,,Spirit și libertate’’ în filosofia creștină a lui Berdiaev

,,Spiritul este libertate’’, libertate a gândirii, libertate a filosofiei, filosofie eliberată de religie ajungând însă sclava științei, filosofia ca activitate spirituală fiind mereu în tensiunea de a-și pierde libertatea. Nu există filosofie absolut autonomă, față de religie, știință sau viață. Filosofia este în serviciul vieții, într-o cât mai amplă conștientizare de sine a vieții, cât mai profundă, filosofia este iluminarea vieții. Viața nu este doar viața biologică, ci viață în spirit, în ,,duh (spirit) și în adevăr’’, așa cum spune motto-ul cărții din Evanghelia după Ioan. Filosofiile sunt conduse de aspirații spirituale, spiritul cunoscător este determinat de aspirația și de orientarea lui, viața are cunoștință despre ea însăși prin cunoașterea orientată spiritual.

Istoria cunoașterii nu arată neapărat spiritul ca fiind într-o devenire creatoare fiindcă metafizica naturalistă a considerat spiritul desăvârșit, obiectivându-l. Metafizica obiectivă și naturalistă, folosind substanța materială ca model pentru cunoaștere, a slujit unei teologii naturaliste și implicit religiei dar filosofia nu poate schimba religia și nici religia nu-și poate exprima adevărurile într-un mod absolut prin diverse filosofii, pe care spiritul le depășește prin activitatea sa creatoare. Este o eroare subordonarea religiei cum încearcă să facă ,,modernismul’’, subordonând religia rațiunii sau cunoașterii din epoca modernă. Religia are cunoașterea sa, filosofia ei ca etapă  în dezvoltarea spirituală, iar un nou simbolism din cunoașterea ei este posibil, depășind metafizica substanțialistă și naturalistă. Această cunoaștere se (va) naște în viața spirituală a cărei filosofie este posibilă (pp. 4, 23-29).

Filosofia spiritului nu este spiritualismul căci acesta alături de orice psihologism din filosofie sunt doar forme de naturalism. Psihologismul tinde să vadă ceva substanțial în psihic și manifestările lui. Este aceeași metodă de obiectivare a fenomenelor psihicului, cum se obiectivează sufletul în religie, ce apare ca o entitate naturală precum trupul, la fel harul este naturalizat fiind obiectivat ca și sufletul. Misticii, gnosticii au scos în evidență omul duhovnicesc având experiențe spirituale pe căile căutării spiritului, spiritualul fiind viața autentică, nu ceva precum un obiect așa cum apar psihicul sau sufletul obiectivate în discursurile despre ele. Doar în experiența concretă se descoperă spiritul și spiritualul,  pentru că spiritul este viață, viața spirituală nu este o substanță sau un obiect, ci însăși cunoașterea vieții spirituale.

În viața spiritului totul se petrece în profunzime, înlăuntru, spiritul cunoscător este spiritul cunoscut, viața spirituală nu este nici obiectivă, nici subiectivă, lumea și spiritul nu se întâlnesc, doar într-o inefabilă întâlnire profundă lumea poate fi iluminată de spirit. Dumnezeu este spiritul dar nu naturalizat prin argumente, nu cunoscut prin comparație cu sentimentele și gândurile din lumea sufletului, realitatea divină ca realitate spirituală se revelează în experiența spirituală ce este de fapt realitatea, nu o realitate cum apare în diverse cunoașteri. Ca și Dumnezeu această realitate nu se poate dovedi, când ne întrebăm dacă se poate dovedi existența divină sau spirituală, dacă nu sunt iluzii sau autosugestii, este vorba doar de neputința gândirii, de reducerea la psihic, opuse vieții spirituale ce există prin ea însăși. Nimic din lume nu poate dovedi că această realitate nu există când este vorba de viața mea spirituală cu înălțarea și intensitatea ei (pp. 30-36).

Mulți oameni reduc viața spirituală la cea psihică, însă viața spirituală este ,,viața inițială’’, este o realitate ideală, extra-obiectivă. Empirismul îngust nu cunoaște această experiență și nu poate pune limite cunoașterii decât printr-o autolimitare ignorantă. Empiriștii nu pot vorbi despre ceea ce nu cunosc. Experiența spirituală este o deschidere către macrocosmos, este o izbândă asupra risipirii și exteriorizării psihice, o rupere a limitării substanțialiste din metafizica spiritualistă ce ajunge prin naturalizarea spiritului să nege experiența spirituală.

Spiritul este energie plăsmuitoare, este originalitate, este creație, este legătura cu suprapersonalul divin, spiritul este profund, profunzimea este simbolul spiritului, ,,spiritul este libertatea’’, cum spune Hegel. Spiritul unește risipirea în lume. Contemplarea frumuseții în natură este o experiență spirituală, este o depășire a dezbinării în iubirea față de natură, minerale plante, animale. Natura la Böhme sau Schelling este în spirit, ca viață interioară a spiritului, ca unire a spiritului cu natura, cosmosul fiind simbol al vieții interioare a spiritului. Natura este osificare a spiritului. Microcosmosul uman și macrocosmosul sunt unite în viața spirituală. Spiritul unește destinul meu cu al lumii și al divinității, deosebirile, disocierile sunt depășite, subiectul nu mai este despărțit de obiect, viața spiritului este concretă, aici și acum. Dar aici și acum, în experiența spirituală concretă prin spirit mă unesc cu tradiția spirituală, ea însăși o unitate a spiritului, cu care viața spirituală intră în comuniune. Platon nu este doar subiect de cercetare, el este cel cu care ne întâlnim în viața noastră spirituală, o spiritualitate universală, ecumenică, fiind cea care mijlocește această întâlnire  (pp. 37-44, 68-69).

Viața spirituală este viața simbolică în care se unește divinitatea cu lumea, în care apar întâlnirile dintre ele. Teologia naturalistă vede toată împlinirea în această lume chiar dacă vorbește de o lume spirituală, pentru ea spiritul și natura se confundă. Dar mistica religioasă depășește acest naturalism al spiritului obiectivat în natură. Dumnezeu conceput ca transcendent, imobil, substanțial, ca forță exterioară, putere supranaturală, formează o idolatrie, aceasta fiind o atitudine tipic naturalistă. Dumnezeu este viață și se poate revela în viața spirituală nu în categorii ale realităților lumii naturale. Limbajul experienței spirituale este inevitabil simbolic dar nu există în el categorii fixe. În viața spirituală nu există obiect cunoscut sau obiect al credinței, ci apropiere interioară, înrudire, absorbție. Criteriul adevărului în spirit este contemplarea intuitivă a adevărului ca realitate în viața spirituală, criteriul este viața interioară a spiritului. În experiența spirituală adevărul este adevăr prin cel care are experiența spirituală precum ,,eu sunt calea, adevărul și viața’’ (pp. 46-50).

Nikolai Berdiaev (1874-1948)

Spiritualul nu trebuie să se considere doar pe sine ca realitate cum fac gnosticii, nici să caute criteriul adevărului în lumesc și natural cum fac cezaropapismul sau kantianismul, spiritul trebuie să ilumineze, să spiritualizeze ce este psihic, suflet și trup. În zona religiosului spiritul a fost considerat transcendent ca Duh sfânt sau naturalizat ca har, iar omul redus la suflet și trup. Uneori biserica pare a apăra omul de tentațiile spirituale, ferindu-l de a se considera ființă spirituală, recomandându-i umilința și nu spiritul ca orgoliu. Ea a contribuit la formarea unui pozitivism și unui spirit burghez potrivit pentru omul mediocru cu o conștiință medie. Mai mult, creștinismul și-a obiectivat, materializat misterele vieții religioase, a iertat păcatele cărnii dar a condamnat drastic pretențiile și înaripările spiritului: biserica a condamnat misticii creștini, gnosticii, teosofia creștină, a manifestat neîncredere în creatorii de cultură spirituală precum poeții, filosofii, reformatorii…

Creștinismul a devenit astfel o religie a sufletului nu a spiritului, promovându-se un materialism și un pozitivism creștin.  Misticii precum Meister Eckhart au dat un exemplu de iluminare și transfigurare a sufletului și trupului, nu de mortificare sau suprimare, ei s-au ridicat până la misterul spiritului, până la creștinismul duhului ca drum spiritual interior. Ei au trăit nașterea spirituală, dobândind nemurirea nu ca o categorie naturalistă și metafizică cum este de obicei concepută, ci câștigată prin viața spirituală.

Nemurirea nu este ceva pe care omul o deține natural, ci este dobândită prin nașterea în duh, în spirit, ca sursă a vieții eterne. Învierea este o naștere spirituală ce triumfă asupra distrugerii și morții. Libertatea spiritului ca și nemurirea este o nouă naștere prin care omul spiritual apare din experiențele sale spirituale, prin viața sa spirituală (pp. 52-55, 63, 66-67, 156).

Spiritul nu poate fi făcut instrument, convertirea spiritului în instrument nu duce la viața spirituală, în viața spirituală nu există opoziție între mijloc și scop, această opoziție este originară și sursă a răului. Viața spirituală unește mijlocul și scopul: dragostea, libertatea, cunoașterea din viața spirituală nu sunt pentru ceva, pentru un scop, ci dragostea este pentru realizarea dragostei, cunoașterea este pentru realizarea cunoașterii, libertatea nu este mijloc decât pentru ea însăși.

Dragostea, libertatea, cunoașterea sunt spiritul divin și prin spiritul divin sunt realizate căci el este dragoste, libertate, cunoaștere. O nouă spiritualitate trebuie să se nască în lume, de nașterea acestei spiritualități depinde destinul creștinismului și renașterea lui. Această nouă viață spirituală este viața în divin, în adevăr, în dreptate, în frumusețe. Dar viața spirituală este infinită, nu se reduce la ce este admis ca spiritual în creștinism. Viața spirituală cuprinde toată viața intelectuală, morală, artistică, comuniunea prin iubire. Ridicarea spre spiritualitate către dezrobirea spiritului de obiceiuri, moravuri, obișnuințe în orice domeniu, este o cale dificilă, este calea purificării și a creației, este trezirea spirituală când spiritul devine ființă prin adevărul ei.

Prin anumite simboluri pot fi cunoscute indiciile vieții spirituale, prin ele înțelegem legătura lume naturală-lume spirituală, lumea naturală ca întrupare simbolică a realităților spirituale. Acest simbolism nu leagă de lumea naturală ci eliberează spre lumea spiritului. În lume pot fi descoperite semnele și simbolurile altei lumi într-o aspirație către infinit și divin depășind absolutizarea acestei lumi cu evenimentele și fenomenele ei disparente (pp. 71, 73-76, 82, 86).

Viața și creația noastră este una relaționată cu tradiția spirituală a simbolurilor. Începând cu creația mitologică: tradiția și creația se unesc pentru eternitate. Cunoașterea simbolică permite libertatea interioară și provoacă eliberarea spiritului cunoscător al lumii spirituale cu profunzimile ei inefabile și insondabile.

Natura și istoria au alt sens, o altă semnificație prin spirit: lumea, istoria și natura sunt momente în drumul spiritului. În acest drum este depășit acel realism naiv, când simbolurile sunt luate drept realități, confundând simbolul cu realitatea. Autentica spiritualitate eliberează spiritul din acest realism eronat în care lumea, natura, istoria nu sunt transfigurate în viața interioară, în experiența spirituală, tot ce este exterior este de neînțeles dacă nu este descifrat în profunzimea spiritului. Dacă nu se descoperă în mine un eveniment, precum revelația religioasă, dacă nu este trăit(ă) atunci n-are sens pentru mine.

Când depășim limitele conștiinței noastre ce a ales doar lumea noastră limitată să o cunoască, când ni se arată alte lumi atunci experiența spirituală zguduie conștiința și transformă ființa. Ființa umană este eliberată de obsesia lumii văzute prin activitatea liberă a spiritului. Spiritul ca libertate nu cunoaște constrângerile lumii obiective, el se determină lăuntric, prin sine. În suflet sau în lumea naturii este dificil să găsești libertatea  (pp. 110-116, 125, 134, 137, 151, 158).

Adevărul poate fi primit doar prin libertate, izbăvirea omului este eliberarea prin adevăr, dar adevărul nu poate fi primit decât liber, la fel binele sau perfecționarea vieții. Libertatea omului este în Dumnezeu dar și față de Dumnezeu. Dumnezeu ca adevăr nu este constrângător, Dumnezeu nu poate trece peste libertatea omului, El cere omului libertatea spiritului, el are nevoie de un om cu spiritul liber, orice plan divin despre om și lume nu se poate realiza fără libertatea omului, fără libertatea spiritului.

Dar omul renunță ușor la libertate în numele liniștii și fericirii sale, libertatea este o povară pentru el preferând siguranța unor necesități. ,,Regele creației’’ abdică de la libertate, ignoră libertatea spiritului preferând siguranța unor organizări fie că e numită teocrație sau socialism. Omul se oprește la structurile sociale în care trăiește și nu face pasul dizolvării și recreerii lor prin focul creativ al spiritului.

Există o libertate originară, venită din profunzimile iraționale precedând binele și răul, profunzimi precum abisul ființei și vieții din care apare și este determinat tot ceea ce există. Această libertate legată de energia potențială o simte orice om confruntat cu alegerile sale, cu ce este socotit bine și rău în societatea lui.  Dar există și o a doua libertate ca scop de realizat adică acea eliberare prin adevăr, ca eliberare spirituală de elementele inferioare, de supunerea față de necesități și constrângeri, ca o intrare în împărăția spiritului și libertății în opoziție cu împărăția necesității și constrângerii.

Eliberarea de regimuri opresive duce de multe ori la anarhia distructivă ca în revoluții, anarhia duce apoi din nou la sclavie și tiranie. La fel libertatea spiritului este amenințată de anarhia pasiunilor și tendințelor ce ne duc la înrobirea față de necesitățile și dorințele constrângătoare. Când este propus un scop final ca în teocrație, în imperialism sau în comunism acesta poate degenera în contrariul lui: nu se mai poate crea liber, nu se mai poate alege adevărul. La fel, când libertatea este doar cale pentru liniștea sau fericirea socială, atunci dispare infinitul lumii spirituale. Libertatea nelimitată, divină, ce se ivește din abisul ființei și vieții, ajunge să fie abandonată și supusă unor scopuri ,,înalte’’ ca în regimurile dictatoriale sau supuse bunăstării.

În creștinism se unesc cele două libertăți (cea divină, izvorâtă din abisul ființei) și cea umană supusă unor scopuri ,,înalte’’. Ele se unesc prin cele două naturi, prin natura teandrică a lui Iisus Christos. El este adevărul originar care eliberează spre împărăția spiritului. Astfel apare a treia libertate: libertatea spiritului unită cu iubirea, iluminată de ea, susținută de harul Duhului adică al Spiritului divin, a cărui împărăție este o împărăție a iubirii în libertate, nu un monoteism abstract, tiranic și despotic. O împărăție în care Spiritul divin și spiritul uman nu se mai opun în misterul divin al ființei și vieții (pp.  160-164, 168-170, 173-177).

scris de Cătălin Spătaru

Sursă: Nikolai Berdiaev, Spirit și libertate. Încercare de filosofie creștină, trad. Pr. Stelian Lăcătuș, Paideia, București, 1996  

surse poze: proprie, babelio.com, personalismo.org


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.