O scurtă introducere în teoria psihanalitică a delincvenței juvenile

Articol scris de Radu Mihai.

Sine, Eu și Supraeu

 În viziunea lui Freud, personalitatea este construită din trei niveluri structurale: Sine, Eu și Supraeu. Sinele se află la baza sistemului psihic și este cunoscut și sub denumirea de Id, aflându-se la nivelul inconștient al activității psihice. La începutul vieții sale, activitatea psihică a omului se realizează doar de acest nivel, care este recunoscut ca sediu al nevoilor, dorințelor și impulsurilor noastre. El este guvernat de „principiul plăcerii” – mai precis, inconștientul se află în căutarea plăcerii și a satisfacției, motiv pentru care el se orientează spre identificarea și aplicarea acelor activități, acțiuni și comportamente care asigură satisfacerea acestei nevoi. Psihanaliza susține faptul că cea mai mare parte a vieții noastre psihice este inconștientă și guvernată de mecanismele existente la nivelul Sinelui. Conform lui Zlate (2006), Sinele îi conferă energie întregului sistem psihic și, totodată, manifestă un rol esențial în procesele noastre creatoare, utilizând sisteme de combinări și recombinări spontane. Totodată, el stabilizează unitatea Eului, acesta emancipându-se pe baza unor programe informaționale, precum și a unor tensiuni de tip motivațional care sunt depozitate în Sine. Eul este cunoscut și sub denumirea de Ego și se află la nivelul conștiinței. Aceasta se ghidează după „principiul realității”, având capacitatea de a gestiona sau cenzura impulsurile provenite de la Sine, astfel încât satisfacerea acestora să poată fi realizată în conformitate cu anumite norme, reguli sau principii impuse de mediul extern. După cum probabil că știți deja, conștiința este principalul nivel psihic pe care îl accesăm și pe care îl utilizăm în activitățile noastre de zi cu zi. În conștiință se realizează procesele de învățare și actualizare, fiind nivelul prin care trece fiecare informație înainte de a ajunge în inconștient. Totodată, Eul beneficiază de mecanisme de cenzură datorită principiului său fundamental (mecanisme care se formează și acționează la nivel preconștient). Pe scurt, acest principiu al realității intră de cele mai multe ori în conflict cu principul plăcerii. Dacă acesta din urmă caută să obțină plăcerea cât mai rapid și mai simplu, indiferent ce consecințe presupun actele săvârșite pentru îndeplinirea acestor nevoi, principiul realității caută să satisfacă dorințele Sinelui sau să elimine tensiunea exercitată de acesta într-un mod dezirabil, prin decizii și acțiuni raționale. În acest caz, Supraeul joacă un rol foarte important. El este cunoscut și sub numele de Superego, însă ar fi mult mai ușor dacă l-ați privi ca fiind ceea ce oamenii numesc „conștiință morală”. Supraeul se formează prin intermediul interacțiunii cu normele, regulamentele, responsabilitățile și obligațiile impuse de lumea externă, în special de figurile de atașament din primii ani de viață (mama și tata). Supraeul se ocupă de interiorizarea unor valori și principii pe care urmează să le respectăm pe parcursul vieții noastre, astfel încât interacțiunea cu cei din jur să se realizeze în mod armonios, iar noi să ne putem integra eficient în cadrul societății din care facem parte.

id, ego și superego

Teoria psihanalitică referitoare la cauzele apariției delincvenței juvenile

 În viziunea teoriei psihanalitice, cauzele de apariție ale delincvenței juvenile constau într-o serie de conflicte nerezolvate din perioada copilăriei, a căror intensitate afectivă puternică are capacitatea de a afecta capacitățile persoanei de a le gestiona și rezolva, care au fost refulate în inconștient pentru a nu perturba desfășurarea normală a activității Eului. Cu toate acestea, refularea nu presupune rezolvarea acelor conflicte, ci blocarea lor într-un nivel al psihicului care nu ne mai permite să fim conștienți de ele. Aceste conflicte continuă să se manifeste și să crească în intensitate, iar odată acumulată o cantitate insuportabilă de energie  Sinele defulează (adică împinge tensiunea în exterior) tensiunea respectivă prin diverse comportamente, activități și uneori (sau de cele mai multe ori) prin nevroze. În acest caz, odată cu avansare în vârstă și cu nerezolvarea conflictelor, tensiunea refulată poate risca să fie exteriorizată prin intermediul unor comportamente deviante, cu scopul de a diminua intensitatea conflictului interior.

 Conform lui Bruns (2013), delincvența juvenilă ar reprezenta un anumit tip de comportament care există la copii și adolescenți din cauza conflictelor nerezolvate ale Sinelui, conflicte pe care Eul încearcă să le gestioneze, creând astfel o nevroză care se va manifesta prin simptome nevrotice ce se vor activa în urma interacțiunii cu anumiți stimuli specifici. Aceste conflicte, care creează o structură nevrotică a individului, sunt considerate ca fiind generate în momentele de constituire a Supraeului sau în cele de rezolvare a complexului Oedip. Conform lui Marica (2007), lipsa afectivității din partea mamei sau lipsa de identificare cu figura paternă reprezintă bazele posibilelor traume care reapar în perioada pubertății sau a adolescenței și care se manifestă prin intermediul comportamentelor impulsive sau agresive, orientate spre exterior, conform așa-zisei crize de identitate. Dacă Freud are dreptate când afirmă că agresivitatea este înnăscută și reprezintă o componentă a pulsiunii morții (adică a acelei pulsiuni care se regăsește ca bază a vieții psihice la nivelul Sinelui, alături de pulsiunea vieții), atunci această agresivitate este ori proiectată în exterior, ori introiectată de către delincventul juvenil, în funcție de capacitatea Supraeului de a face față pulsiunilor provenite din Sine.

 Aceste pulsiuni sunt resimțite de fiecare dintre noi, singura diferență constând în capacitatea fiecăruia de a le gestiona și de a le exterioriza în concordanță cu normele acceptate de societatea din care face parte. Într-o lucrare publicată în anul 2002, Kate Friedlander afirma faptul că impulsul de a ucide este prezent în fiecare individ, însă el este activat doar în situații excepționale, spre exemplu atunci când propria viață îi este pusă în pericol. Un exemplu pe cât se poate de explicativ este reprezentat de conflictele armate pe care oamenii le-au purtat pe parcursul istoriei. Desigur că au existat și indivizi care au identificat omuciderile din timpul acestor conflicte ca fiind un sens al existenței lor, însă majoritatea oamenilor erau nevoiți să ucidă pentru a rămâne în viață. În viziunea lui Friedlander, ipoteza conform căreia fiecare individ beneficiază de acest impuls este confirmată atât de pacienții care suferă de nevroză obsesivă, confruntându-se cu gânduri și impulsuri orientate în mod puternic antisocial, cât și de indivizii care și-au trăit viața respectând legea și în nevinovăție, dar au ajuns să ucidă și să dăuneze fizic în anumite situații care au avut un puternic impact emoțional sau în cadrul unor stări modificate de conștiință.

O conceptualizare neo-freudiană a caracteristicilor cauzelor de apariție a delincvenței juvenile

 O interpretare de tip neo-Freudian a teoriei psihanalitice include o serie de caracteristici pe care le putem identifica în cazul apariției delincvenței juvenile, după cum urmează:

  1. Dezvoltarea psihică a fiecărei persoane se realizează prin intermediul unor stadii particulare de dezvoltarea psihosexuală;
  2. În anumite contexte, influențat fiind de o serie de factori variați, procesul de dezvoltare poate suferi anumite anomalii care creează conflicte pe parcursul acestuia, conflicte ce încep să se exprime de obicei în perioada (pre)adolescenței;
  3. Conflictele respective apar, în general, din cauza interacțiunii contradictorii dintre impulsurile instinctuale și normele societății din care individul face parte;
  4. Atât conflictele, cât și cauzelor dezvoltării acestora, devin de nesuportat la nivelul Eului și sunt refulate în Sine;
  5. În încercarea de a face față conflictelor care acum se manifestă în mod inconștient, Eul își dezvoltă anumite mecanisme de apărare la nivelul personalității; mecanismele de apărare au capacitatea de a se transforma în tipare de personalitate anormale, iar unul dintre aceste tipare este reprezentat de către delincvență (Shoemaker, 2010).

Sistem de justiție - delincvență juvenilă.jpg

 Un Eu delincvent și un Supraeu supradezvoltat

 În spatele teoriei psihanalitice stă ipoteza conform căreia natura umană este în mod inerent antisocială. La naștere, omul își începe viața resimțind influențele antisociale ale Sinelui și pe măsură ce se dezvoltă, el începe să se confrunte cu necesitățile vieții din cadrul societății care așteaptă de la acesta să se conformeze regulilor și normelor de conviețuire existente în acea perioadă socio-istorică. Astfel că Sinele realizează faptul că trebuie să renunțe la impulsurile ce necesită obținerea satisfacției imediate, moment în care începe dezvoltarea Supraeului prin intermediul modelelor de comportament pe care copilul le preia de la persoanele sale de referință. Conform lui Vito, Maahs & Holmes (2007), absolut orice problemă care intervine în momentul dezvoltării și fundamentării Supraeului poate crește semnificativ șansa apariției comportamentelor delincvente. Totodată, într-un studiu realizat de către Redl & Wineman (apud. Ibid.), cei doi cercetători au ajuns la concluzia că în cadrul delincvenților se poate forma un tip diferit de Eu, pe care l-au denumit „Eu (Ego) delincvent”, a cărui capacitate este aceea de a bloca orice potențială rezistență din partea conștiinței (adică a Eului) sau a Supraeului, permițând în acest fel delincventului să raționalizeze comportamentul criminal. Acest tip de Eu delincvent este creat de modelele nepotrivite care se ghidează după un cod de comportamente ale căror valori nu sunt dezirabile în societatea din care individul face parte. Totodată, cei doi autori afirmă și posibila existență a unui Supraeu supradezvoltat, care se poate forma prin intermediul contextelor situaționale în care persoana acumulează puternice sentimente de vină personală pentru evenimentele negative pe care le experimentează. Odată cu creșterea în intensitate a acestui sentiment, persoana resimte o puternică nevoie de a fi pedepsită, iar această pedeapsă o scapă de tensiunea creată de conflictul respectiv și implicit de sentimentele de vinovăție. În acest sens, autorii susțin că anumite persoane comit acte de delincvență din dorința de a fi prinse și pedepsite, astfel încât Sinele să se poată elibera de această tensiune.

Implicațiile complexului lui Oedip în apariția delincvenței juvenile

 Totodată, conform lui Marica (2010), nerezolvarea complexului Oedip poate avea implicații puternice asupra dezvoltării comportamentului delincvent. Spre exemplu, dacă copilul nu reușește să suprime în mod simbolic agresivitatea pe care o proiectează asupra părintelui de același sex, atunci această agresivitate se poate transforma într-un complex de vinovăție. Acest complex poate avea legătură cu explicațiile oferite de cei doi cercetători menționați anterior, ca și cauză posibilă a apariției sentimentelor de vinovăție într-o anumită perioadă a vieții. De asemenea, dacă copilul își reprimă ostilitatea față de propriul tată, atunci tensiunea agresivității poate fi proiectată spre acte criminale, precum și pe figuri reprezentative din punct de vedere autoritar, în general fiind vorba despre organele de justiție. Același autor afirmă faptul că privarea de afecțiune a copilului în prima copilărie, corelată cu o relație deficitară cu persoanele de referință, precum și cu stări de devalorizare, însingurare, anxietate, nesiguranță, dar și cu o deprivare de obiectele dorite ale acelei perioade, poate crea un mecanism compensator care acționează prin intermediul comportamentelor delincvente. Practic, aceste comportamente pot oferi individului diverse satisfacții care să înlocuiască sau să diminueze ca intensitate lipsa satisfacției dorințelor fundamentale ale unui copil.

Bibliografie:

Bruns, G. (2013). Psychoanalytic Social Work: Practice, Foundations, Methods. New York: Karnac Books Ltd.

Friedlander, K. (2002). A Psycho-Analytical Approach to Juvenile Delinquency. Abingdon: Routledge.

Marica, M. (2007). Introducere în problematica delincvenței juvenile. Constanța: Ovidius University Press.

Shoemaker, D. J. (2010). Theories of Delinquency: An Examination of Explanations of Delinquent Behavior. New York: Oxford University Press.

Vito, F. G., Maahs, R. J., & Holmes, M. R. (2007). Criminology: Theory, Research, and Policy. Mississauga: Jones and Bartlett Publishers.

Zlate, M. (2006). Fundamentele Psihologiei. București: Editura Universitară.

Surse foto:

Imagine reprezentativă: http://www.slideshare.net

Sursă foto #1: http://www.verywellmind.com

Sursă foto #2: http://png.clipart-library.com


Un gând despre “O scurtă introducere în teoria psihanalitică a delincvenței juvenile

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.