Emanoil Grigorescu – „Din ierburi s-au născut medicamentele”

  O strânsă conexiune între om și natură a fost stabilită cu ajutorul medicamentelor. Oferite de regnurile vegetal, al fungilor și animal, precum și de minerale, acestea au apărut întâmplător în viața omului preistoric, ca mai apoi să fie nelipsite în viața omului modern.

 Se presupune că primul contact cu proprietățile vindecătoare ale plantelor l-au avut femeile din preistorie, care își petreceau viața în sânul tribului, ocupându-se de îngrijirea copiilor, întreținerea adăpostului și culegerea de hrană vegetală – o rezervă în plus ce trebuia păstrată pentru vremurile în care hrana animală lipsea. În această căutare de plante destinate alimentației, femeile nu le ignorau nicidecum pe cele străine văzului, ci dimpotrivă, fie le mestecau frunzele, fie le foloseau pentru a-și înfășura răni de pe trup, observând mai apoi că deși gustul plantei a fost amar, aceasta le-a diminuat durerile abdominale și că umflătura cauzată de o anume lovitură s-a retras cu ajutorul pansamentului vegetal. În urma unor astfel de întâmplări, profesorul și farmacistul Emanoil Grigorescu crede că au fost descoperite mătrăguna, respectiv pătlagina, plante ce aveau să servească drept leacuri în medicina tradițională pe care o numește „medicina celor mulți” (pag. 12).

 Aceasta s-a dezvoltat odată cu societatea umană, cunoscând mai multe trepte de evoluție. În societatea primitivă, fiecare membru al grupului practica în egală măsură activitatea de vindecător, cu mențiunea că femeile au fost primele care s-au îndeletnicit cu această activitate, întrucât erau singurele care aveau un domiciliu stabil. Plantele culese de ele erau uscate și păstrate într-un loc comun, accesibil întregii comunități, pentru anotimpul lipsit de vegetație. „Astfel de remedii stăteau la îndemâna tuturor și erau, îndeobște, utilizate la nevoie.” (pag. 15). Ulterior, odată cu îmbunătățirea modului de viață, prin creșterea numărului de locuitori a triburilor și folosirea uneltelor din piatră și a focului, are loc divizarea muncii, iar funcția de vindecător este atribuită unei singure persoane, care nu era însă privită ca fiind diferită de ceilalți membri ai grupului. Persoana cu cea mai mare predispoziție spre preocupările cu caracter medical și cu o bună cunoaștere a plantelor era vindecătorul care le conserva și prepara leacurile tămăduitoare după propria pricepere, fără a avea vreo rețetă. Din acest motiv vindecătorul de atunci este privit ca un „preparator sau strângător de remedii” (pag. 16).

„A tribal medicine woman in Late Paleolithic Monte Verde, Chile around 16,500” – Greg Harlin

 Atunci când oamenii primitivi devin păstori, regnul vegetal nu mai este singura sursă de medicamente, căci încep să apară remediile de origine animală precum sângele, măduva, grăsimile, etc. Prin stabilirea omului primitiv în așezări, au loc alte îmbunătățiri în modul lui de viață. Construirea de locuințe individuale îi permite vindecătorului să aibă propria sa colibă în care își depozitează și prelucrează plantele și acordă asistență bolnavilor. Cunoștințele sale devin și ele mai numeroase: „Stând separat are posibilitatea să mediteze, să-și îmbunătățească remediile sau să prepare altele noi, chiar să experimenteze. Astfel, el observă că o fiertură mai concentrată, un extract, are aceeași activitate sau chiar mai mare decât planta ca atare, că, totodată, este mai ușor de administrat. Prepară noi forme de administrare a medicamentelor, face amestecuri din ingrediente aparținând celor trei regnuri, combină acțiunile lor. În felul acesta el reușește să-și multiplice cunoștințele, să acumuleze altele noi, chiar din alte domenii decât îngrijirea sănătății, devine mai învățat.” (pag. 18). Faptul că vindecătorul își petrece timpul în coliba sa îi împiedică pe ceilalți membri ai grupului să cunoască în aceeași măsură cu el remediile și aplicarea lor. Astfel, oamenii pierd contactul direct cu activitatea de tămăduitor, pe care cândva o puteau exercita și ei, cunoștințele lor în legătură cu medicina și proprietățile medicamentelor nemaifiind suficiente. Vindecătorul capătă o autoritate tot mai puternică iar activitatea sa capătă un caracter mistic. Șirul de întrebări pe care în timpul meditațiilor începe să și le pună în legătură cu fenomene precum fecundația, nașterea, epidemiile, bolile de natură psihică și moartea îl fac pe tămăduitor să constate lipsa sa de înțelegere asupra acestora și să se simtă neputincios în fața lor. El pune în seama supranaturalului aceste evenimente pe care le consideră dirijate de niște forțe de ordin divin. „Se găsește, crede el, în fața unor forțe externe lui, misterioase, fantastice, inaccesibile, cu puteri nelimitate. Se teme de astfel de forțe, în neputința sa se închină lor și la nevoie, depășit de posibilități, le invocă.” (pag. 19) Astfel iau naștere diversele ritualuri și sacrificii îndeplinite de oameni pentru a găsi vindecarea.

 Calea spre vindecare era una pur empirică, oamenii simțind pe propria piele efectele plantelor cu care intrau în contact. Ulterior, odată cu lărgirea orizonturilor de cunoaștere, medicina a căpătat un caracter științific, păstrând totuși o parte dintre remediile medicinei tradiționale, după un lung proces de contestare și revizuire a acesteia.

 Vindecătorul avea să devină farmacistul care, datorită cunoașterii chimiei, înțelege acțiunea terapeutică a plantelor. În acest fel își poate explica de ce o plantă otrăvitoare nu este întru totul inutilă: deși nu poate intra în alimentație, datorită proprietăților sale farmaceutice poate fi un bun medicament. Una dintre substanțele des întâlnite în componența medicamentelor de origine vegetală este alcaloidul, cu un grad de toxicitate ridicat, însă extrem de prețios pentru efectul său terapeutic. Datorită chimiei de extracție, plante precum Rawvolfia serpentina, Erythroxylon coca și Claviceps purpurea au oferit medicinei alcaloizii rezerpina – cu efect hipotensiv și sedativ, cocaina – cu efect anesteziant și ergotoxina – al cărei efect este hipotensiv și antisclerozant. Până la descoperirea prețioaselor substanțe, omenirea a interpretat cazurile de intoxicații cu alcaloizi ca fiind pedepse divine sau dovezi ale unor manifestări eretice. Un exemplu al intoxicării cu alcaloizi este relatat în Biblie, prin povestea izraeliților care în timpul fugii din Egipt s-au hrănit cu carne de prepeliță.Atunci, asupra taberei căzu un stol de prepelițe, iar pribegii, pe jumătate morți de foame, se grăbiră să le prindă. Dar carnea păsărilor se dovedi a fi dăunătoare, aproape toți de îmbolnăviră grav și mulți plătiră viața cu lăcomia.” (pag. 79) Biblia prezintă acest eveniment ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra evreilor fugari, care s-au răzvrătit împotriva voinței sale, pe când o posibilă explicație științifică a unui astfel de eveniment constă în faptul că înainte de a zbura spre Europa, păsările se opresc în Sudan, unde se hrănesc cu semințele plantei Strychnos. Alcaloidul acestei plante – stricnina – ajunge în carnea lor, care devine toxică, păsările supraviețuind datorită unei enzime prezente în stomacul lor. Alte victime ale alcaloizilor și judecății aprige a Evului Mediu au fost bolnavii intoxicați cu produsul rezultat în urma ingerării pâinii preparate din făina contaminată de ciuperca Claviceps purpurea. Arsurile care erau simptome ale intoxicației au fost percepute ca un foc lăuntric, diavolesc, iar stările de delir, care constituiau un alt simptom, adevereau convingerile oamenilor, care îi condamnau pe bolnavi, cei din urmă ajungând niște victime ale inchiziției. Mai târziu, chimistul Hoffman avea să demonstreze că stările de delir ale bolnavilor intoxicați erau provocate de acidul lizergic ce intra în compoziția ciupercii. Același chimist a preparat mai târziu dietliamida acidului lizergic (Lysergsäure-diethylamid, în limba germană, prescurtat LSD), descoperind astfel puternica acțiune a substanței obținute, neștiind că aceasta va deveni drogul halucinogen folosit în zilele noastre în mod frecvent.

 Plantele, însă, nu au rămas singurii furnizori ai numeroșilor alcaloizi – chimia de sinteză oferind aceleași substanțe, mult mai ușor de produs pentru industria farmaceutică. Totușimedicamentele de sinteză și-au arătat și cealaltă față a lor, cea negativă. Cum ele sunt corpi străini pentru organismul uman, unele medicamente de sinteză s-au autoexclus prin efectele secundare nedorite pe care le provoacă (acțiune cancerigenă, mutagenă, teratogenă, etc). De aceea, în prezent, medicina își reorientează privirile către medicamentul natural, adică plantele medicinale.(pag. 102).

 Fără a-și da seama, faimoșii alchimiști ai Evului Mediu urmau să contribuie într-o mare măsură la dezvoltarea chimiei și implicit a medicamentelor. Piatra filozofală – visul tuturor alchimiștilor, era materia cu ajutorul căreia își doreau să transforme metalele în aur, dar și substanța al cărei consum avea capacitatea de a prelungi viața „[…] alchimistul Artephius recunoștea că el însuși, trăia de o mie de ani ca urmare a consumării pietrei filozofale. Venețianul Frederico Gualda, frate al Crucii-Rozelor, ar fi avut patru sute de ani, iar eremitul Trautmansdorf 140 de ani.” (pag. 39) Pe seama ei, alchimiștii puneau și virtuți tămăduitoare, însă toate s-au dovedit a fi exagerări. Deși încercările asidue și uneori necinstite nu au dus la nici un rezultat din cele dorite, majoritatea alchimiștilor sunt recunoscuți ca importanți chimiști, pentru călucrările alchimiștilor au furnizat, în schimb, primele și cele mai solide cunoștințe care stau la baza chimiei moderne.” (pag. 53) iar aceiași alchimiști aveau să pună la îndemâna oamenilor substanțe de mii de ori mai importante decât piatra filozofală.” (pag. 56).

„An alchemist at his furnance” – colorat de William Baillie (1723-1810) după David Teniers the Younger (1610-1690)

 Avicenna, care a pornit de la activitatea de medic, este cunoscut pentru expresiaalchimiștii în loc să prăjească aur și argint în creuzetele lor, mai bine ar prepara medicamente” (pag. 54) – părere îndreptățită pentru o perioadă în care epidemiile secerau mai multe vieți decât lipsa aurului. Basilius Valentinus a fost primul care a obținut eterul sulfuric – care a servit drept anestezic; Paracelsus a introdus în medicină ca medicamente cu activitate sigură sărurile metalelor și alte combinații metalice; Raymondus Lullus a preparat diferite uleiuri volatile; Ven Helmont (Johan Baptist) a pus bazele chimiei moderne prin descoperirea gazelor și descrierea caracterelor fizice și chimice ale dioxidului de carbon, analizând pentru prima oară compoziția sucului gastric; Johan Rudolf Glauber a obținut sulfatul de sodiu, numit și sarea lui Glauber – purgativ folosit și astăzi în terapeutică.

 Din ierburi și nu numai s-au născut medicamentele. Substanțele extrase din plante, fungi, organisme animale și din minerale, printr-un șir de procese chimice, dau naștere medicamentelor. Folosite ca arme într-o luptă neîncetată împotriva microbilor și a virusurilor – acestea fie triumfă, fie eșuează, în urma toleranței pe care bacteriile, respectiv virusurile o dezvoltă la unele substanțe constituente. Drumul cercetării spre combinația corectă, capabilă să pună capăt bolilor amenințătoare produse de micile organisme este unul lung și puțini au fost cei care și-au purtat răbdarea până la a 606-a încercare de a obține un preparat. Unul dintre aceștia a fost Paul Ehrlich în încercarea sa de găsi un tratament pentru sifilis. Al 606-lea preparat al acestuia s-a dovedit a fi substanța potrivită să omoare spirocheta care provoca boala. În acest fel, Ehrlich și rezistența sa au inaugurat „o nouă eră în terapeutică – cea a chemoterapiei.” (pag. 151) . Un alt exemplu de încercare sisifică în obținerea substanței dorite este cel al sintetizării de hormoni corticosteroizi la nivel de laborator. Plecând de la acidul colic de origine animală, cercetătorii au ajuns la substanța dexametazonă – preparat hormonal care este utilizat și astăzi, dar a cărui obținere inițială arăta astfel:Pentru a se ajunge de la acidul colic la dexametazonă erau necesare 29 de faze, cu alte cuvinte trecerea prin 29 de substanțe intermediare, până să se ajungă la termenul final. Fiecare substanță intermediară se obține însă numai în proporție de 80% față de cea de la care se pleca, în efectuarea reacției, câte 80% din treaptă în treaptă, deci cu pierderi de câte 20% din ceea ce constituia materialul introdus în reacție. Înseamnă că în final se obține numai un procent (1%) de dexametazonă, față de cantitatea de acid colic inițială. Un gram de dexametazonă din o sută de grame de acid colic.” (pag. 211). Cu adevărat greu, nu? De aceea, atunci când este vorba de știință perspectivele sunt numeroase. Astfel au fost observate și mai apoi exploatate la maxim proprietățile plantei originare din Japonia, Dioscorea tokoro, bogată în saponină – substanță ce putea fi trecută foarte ușor în hormonul cortizon. Extragerea substanței din tuberculii plantei s-a dovedit a fi mult mai ușoară decât recoltarea de acid colic din organele unor bovine pentru căutătorii de hormoni. Copleșiți de această sarcină ușoară, toți cei care s-au repezit să extragă substanța din tuberculii Dioscoreei au rămas fără materie primă la scurt timp după aceea, fiindcă neținând cont de faptul că rezervele Japoniei în această specie erau limitate, au epuizat până și cel din urmă tubercul, provocând dispariția plantei. Această întâmplare nu i-a făcut să se întoarcă spre acidul colic, ci i-a determinat pe cercetători să caute alte plante asemănătoare, ajungând ca în final să descopere că această muncă putea fi îndeplinită de microorganisme, cele din urmă, de această dată, nemaifiind dușmani ai omului, ci aliați.

 Vindecătorul primitiv nu s-ar fi gândit că în secole de cercetare plantele și restul compușilor organici oferiți de natură urmau să treacă prin atât de multe transformări și să ajungă materie primă pentru o întreagă industrie farmaceutică. Pornind de la un simplu amestec de plante, cunoașterea umană în domeniul farmaceuticii a fost capabilă să se extindă și fie să pună capăt suferinței umane provocate de boală, fie să o diminueze. În final, reflectând asupra medicinei tradiționale și leacului vegetal al vindecătorului; precum și asupra medicinei moderne și pilulelor ce sunt consumate zilnic la nivel global, putem să ne punem aceeași întrebare pe care și-o pune și Emanoil Grigorescu în încheierea cărții sale: „Quo vadis medicamentum?”.

Articol scris de Acostăchioaei Ana-Maria.

Sursă: Emanoil Grigorescu, Din ierburi s-au născut medicamentele, Editura Albatros, București, 1987

Sursă foto reprezentativă: http://hillsborough-homesteading.com/category/herbal-remedies/

Sursă foto #1: proprie

Sursă foto #2: Pinterest.co.uk

Sursă foto #3: https://commons.wikimedia.org

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.