„Mic tratat al marilor virtuți” de André Comte-Sponville

  „Mic tratat al marilor virtuți” este continuarea îndelungatei reflecții îndreptate timp de mii de ani asupra virtuții, pe care André Comte-Sponville o face pentru a oferi contemporaneității un suport, un ghid pentru practicarea moralei prin învățarea virtuții. Lucrarea examinează virtuțile pe care autorul le consideră a fi cele mai importante – marile virtuți necesare înțelegerii felului în care omul poate să trăiască bine, în conformitate cu legea morală. Apărută într-un domeniu consolidat de lucrările unor mari gânditori precum Aristotel, Spinoza, Kant etc, cartea nu reprezintă o noutate pentru ceea ce înseamnă etică, ci o restructurare în manieră proprie autorului a conținuturilor despre virtute primite de la antecesorii săi. Andre Comte-Sponville privește scrierea acestei lucrări ca pe o dovadă de curaj, prin care acceptă confruntarea cu maeștrii (marii gânditori care au scris despre morală) pe terenul lor, bogatele referințe către autori precum Aristotel, Montaigne, Spinoza și Jankelevitch dovedind acest fapt.

 Tratatul despre virtuți al lui Comte-Sponville este structurat în 18 capitole, fiecare corespunzând câte unei virtuți prezentate în măsura în care publicul larg să îi înțeleagă necesitatea. Astfel, cartea începe cu politețea, „care nu este încă morală” și se încheie cu iubirea, „care este deja mai mult decât morală” (p. 12). Între aceste două repere fixate de autor pentru evoluția tratatului de morală și a omului care învață virtutea sunt plasate în ordine aleatorie fidelitatea, prudența, cumpătarea, curajul, spiritul de dreptate, generozitatea, compasiunea, mizericordia, recunoștința, umilința, simplitatea, toleranța, puritatea, blândețea, buna-credință și simțul umorului.

 Politețea deschide acest tratat dedicat virtuților deoarece de la ea pornește moralitatea: când se naște, omul nu are morală, însă pe măsură ce crește învață reguli de politețe pe care le respectă și le interiorizează ca norme de comportament. Politețea permite însușirea bunelor maniere, prin care este imitată virtutea: „vă rog” sau „scuzați-mă” constituie aparența respectului iar „mulțumesc” pe cea a recunoștinței. După ce este imitată, însă, virtutea este învățată, căci prin repetiție politețea devine morală. Natura politeței se schimbă odată cu vârsta: aceasta este esențială în copilărie prin caracterul ei formativ, nu și la vârsta adultă, când a fi politicos nu echivalează cu a fi moral, căci ajunși adulți, oamenii sunt capabili de virtuți, cărora politețea nu le poate ține locul.

 Fidelitatea este descrisă de Comte-Sponville ca principiu al virtuților și poate fi formulată astfel: „Ai grijă, omule, să nu uiți să-ți aduci aminte!”. Datorită fidelității putem vorbi despre virtuți, fără ea, acestea s-ar pierde în negura timpului. De fidelitatea celor drepți depinde existența dreptății, de fidelitatea celor care iubesc pacea depinde existența păcii, de fidelitatea spiritelor libere depinde existența libertății iar de fidelitatea celor care cred în adevăr – existența adevărului. Citându-l pe Montaigne, autorul tratatului surprinde esența acestei virtuți-principiu care este fidelitatea: „Baza ființei și a identității mele este de natură pur morală: este fidelitatea în credință pe care mi-am jurat-o mie însumi. Eu nu mai sunt, în realitate, aceeași persoană ca ieri: sunt același numai pentru că mă consider astfel, pentru că îmi asum un anume trecut, pe care îl consider al meu, și pentru că, în viitor, voi recunoaște angajamentele asumate acum ca fiind ale mele!” (p. 26). Fidelitatea, însă, este o virtute numai atunci când este pusă în slujba binelui, altminteri ea nu este decât o fidelitate care a fost înțeleasă greșit…

 Prudența este a treia virtute descrisă de Comte-Sponville și face parte din ansamblul celor patru virtuți fundamentale din filosofia antică și a Evului Mediu. Prudența se situează, asemeni celorlalte virtuți, între două excese, reprezentând o cale de mijloc între acestea. Ea este o „fidelitate față de viitor”, iar prin maxima pe care i-o atribuie autorul, „Caute! (Ferește-te!)”, prudența își exercită rolul de virtute anticipativă, care examinează ce este bun sau rău pentru om, determinându-l să acționeze așa cum se cuvine. Pentru a putea fi virtuoși, spune autorul, este necesar ca oamenii să fie vii, iar acest lucru este posibil atunci când oamenii sunt prudenți.

 Cumpătarea, curajul și dreptatea sunt celelalte trei virtuți fundamentale pe care Comte-Sponville le analizează în continuare. Cumpătarea se referă la moderație iar cu ajutorul ei „nu ne depășim limitele, ci învățăm să le respectăm”. Autorul o numește „prudență aplicată plăcerilor”: prin aceasta omul se poate bucura cât mai mult posibil prin intensificarea senzațiilor și a conștientizării acestora, nu prin multiplicarea neîncetată a obiectelor care îi produc plăcere. Prin cumpătare omul rămâne stăpânul dorințelor sale, fără a deveni sclavul acestora. Dorințele nelimitate aparțin necumpătatului și îi aduc nefericire, făcând din el un „prizonier al insatisfacției”. Cumpătarea este o virtute necesară societății noastre, descrisă de abundență și de consum, ea îndeamnă spre moderație și permite afirmarea „puterii sufletului asupra impulsurilor iraționale ale afectelor și ale poftelor noastre” (Spinoza apud. Comte-Sponville, 1998, p. 44).

 Curajul este o virtute care se manifestă la timpul prezent, la fel ca toate celelalte, și care are capacitatea de a pune în mișcare, de a genera o acțiune. Plasat între temeritate și lașitate, curajul este calea de mijloc între cele două și are nevoie de prudență, deoarece „curajul nu folosește la nimic dacă nu are măsură” (p. 67). Pentru a fi virtuos, curajul trebuie să fie angajat în slujba celor mulți, el „nu este demn de stimă decât atunci când se pune, cel puțin parțial, în serviciul altora, dacă reușește să se elibereze […] de interesul egoist imediat” (p. 54). Curajul poate deveni o virtute doar dacă slujește unei cauze generale și totodată generoase, fără a ține cont de interesele egoiste prin care cel care dă dovadă de curaj dorește să obțină glorie.

Andre Comte-Sponville

 Dreptatea sau spiritul de dreptate este ultima dintre cele patru virtuți fundamentale, singura considerată a fi „bună” la modul absolut, cuprinzându-le pe toate celelalte, căci prudența, cumpătarea și curajul sunt virtuți numai dacă sunt puse în slujba binelui sau când se raportează la dreptate. (p. 68). Autorul numește dreptatea „acel ceva fără de care valorile ar înceta să mai existe (reducându-se la simple interese sau mobiluri)” (p. 71), stabilind că aceasta este cuprinsă între respectul Legalității (în Cetate) și Egalității (între indivizi). Astfel, dreptatea înseamnă a fi în conformitate cu legea Cetății și a respecta egalitatea dintre cei care locuiesc în ea. Dreptatea este atribuită societății, ea este considerată omenească, întrucât aceasta nu există în afara legilor și în afara culturii. Putem defini dreptatea ca fiind „nici egoism, nici altruism, ci o echivalență a drepturilor recunoscute sau explicite prin faptul că fiecare poate juca rolul celuilalt” (p. 81).

 Iubirea este descrisă spre finalul cărții, fiind cea prin care se încheie tratatul lui Comte-Sponville și este analizată în cele trei forme ale sale: eros, philia și agape. Iubirea este considerată de autor „binele însuși” iar morala o aparență de iubire, prin care omul acționează ca și cum ar iubi. Așa cum politețea este aparența moralității, moralitatea însăși este aparența iubirii. Eros este dragostea ca dorință, dragostea ca lipsă, stârnită din pasiune: „Eros este numele său; lipsa este esența sa; pasiunea amoroasă – culmea sa” (p. 260). Erosul este dragostea care lipsește și la care îndrăgostitul râvnește, în absența căreia suferă și iubește cu pasiune; este dragostea care odată atinsă, stinge pasiunea amoroasă născută din iluzii. Erosul corespunde dorinței față de ceea ce ne lipsește, philia tinde către dorința față de ceea ce nu ne lipsește. Philia este iubirea care abandonează imaginarul și trece în plan real, iubind ceea ce este real; este dragostea ca potență, dragostea ca bucurie. Philia este dragostea-acțiune, dragostea prietenească, dragostea mamei pentru copilul său, dragostea dintre soți, dragoste care aduce bucurie și mulțumire. A treia formă a iubirii este agape, dragostea divină, cea mai rară, mai prețioasă, este tot „ceea ce este divin în iubire” (p. 305). Numită și iubire creștină, agape „este o dragoste spontană și gratuită, fără motiv, fără interes și chiar fără justificare” (p. 307). Prin ea înțelegem dragostea dezinteresată, desprinsă de orice urmă de egoism, orientată spre fericirea și binele celorlalți, care poate fi mai presus decât binele propriu. Prin cele trei forme ale iubirii consideră autorul tratatului că trece omul de-a lungul vieții sale „de aici această tripartiție […] care mi se pare că dă seamă mai mult de sentimentele noastre reale, de evoluția lor și de trecerea neîncetată de la un fel de dragoste la altul” (p. 309). Agape este dragostea supremă care „obligă dragostea-pasiune și dragostea-prietenie să-și caute toate obiectele, posesiile ori preferințele posibile, până în zona spiritului, a ființei, unde nimic nu mai lipsește și totul este bucurie” (p. 317), zonă pe care filosoful Platon o numea Bine și pe care creștinii o numesc Dumnezeu.

 Putem vorbi despre virtuți în măsura în care acestea sunt angajate în slujba binelui, a adevărului, conformându-se acestuia și reflectând adevărul prin esența lor. Altminteri, acestea își pierd valoarea, iar omul, odată cu ele, legea morală din sine.

 Pentru a păși spre o viață virtuoasă, este necesară însușirea politeții, pe care ulterior o putem transforma în virtute prin exersare și obișnuință. Odată începută practicarea virtuții, avem nevoie de un principiu care să o guverneze – fidelitatea, precum și de un factor care să o condiționeze – prudența. Învățând virtuțile fundamentale, obținem o bază consolidată încă din Antichitate pentru parcurgerea drumului spre virtute, iar dacă tot ce am „cules” pe acest drum până în acest punct, alături de restul virtuților enumerate de autorul acestui tratat (generozitatea, compasiunea, mizericordia, recunoștința, umilința, simplitatea, toleranța, puritatea, blândețea, buna-credință, simțul umorului) este pus în slujba dreptății și a adevărului, putem spera că am devenit mai demni de stimă și că prin faptele noastre contribuim la înfăptuirea Binelui.

Articol realizat de Acostăchioaei Ana-Maria.

Sursă bibliografică: Comte-Sponville, A. (1998). Mic tratat al marilor virtuți. București: Editura Univers.

Sursă foto reprezentativă: http://www.targulcartii.ro

Sursă foto #1: http://www.amazon.fr

Sursă foto #2: http://www.causeur.fr


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.