așteptau o mare răsplată pentru ordinele executate.

 Vă invit să citiți și „Memorialul Sighet sau cum să fim aduși aminte în viitor” și „Bukovski la Sighet: vizita omului neînfrânt de sistemul comunist”.

Sursă foto reprezentativă și foto #1: http://www.carti-online.com

Sursă foto #2: historia.ro

Sursă foto #3: wikipedia.org


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.