,,Dacă bărbații ar vorbi…’’ sau 7 încercări de înțelegere a psihologiei masculine cu Alon Gratch (partea I: rușinea, absența emoțională, nesiguranța, narcisismul)

Rușinea, absența emoțională, nesiguranța, narcisismul, agresivitatea, autodistrugerea, sexualitatea sau cele 7 ,,chei’’ pentru înțelegerea unei psihologii masculine sunt desigur despărțite în mod analitic, folosind analizei și încercării de a înțelege dificilul bărbat. Ele de fapt sunt fire bine unite în psihicul bărbatului, lucru remarcat de Gratch fără a insista căci ar fi devenit prea complex bărbatul problematic, iar problemele complicate trebuie măcar în teorie simplificate, în timp ce în practică ține de străduința și alegerea individului. De asemenea, cel puțin unele dintre ,,atributele‘‘ psihologiei masculului nu îi aparțin doar lui, Gratch făcând remarci în treacăt despre același atribut ca aparținând și psihicului femeii, dar, firește, nu voia să abată atenția către femeia dificilă de la obiectul de studiu: dificilul bărbat și atributele lui problematice.

Totuși, nu ne putem forța să credem într-o generalizare a ce scoate Gratch de la bărbații lui pacienți, nu pentru că nu am crede în posibilitatea de a-l înțelege pe bărbat, ci pentru că astfel de generalizări despre problemele dificilului bărbat sunt pripite, sunt nepermise logic plecând de la câteva zeci de cazuri, ajungând cu ele la o ,,psihologie masculină‘‘, la probleme ce par universale plus soluțiile încercate la aceste probleme. Dar nu ne dăm înapoi din fața cărții ascunzându-ne după dificultăți logice, să ne privim curajos și să-l privim pe bărbat în oglinda cărții, unde Gratch s-a străduit să contureze câte ceva din dificultățile de a-l înțelege pe bărbat, de a se înțelege, de a-și rezolva problemele cu care se confruntă.

1. Rușinea sau ,,băieții nu plâng niciodată’’

Știm aceasta. Este rușinos pentru un bărbat să plângă. Rușinea este un cerc vicios, cum mărturisește Gratch, în timpul unui meci, el a țipat furios la fiul său când fiul lui a început să plângă. Pentru că Gratch-tatăl simțea rușine, spunându-i fiului să nu mai plângă, el l-a făcut pe fiu să-i fie rușine de plânsul lui. Desigur analizând acest comportament, lui Gratch senior i s-a făcut rușine mai târziu, recunoscând eșecul din comportamentul său patern, mai ales el, psihologul, ce susținea mereu exprimarea vulnerabilității la bărbați…

Atunci când femeia îi spune bărbatului problemele ei precum problemele cu șeful, problemele de la serviciu, cu alți bărbați etc., bărbatul neconștentizat, instantaneu, dă soluții pentru a rezolva problemele. De fapt, ascunzându-și rușinea, el nu empatizează cu lacrimile, cu situația ei în care se simte expusă, rănită, vulnerabilă căci ar fi atunci ca ea, simțind ce simte ea, or, mai bine depășește această situație, oferind soluții în loc s-o audă, s-o consoleze, s-o liniștească…

Semnele rușinii pot fi detectate când bărbații folosesc fraze neterminate, bucăți din discursul interior sau când nu oferă suficiente informații. Rușinea apare când bărbatul reproșează ceva celuilalt, ce posedă de fapt el: un pacient încheia relațiile după câteva săptămâni, se cupla cu femei considerate de el simple, naive, sentimentale pentru că el era considerat de ceilalți simplu, naiv, sentimental…

Un alt bărbat reproșa partenerei că nu se îmbrăca bine la întâlnirile cu prietenii: el era dintr-o familie înstărită, prietenii la fel, dar parcursul vieții lui nu a fost precum al prietenilor. El a făcut o școală de stat nu privată ca prietenii, nu are o slujbă de succes ca ei etc., rușinea pentru ,,eșecurile‘‘ lui era proiectată asupra partenerei că nu se îmbrăca la nivelul prietenilor și partenerelor acestora.

Un alt consiliat refuza să facă sex cu o femeie ce ajunsese să-l roage să se culce cu ea. Acest aspect al respingerii îl excita tare. Consiliatului îi era rușine că fusese dominat și respins de o mamă autoritară în copilărie și rezolva această rușine prin sexualitate, unde fantezia sexuală era formată din dominarea prin respingere.

Sociofobii reproșează partenerei că iese destul de mult, iar cei cu rușini ce țin de trăsături fizice (nu sunt înalți, n-au energie etc.) se întreabă dacă partenera este drăguță, îndeajuns de atrăgătoare, etc.

Bărbații sunt mai critici, mai acuzatori când sunt încălcate regulile, ,,normalitatea’’, pentru că sunt cei mai dispuși să le încalce. Frica și rușinea față de aceste tendințe îi fac pe bărbați să fie mai critici, proiectând asupra celorlalți propriile temeri și rușini. 

Bărbații nu își asumă eșecurile profesionale, dând vina pe ceilalți, scapă de rușinea eșecului prin proiectarea rușinii asupra celorlalți, în timp ce femeile își asumă eșecurile, bărbații își asumă doar realizările, spun psihologii sociali.

Un pacient nu putea avea o relație pe termen lung, fiind blând și afectiv, el eșua pentru că relațiile lui erau relații cu sânii mari, nu cu femei. El putea să ejaculeze când femeia era deasupra, pacientul se imagina că are sâni mari, în fanteziile lui sexuale punându-și fața Barbarei Bush. Mama lui era o hipioată, independentă, idealistă, cu o carieră de succes, cu vederi liberale despre educația sexuală: umbla goală prin casă, atingea din întâmplare organele sexuale, îi cumpăra fiului reviste porno etc. De aici o identificare cu mama sa, o femeie mare, ce stătea deasupra și dorința lui de a fi iubit de mama ce i-a dominat copilăria și-i formase sexualitatea. 

Soluții pentru rușinea bărbatului: iubirea față de bărbat, acceptarea, deschiderea și toleranța cât mai largă față de rușinile bărbatului, umorul îngăduitor, dar nu excesiv de îngăduitor, reacțiile intelectuale, inteligente, nu afective de respingere, chiar și în situația criticilor bărbatului la adresa partenerei, întrebările puse din curiozitate și cu naivitate de copil pentru a avea șanse ca bărbatul să-și dezvăluie rușinile… (pp. 49-52, 57-64, 70-77, 82-85).

2. ,,Nu știu ce simt’’, nu simt nimic sau absența emoțională

În excepționalul film ,,La vita e bella’’, Roberto Benigni, regizor și actor, construiește un personaj care creează un joc comic în mijlocul răului, la Auschwitz, pentru a-și salva fiul de oroarea în care trăiește. Roberto bărbatul realizează ceea ce fac bărbații: intelectualizează, creează, construiesc și asta pentru că reușesc să se detașeze de ceea ce simt. Opusul în cinematografie ar fi reprezentat de filmele lacrimogene hollywoodiene sau bollywoodiene ce enervează deseori bărbații spectatori prin excesul de exprimare a sentimentelor. Admirabilul joc în mijlocul suferinței și morții făcut de Benigni ar fi o alegorie bună pentru creația și construcția în lumea noastră, dar să nu uităm și reversul: lagărele și tortura au fost realizate tot de bărbați în cea mai mare parte cu lipsa de sentimente a chirurgului, ce taie nu pentru a salva o viață, pentru a însănătoși, ci pentru a distruge și a ucide.

Dacă femeile care iubesc prea mult pot impresiona, bărbații care iubesc prea puțin, care se pierd într-un deșert al absenței emoționale, sunt tragici. Astfel era John incapabil să iubească, ascunzând un abuz pe care el refuza să-l numească abuz pentru că îi făcuse plăcere, neconsiderându-l imoral. Anume o molestare de la 5 la 11 ani din partea soțului surorii lui, pe care considera că-l sedusese în parte, că simțise plăcere în molestare, de care se atașase, toate, încercări de a salva adultul molestator și de a salva posibilitatea de a iubi în lumea în care trăiește. Însă rușinea, vinovăția, înstrăinarea, bulversarea propriei sexualități și masculinități rămân. John face un joc intelectual, filosofico-psihanalist, pentru a se detașa de abuzul din trecut încercând să-l seducă prin acest joc pe Gratch, seducție neterminată pentru că John avea să se mute singur la alt psihanalist, pentru a discuta ,,așa-numitul abuz’’, cum se exprimă el.

Detașarea emoțională are și urmări bune pe plan familial și ea nu trebuie înlăturată. Astfel este un pacient ce vorbea și simțea puțin, cu o fire calmă, nereacționând emoțional la tulburările de dezvoltare ale fiicei lui, el era suportul perfect pentru fiica lui chiar dacă aceasta putea ajunge total dependentă de familie în viitor sau nu mai putea să fie în stare să citească. Acesta este un caz în care o slăbiciune, aceea de a nu simți, devine un punct tare.

O cauză a lipsei de a simți este frica de a se pierde într-o relație cu o femeie, teama și dorința de a nu se pierde într-o femeie, cu cât femeia are mai multă nevoie de bărbat, cu atât el are nevoie de mai mult spațiu (Karen Horney). Bărbatul oscilează între dorința de reîntoarcere în unitatea nediferențiată maternă și separarea emoțională, independența, pentru care luptă băiatul în raport cu mama sa. Apare astfel teama de iubirea față de femeia în care vrea să se piardă, dar și teama față de ura, de furia, ce slujesc pentru a se separa de mama iubitoare, dar și generatoare de frustrări.

Absența emoțională este o modalitate de a se feri de ura și de furia împotriva mamei, împotriva femeii iubite ce nu oferă sprijin emoțional total. Un ziarist a scris ,,documentația unei crize’’ într-o cameră alăturată unde iubita lui beată urla și era furioasă. Astfel bărbatul și-a controlat propria furie în fața furiei iubitei bete.

Pentru a stimula exprimarea emoțiilor poate fi adoptată o atitudine neutră degajată, să fie ascultat atent bărbatul în rarele ocazii când iese din absența emoțională, abținându-se să se dea soluții, ci căutând ca un detectiv al minții emoția lipsă, dar fără a intra într-o intelectualizare totală care suprimă emoția. Absența emoțională nu este un dușman, este un mecanism bun de apărare (mecanicismul n-a murit, el trăiește și în psihoterapie), însă ,,mecanismul’’ trebuie prin diferite căi relaxat. După relaxare, bărbații pot deveni chiar creatori stimulați de emoțiile lor (pp. 89-98, 104-109, 118-119, 124, 130).

3. Nesiguranța omului-bărbat și femeia din el

Eșecul relațiilor este legat de o teză centrală a lui Gratch: felul cum bărbatul și femeia își integrează fiecare partea masculină și feminină din el/din ea. Cunoaștem dihotomia devenită deja clasică despre bărbat: caftitorul, tiranul, masculul alfa, jucătorul de bursă ce-și flutură penisul lăudându-și performanțele, lăudărosul, durul versus sensibilul, drăguțul ,,care termină ultimul’’, pămpălăul, calmul, lipsitul de agresivitate…

Un cuplu după 8 ani de căsătorie apelează la terapeut încercând disperat o salvare: ea fusese atrasă de sensibilitatea, calmul, dăruirea lui, el fusese atras de hotărârea ei. El îi reproșează că, ajungând pe o poziție de conducere la jobul ei, ea a devenit agresivă, autoritară, lipsită de sensibilitate, obraznică. Ea îi reproșează că e prea pasiv, că nu e ambițios, că nu e hotărât la serviciu, că nu-și înfruntă șeful la serviciu, ea e ambițioasă și vrea o carieră…Gratch susține că divorțul nu va fi o rezolvare dacă cei doi nu-și integrează părțile masculine și feminine din ei. Nu partenerul este  cel care ajută la internalizarea părții negate (în cazul analizat ea își neagă latura feminină, el latura masculină, aflându-se în ruptura masculin-feminin). Fiecare om trebuie să-și integreze latura feminină și pe cea masculină, nu spunându-i celuilalt cum să se schimbe, ci schimbarea fiind a fiecăruia în interior și în exterior, lucrând la integrarea și echilibrarea celor două dimensiuni masculin/feminin. Altfel, după despărțire, în cazul amintit, ea va căuta un bărbat puternic ajungând să se simtă dominată, neglijată, oprimată, iar el va căuta o femeie sensibilă, receptivă, dar cu timpul va ajunge să o considere prea supusă, slabă, pasivă…

Cultural de la Imperiul Roman (vezi admirabila carte a lui Quignard ,,sexul și spaima’’) până la tribul sambienilor, băieții sunt ajutați să se desprindă de gineceul matern prin diferite structuri și practici sociale. Băiatul se luptă să se desprindă de unitatea materna de care este atașat în mod profund încercând să se identifice cu tatăl, internalizându-și partea feminină dobândită prin fuziunea cu mama, reprimându-și partea feminină ce devine un centru al dezvoltării masculine. Nesiguranța masculină este legată de nevoia bărbatului de a fi suficient de masculin în această luptă cu dimensiunea feminină reprimată, dar de neșters.

Imitând dezvoltarea biologică (fătul fără hormoni nu va avea organe sexuale masculine și se va dezvolta biologic ca o fată), Gratch îi urmează pe Stoller și pe alții, în a considera masculinitatea ca fiind secundară în raport cu sexul feminin. Dorința bărbatului, de a renunța la responsabilitățile masculine până la pierderea în femeie prin fuziunea sexuală, pare a fi o reîntoarcere la unitatea maternă, când emoțiile și lacrimile erau permise.

Astfel un regizor suferă de o impotență psihică și-l presează pe Gratch să-i redea capacitatea de a ridica steagul. Însă Gratch, deși observă că impotența este legată de eșecurile profesionale, nu reușește să-i întărească membrul sexual, aceeași presiune ce-i moleșește membrul regizorului nostru impotent îl face pe Gratch să nu găsească soluția pentru scânteia erecției, simțindu-se inutil ca și regizorul în pat cu partenera. De fapt penisul și Gratch semănau în acțiune: nu găseau soluția forței salvatoare pentru că stăpânul (regizorul) situației nu mai voia să fie forța salvatoare. Nu mai dorea să fie cel mai bun regizor, să facă bani, să mai fie bun în pat, să-i mulțumească pe cei din jur de la actori, producători până la soție și public. El voia doar un loc să se odihnească,  un loc precum unitatea maternă.

În situația impotenței, soția, partenera, terapeutul trebuie să iasă din presiunea arătată de bărbatul speriat de impotență, speriat de nesiguranța lui și să caute ce simte bărbatul, să identifice sentimentele, trăirile, pe care corpul le arată prin simptome precum lipsa erecției. Uneori mediul masculin este un obstacol pentru bărbați în a-și arăta latura feminină, sensibilă și grațioasă, așa cum străduința femeii de a băga feminitate în bărbat este perdantă, acceptarea masculinității, a lui și a ei, fiind o cale pentru integrarea celor două laturi în cei doi. Potențialul conflict al integrării celor două dimensiuni pleacă de la identificarea fiecăruia cu cei doi părinți.

Androginul este un model întâlnit în artă și în religie, reapărut în muzica contemporană precum la Michael Jackson sau Prince, care exterior arată o îmbinare a femininului și masculinului ce ar trebui să corespundă unei îmbinări interioare de tipul: duritate și sensibilitate, grație și forță, curaj și vulnerabilitate…întrebarea rămâne în ce măsură omul-bărbat va putea depăși nesiguranța de a nu fi bărbat 100%, pentru a realiza integrarea și unificarea celor două laturi din ființa sa androgină (pp. 132-136 144-147, 147-150, 152, 154, 157, 161-167, 170-171).  

,,Nu-l suna tu! …de ce să aștepți să te sune?…tu trebuie să-l suni!’’

Literatura self-help, ,,ajută-te singur’’, psihologia de rețele sau de teveu dau greș pentru Gratch, pentru că pămpălăul va suna atras de caftangiul din ea, iar dacă durul nu sună, și-l suni tu, probabil nu este acasă, este la vânătoare…O pacientă își făcea planuri despre cum să flirteze, pașii legăturii etc., dar ea folosea o activitate destul de masculină de planificare, control, înregistrare  a progresului…tacticile se pot întoarce ușor împotriva noastră aducând a manipulare, ce se va dovedi mai devreme sau mai târziu zadarnică pentru o relație solidă și durabilă (pp. 154-155).

4. Narcisismul narcisiacului/narcisicului și antinarcisismul narcisist al narcisiacului

Să nu ne speriem de cuvinte: este vorba despre noi toți. O parte din legături se frâng din cauza narcisismului celor doi. Un jurist se căsătorește cu femeia ideală: muncitoare, frumoasă, rezistentă, devotată, care creează un cămin perfect în pas cu moda. La început este foarte plăcut dar apoi, după trei ani de căsnicie, juristul nu mai avea loc unde să-și arunce hainele, ziarul… Plictisit sexual își face o amantă pictoriță, cu locuința plină de nuduri, nestatornică, posesivă, pasională, cu care are experiențe sexuale nemaiîntâlnite până atunci. Gratch susține că ambele femei trăiau într-o lume a imaginilor rupte de legătura imperfectă cu un bărbat: căsnicia și casa perfectă pentru soție, artă, senzualitate și pasiune pentru artistă. Juristul se desparte de amândouă și își cumpără o mașină ultimul tip, apoi încă una și încă…ajungând la 6 pe care i le arată cu mândrie lui Gratch. Poate își flutura penisul juristul cu mașinile lui tari sau mai degrabă mașina era o negare a realității imperfecte, fiind de fapt ambele idealuri ale celor două femei: casa perfectă plus pasiunea și sexul. Mașina ca o casă perfectă ce se lasă condusă cu frenezie provocând senzații tari și trăiri intense. Narcisismul juristului se întâlnise așadar cu narcisismul celor două femei care negau realitatea imperfectă înlocuind-o cu o lume bazată pe exageratul amor propriu, ce vrea să fie perfect ceea ce iubește, amorul propriu sursa tuturor relelor, cum ar spune Pascal.

Narcisismul în relații se găsește în devalorizarea celuilalt plecând de la micile detalii ce strică prima idealizare: ,,are pulpe prea groase sau prea subțiri’’, ,,e scundă sau prea înaltă’’, ,,nu e frumoasă îndeajuns, nu-i place muzica’’, așa încât se găsește mereu ceva deranjant.  

Un părinte narcisiac suferă puternic pentru eșecul copilului de a nu fi primit la o instituție importantă de învățământ și se îndrăgostește de o tânără colegă care-l admira, simțindu-se astfel valorizat, mai ales că în copilărie se simțise devalorizat de către părinții imigrați în comparație cu fratele său. Astfel, uneori narcisismul părinților se hrănește din performanțele pe care le cer de la copii, mai ales când părintele narcisiac trăiește lipsa valorizării din partea celorlalți (fiu de imigranți, se simte mai puțin iubit de părinți etc.).

O poziție predilectă de manifestare a narcisiacului este poziția de șef. Confruntat cu șeful abuziv,  critic distructiv, sigur pe sine până la aroganță, iubind puterea, subalternul n-are șanse cu: ,,mă simt prost când…îmi dați un sentiment de nesiguranță…’’, vulnerabilitatea arătată îl face victima abuzurilor. Poziția de înfruntare trebuie făcută cu convingere, nu timiditate, amintindu-i că nu este o cârpă, că nu va mai tolera nici un abuz, ,,nu apreciez modul în care îmi vorbiți…v-a spus cineva că sunteți un caftangiu?’’…sau psihologic (,,lasă-mă în pace! Nu am de gând să fiu recipientul proiecțiilor tale feminine’’ – evident subalternul va fi crezut nebun și concediat). Desigur efectele vor fi: cel mai probabil subalternul va fi înlocuit sau va câștiga respectul narcisiacului intrând pe orbita lui de oameni  extraordinari ca el. Dar anticiparea cea mai probabilă este că lupta cu șeful se încheie cu o înfrângere, pentru care subalternul trebuie să se pregătească.

Antinarcisiacul este un narcisiac bine camuflat. Un bărbat avea grijă de nevastă, o îngrijea tolerându-i bețiile pentru a-i fi acceptate fanteziile homosexuale. Într-un alt cuplu amândoi aveau aventuri cu alți parteneri ani întregi, tolerându-și tacit secretele și derapajele. Un bărbat acceptă să facă sex cu soția cam o dată pe an din cauza dificultăților ei, fusese abuzată de tată, temându-se de penetrare. Sub masca iubirii lui devotate, el de fapt avea erecție doar prins în fantasme cu femei prostituate dominatoare.

Deși terapeutul este antinarcisiacul tipic și el ascunde narcisisme de care cu greu se poate păzi. Gratch mărturisește că și-a descoperit cu greu narcisismul și asta datorită soției lui, de aceeași profesie, care-i reproșa, de exemplu, că-i narcisiac când se repetă, declarând cu importanță lucruri în mod repetat, spunând că a uitat că le-a mai spus. Sau lăudăroșenia narcisiacă arătându-i pacientului poze cu micile progenituri geniale și încântătoare, viitori narcisiaci, uitând pentru ce a venit pacientul.

În fața narcisiacului, pentru care abia existați, poziția trebuie să fie plină de iubire dar și hotărâtă. Durerea primită prin lipsa de considerație trebuie returnată, iar narcisiacul trebuie înfruntat la înălțimea la care se află: ,,nu cred că-ți pasă de sentimentele celorlalți’’, ,, pentru tine nimeni nu este suficient de bun’’, ,,ce te face să crezi că ești așa de extraordinar?’’, ,,m-am săturat de problemele tale psihologice’’, ,,vrei să fii important din motive stupide’’, sunt replici pe care Gratch le-a dat pacienților narcisiaci și care scoase din context ar părea neprofesionale. Dar Gratch nu este un pisicolog. El nu crede că trebuie mereu lăudat copilul, el susținând că lăudarea poate fi la fel sau chiar mai dăunătoare decât un feedback negativ. Iubirea de sine și valorizarea de sine pot fi excesiv stimulate prin laude și aprecieri pozitive încât pot duce la o exagerată iubire de sine depășind acel narcisism echilibrat, ce ne susține în acțiunile și realizările noastre (pp. 183-185, 187-189, 190-191, 193, 199, 201-202, 206-211, 220, 224-226).

scris de Cătălin Spătaru

continuarea

Sursă: Alon Gratch, Dacă bărbații ar vorbi…: 7 chei ale psihologiei masculine, trad. Nicoleta Dascălu, editura Trei, București, 2007

surse imagini: reprezentativă proprie, amazon.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.