S-au pierdut „Nasul”, „Mantaua” și mințile lui Propișcin, iar Gogol este singurul care știe unde se află

  Necruțător cu oropsiții cărora le dă viață prin nuvelele „Mantaua”, „Nasul” și „Însemnările unui nebun”, Gogol stârnește prin poveștile acestora amuzament și milă deopotrivă, îndemnând totodată spre un lung moment de reflecție asupra adevăratelor nevoi. Portretele celor trei personaje care corespund nuvelelor ilustrează tipologii de oameni din universul pe care Gogol l-a creat cu scopul de a împărtăși cititorilor rodul imaginației și distracției sale aparte, prin care critică o lume lipsită de valori, mai ales de simțământul omeniei…

 Întâiul damnat este posesorul unei vechi mantale, Akaki Akakievici, un „funcționar cutare” (pag. 6), ghinionist că s-a născut în Petersburgul ale cărui ierni neîndurătoare se declarau dușmanii celor asemeni lui. Modestul Akaki Akakievici avea să ducă în spate povara celor de rang inferior – lipsurile materiale. . Leafa sa de patru sute de ruble pe an nu putea să țină piept dușmanului puternic al tuturor consilierilor titulari. „Dușmanul acesta nu-i nimeni altul decât gerul nostru nordic, deși, de altfel, se spune că ar fi foarte sănătos. Dimineața, după ora opt, tocmai în vremea când străzile forfotesc de slujbașii care merg la departamentele lor, dumnealui începe să le tragă la nimereală peste nasuri atâtea bobârnace zdravene și usturătoare, încât bieții funcționari nu mai știu cum să-și dosească nasurile mai bine. În acest răstimp, când până și înalților demnitari le îngheață fruntea și le lăcrimează ochii, bieții consilieri titulari sunt uneori lipsiți de apărare. Singura salvare e să străbați în fugă, cu mantaua firavă pe umeri, cele cinci sau șase străzi și apoi să tropăiești zdravăn din picioare în vestibul, până se dezmorțesc astfel toate aptitudinile și talentele care ți-au înghețat pe drum, dar care sunt necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu.” (pag. 15).

 Făcut cu greu să înțeleagă că vechea manta nu-i mai putea fi alături pentru încă o iarnă, posesorul acesteia s-a angajat într-o misiune anevoioasă, însă deloc străină celor ce-i împărtășeau destinul. „Akaki Akakievici se gândi, se tot gândi și hotărî că trebuie să-și micșoreze cheltuielile obișnuite pe timp de cel puțin un an: să renunțe la ceai seara, să nu mai aprindă lumânări, iar, dacă va trebui să facă ceva, să se ducă în camera proprietăresei și să lucreze la lumânarea ei; mergând pe stradă, să pășească atent și cât mai ușor pe pietre și lespezi, aproape în vârful picioarelor, ca să nu-și tocească prea repede pingelele; să-i dea cât mai rar spălătoresei rufele și, ca să nu le uzeze, să se dezbrace de ele de cum ajunge acasă și să rămână doar în halatul de demicoton, foarte vechi și cruțat chiar și de timp.” (pag. 26).

 Cu gândul la noua sa manta și cu speranța la un înveliș călduros, Akaki Akakievici „se învățase chiar să rabde de foame seara, hrănindu-se în schimb spiritual, purtând în gândurile sale veșnica idee a mantalei viitoare. De atunci, existența sa deveni parcă mai împlinită, parcă s-ar fi însurat, parcă avea alt om lângă el, parcă nu mai era singur, ci o prietenă frumoasă consimțise să străbată împreună cu el calea vieții, iar această prietenă nu era nimeni alta decât mantaua bine vătuită, cu căptușeală trainică.” (pag. 27).

 Agoniseala a fost merituoasă pentru bietul funcționar, aducând cu sine ziua în care noua manta și-a întâlnit stăpânul, iar „toată ziua aceea a fost pentru Akaki Akakievici sărbătoarea cea mai solemnă cu putință” (pag. 32), până la lăsarea nopții, când lucrul cel mai de preț, obținut cu caznă, i-a fost răpit: „Akaki Akakievici nu simți decât cum oamenii aceia îl dezbracă de manta, îl lovesc cu genunchiul și atât tot, după care căzu pe spate în zăpadă.” (pag. 38). Deposedat de manta și de singura sa sursă de căldură, neprihănitul a început să-și caute dreptatea, însă vântul petersburgului „într-o clipă i-a băgat pe gât o anghină” (pag. 48) care i-a adus sfârșitul pământesc, neobservat de nimeni: „Și Petersburgul a rămas fără Akaki Akakievici, de parcă nu l-ar fi avut niciodată. A dispărut și s-a mistuit o ființă neocrotită de nimeni, nimănui dragă, de care nu se interesa nimeni…” (pag. 50). Povestea lui Akaki Akakievici capătă un sfârșit fantastic: „Deodată, prin Petersburg se răspândiră zvonuri că lângă podul Kalinkin și mai departe a început să-și facă apariția noaptea un mort în chip de funcționar, care caută cine știe ce manta furată și, în căutarea acesteia, smulge de pe toți umerii, fără să țină cont de grad și de rang, toate mantalele…” (pag. 51).

Furtul mantalei lui Akaki Akakievici

 Realizăm importanța lucrurilor ce ne aparțin în momentul dispariției acestora, care ne amintește de strânsa noastră înrădăcinare în materie. Totuși, pe funcționarul de mai devreme nu-l putem numi un ahtiat față de material, ci mai degrabă un biet visător, însă nici această titulatură nu i s-ar potrivi dacă ne-am aminti că el nu și-a dorit acea manta, ci împins de nevoia unui nou veșmânt a ajuns să și-o dorească și să facă sacrificii pentru a o obține. Nu putem spune același lucru și despre asesorul de colegiu pe nume Kovaliov, care vrând să „se uite la coșul care-I ieșise în ajun pe nas […] văzu că locul unde trebuia să fie nasul era cu desăvârșire neted.” (pag. 67). Deposedat la rându-i de ceva ce îi aparținea cu desăvârșire, Kovaliov pornește în căutarea nasului său, pentru că absența acestui important organ de simț l-ar fi pus în situații neplăcute: „Cum să rămân fără nas? Nu poate fi mai rău ca acum. Dracu’ știe ce mai e și asta! Cum să ies în lume cu așa mutră caraghioasă? Am cunoștințe sus-puse. Chiar și astăzi trebuie să mă duc la două serate. Cunosc multă lume: pe Cehtariova, soție de consilier de stat, pe Podtocina, soție de ofițer superior...” (pag. 94). Îngrijorat peste măsură că lipsa nasului îl va împiedica să își onoreze vizitele de joi la doamna Cehtariova sau Palagheia Grigorievna, Kovaliov a pornit în căutarea „fugarului”.

 Ridicolul întâmplării face ca nasul lui Kovaliov să fi ajuns în pâinea de pe masa lui Ivan Iakovlevici, bărbierul asesorului de colegiu, iar mai apoi, în apele Nevei, aruncat de acesta din frica de a nu fi tras la răspundere pentru o asemenea faptă nemaipomenită. Totuși, nasul nu s-a pierdut. Și-a luat înfățișarea de consilier de stat și apărându-și statutul „de sine stătător”, refuza să asculte rugămințile fostului stăpân, cu care s-a întâlnit întâmplător în oraș. Ba chiar a încercat „să meargă spre Riga cu pașaportul de mult semnat pe numele unui funcționar” (pag. 90), însă norocul a făcut ca un polițist miop să-și pună ochelarii și să observe că în diligență se afla un nas, nicidecum un om, iar astfel nasul a ajuns în posesia stăpânului său.

Nasul lui Kovaliov

 „Tot felul de tâmpenii se întâmplă pe lume. Uneori nu seamănă absolut deloc cu realitatea: subit, același nas, care se plimbase în caretă sub înfățișarea unui consilier de stat și stârnise vâlvă în tot orașul, apăru, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, la locul lui, adică între cei doi obraji ai maiorului Kovaliov.” (pag. 101).

 Absurdul dă mâna cu ridicolul într-o poveste în care un nas se desprinde de stăpânul său și ajunge într-o pâine, iar apoi călătorește cu o trăsură prin oraș, timp în care este căutat cu disperare de stăpânul preocupat de modul în care se va înfățișa soțiilor de secretari de stat din cercul său. Limitele imaginației lui Gogol încă nu se întrezăresc, însă natura caracterelor pe care le construiește este evidentă, mai ales cea a asesorului de colegiu ce se vrea a fi maior Kovaliov, care își merită soarta pentru rostul greșit pe care i-l oferă propriului nas.

 De sfera absurdului, dar și a insanității ține cea din urmă povestire care întregește volumul de nuvele al lui Gogol, publicat la Polirom în 2012. Dezvoltând o preocupare pentru fiica celui căruia îi este subordonat în departamentul în care își desfășoară activitatea de funcționar care ascute pene, Propișcin devine un detectiv în propria sa realitate în care, pentru început, câinii vorbesc și își trimit scrisori. Cu prețul unei mușcături, nebunul lui Gogol a furat corespondența câinilor cu gândul să descopere tainele vieții celei la care râvnea, nepregătit să afle că „papa vrea neapărat s-o dea pe Sophie sau după un general, sau după un kammerjunker, sau după un colonel de carieră…” (pag. 132), nicidecum pe mâna unui funcționar care „parcă-i o broască țestoasă vârâtă într-un sac” (pag. 132) și care este însuși Propișcin.

 Indignat peste măsură de faptul că era imposibil ca aleasa inimii să îi aparțină, nebunul reflectează asupra condiției sale, revoltându-se că este un biet consilier titular – titulatură ce sădește o serie de întrebări în mintea sa tulbure: „De ce sînt consilier titular și cum adică sînt consilier titular? Poate că-s cine știe ce general și doar par consilier titular! Poate că nici eu nu știu cine sînt. Doar au fost destule cazuri în istorie când un om oarecare, care nici măcar nu era nobil, ci un târgoveț sau chiar un țăran de rând, a descoperit deodată că-i un mare demnitar sau chiar împărat. Dacă dintr-un țăran poate ieși așa ceva, ce să mai spunem despre un nobil? Să zicem că, deodată, îmi fac apariția în uniformă de general. Am un epolet pe umărul drept, unul pe umărul stâng, peste care-mi mai trece și o panglică albastră. Ce s-ar întâmpla atunci? […] Aş vrea să aflu de ce-s consilier titular? De ce-s tocmai consilier titular?” (pp.133-134).

 Dilema cu privire la identitatea sa a devenit de domeniul trecutului când Propișcin a realizat că el este regele Spaniei, noua sa preocupare fiind ocuparea tronului ce îi aparținea. „Spania are un rege. S-a găsit. Regele sînt eu. Chiar astăzi am aflat. Mărturisesc: parcă m-a luminat deodată un fulger. Nu înțeleg cum am putut să cred și să-mi imaginez că-s consilier titular. Cum de-a putut să-mi treacă prin cap o idee atât de țicnită?” (pag. 136).

Insemnarile unui nebun
Secvență din piesa de teatru „Însemnările unui nebun”, regizată de VIKTOR BODÓ

 Luminat peste măsură și eliberat de vălul de ceață de pe ochi, suveranul Propișcin constată că „Mai înainte nu pricepeam, mai înainte aveam un fel de ceață pe ochi. Și toate astea se întâmplă, cred eu, din cauză că oamenii își imaginează că locul creierului este în cap. Nu-i deloc așa: creierul este adus de vânt dinspre Marea Caspică.” (pag. 136).

 Totuși, Spania nu este așa cum și-a imaginat-o Propișcin: „Așadar, sînt în Spania și totul s-a petrecut atât de iute încât nu am putut să mă dezmeticesc. Azi-dimineață au venit la mine delegații spanioli și împreună cu ei am urcat în caretă. […] Ciudată și Spania asta! Când am pătruns în prima cameră, am văzut o mulțime de oameni cu capetele rase. […] Extrem de ciudată mi s-a părut purtarea cancelarului de stat, care m-a condus la braț, m-a împins într-o cameră mică și mi-a spus: Șezi aici și, dacă o să mai spui că ești regele Ferdinand, îți scot eu gărgăunii din cap.” (pag. 142).

 Nedumerit în continuare de obiceiurile „țării” care l-a adoptat, nebunul care nu-și conștientizează boala continuă să se minuneze: „Nici până astăzi nu pot înțelege ce fel de țară e Spania. Obiceiurile pământului și eticheta de la curte sînt cu desăvârșire neobișnuite. Nu înțeleg, nu înțeleg, chiar nu mai înțeleg nimic. Azi m-au ras în cap, cu toate că am țipat că nu vreau să fiu călugăr. Dar nu mai sînt în stare să-mi amintesc ce-a fost cu mine când s-au apucat să-mi picure apă rece în creștet.” (pag. 145).

 Convins că a căzut în mâinile Inchiziției, Propișcin își caută casa, mama și mai ales mila pentru copilul bolnav care este însuși el, un rege nebun într-un ospiciu, fără coroană, fără păr, fără sănătatea minții, fără vină…

Surse foto:

imaginea reprezentativă este preluată de pe: Saint-Petersburg.com;

prima poză este preluată de pe Cărturești.ro,

a doua – de pe http://stylehroin.atspace.co.uk;

a treia de pe http://leilarosen.net

a patra: http://www.interferences-huntheater.ro


Un gând despre “S-au pierdut „Nasul”, „Mantaua” și mințile lui Propișcin, iar Gogol este singurul care știe unde se află

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.