,,Peisajul și estetica’’ lui Rosario Assunto, o filosofie a întoarcerii la frumusețea naturii, o critică a vieții umane din orașul modern rupt de peisaj

Devine peisaj priveliștea judecată, evaluată, integrată într-o viziune artistică sau estetică. Peisajul este un teritoriu apărând privirii ca potențial obiect al unei reprezentări artistice, peisajul ca spațiu devenit obiect pentru experiența estetică. Un spațiu închis poate fi estetic dar nu este peisaj fiindcă peisajul deschide spațiul spre nelimitat chiar dacă este un teritoriu limitat, precum cerul care nu este peisaj dar aduce deschiderea spațiului spre nelimitat. Nu este o reprezentare a infinitului ca în simbolismele religioase din spațiile sacre, ci este chiar o deschidere spre infinit, infinitul ca prezență și nu ca reprezentare a infinitului în finit precum într-o catedrală. Limitarea peisajului, ca spațiu într-un teritoriu cu câmpii, cer, munți, ape etc., este autolimitare a infinitului dar și o deschidere a finitului.

Orașul modern cu viața umană mecanizată/industrializată  și peisajul

Sunt piețele sau orașele peisaje? Nu, dar pot face parte din ele. Nietzsche lăuda Torino pentru că era exemplar pentru peisaj și contemplare, din centrul locuit se pot vedea Alpii iar străzile duc către munții cu vârfurile înzăpezite, un oraș scăldat în lumina de o transparență sublimă. Așa era în aprilie 1888 pentru Nietzsche. Dar urbanizarea a degradat estetic peisajele ce puteau locui în spațiul locuitorilor orașelor. Strada sau piața nu sunt doar configurații spațiale, ci sunt modelate de peisajul în care se deschid, de unde vin și în care se termină. Locuințele sunt în oraș și dincolo de oraș, fiind greu de spus unde începe spațiul peisagistic și unde se sfârșește cel urban și invers,  străzile și piețele sunt în peisaj, iar peisajul este în ele.

,,Privea cerul senin,

străzile aurite și grădinile,

Și marea de departe, și apoi muntele.

Limba pieritoare nu spune ce simțeam eu în piept’’, spune Brydone, contemplând Neapole, în epifania peisajului, orașul ca prezență într-un peisaj ce-l face să fie mai mult decât utilitatea și funcționalitatea sa, nu doar suprafețe măsurabile și utilizabile dintr-o viață mecanizată și industrializată a lui homo faber, cu murdărie și gunoi ca efecte ale producției și consumului lăsate în spațiul (extra)urban. Spațiu unde peisajul deschide orașul spre infinit, spre o realitate diferită de unde orașul primește sens, peisajul ca infinit al orașului ce-l transcende, îl înalță ca în versurile lui Brydone.

Între oraș și peisaj există o trecere lentă dintr-o parte în alta, creând o omogenitate între peisaj și oraș atunci când orașul este încă în peisaj. Sau când orașul este asediat de spațiul industrializat, de urbanizarea cu aglomerații informe de ciment, oțel și sticlă, orașul este fără peisaj, incompatibil și heterogen cu el.

Timpul orașului modern: repetare cu noutate iluzorie, timpul tehnologiei și obsolescența

Timpul orașului este timpul istoriei lui, istoria lui îl poate face obiect al experienței estetice. În timpul istoriei orașului intră timpul existențial al individului care presupune istoria dar o și face, care-și transformă conținutul propriei vieți prin emoțiile estetice trăite în orașul cu istoria lui.

Timpul fără memorie este timpul rectiliniu al tehnologiei și al industrializării, doar succesiune pură fără amintire unde calculul pregătește viitorul, noul viitor care este o falsă noutate, o noutate prevăzută, iar ce rămâne în urmă este învechit, durata acestui timp nu este aprofundare și intensitate ca în experiența estetică a istoriei orașului, ci învechire, aruncare a trecutului, obsolescență în care totul este supus profitului și calculului, producției, utilizării, consumului și bunăstării.

Timpul rectiliniu atacă orașul și peisajul pentru a înlocui individul lui Augustin, Pascal și Proust cu experiența lui interioară:  ,,there was a thing called the soul…’’(Huxley), o abolire a istoriei pe Terra-Megalopolis. În orașul tehnologic-industrial peisajul este exclus întorcându-i-se spatele, teritoriul fiind destinat industrializării și agro-industrializării cu creșteri ale șeptelului făcând din viață doar un automatism de la nașterea la tăierea în serie trecând prin creșterea forțată. Timpul acestui oraș este doar temporaneitate mecanică, o cantitate măsurată în care se muncește, se produce, se trăiește. Nu este un timp calitativ precum cel al experienței estetice a peisajului sau în contemplarea istoriei orașului.

În orașul modern nu va fi un Hölderlin

Mai compun poeții ode precum cea a lui Hölderlin la adresa Heidelbergului, acum, în prezentul orașului consumului și producției? Știți de vreuna? ,,Aici în vederea orașului, de pe puntea aruncată peste râul ce aleargă la picioarele lui, îl fascinează vraja care în fuga râului îl face să vadă o furie a inimii în extaz, o revoltă în spațiu ce vrea să îmbrățișeze totul, ce devine o victorie repurtată împotriva timpului, o victorie ce provine, din inima…’’ lui Hölderlin desigur, mai este posibil un Hölderlin azi cu orașele producției și consumării, cu atâta ,,știință’’ despre psihic și despre trup?

În Heidelbergul lui Hölderlin, râul, versanții munților împăduriți, castelul, orașul sunt în peisaj iar peisajul în oraș. Timpul naturii, temporalitatea naturii care domină și poartă temporalitatea istoriei, timpul naturii în care Hölderlin cântă Heidelbergul, învăluind timpul istoriei, timpul istoriei cufundat în timpul naturii, orașul înlăuntrul peisajului, cufundat în peisaj, peisaj pătrunzând în oraș prin grădini, continuare a lui. Istoria începe în natură așa cum orașul se naște în peisaj. Prezența în peisaj a orașului este o îmbogățire a lui în epoca preindustrială, o absență, o desfigurare, o nimicire a lui în epoca industrială. Dar istoria se va întoarce în natură și orașul la fel. Însă orașul rămâne o imagine spațială a timpului cu suprapuneri și stratificări de temporaneități succesive.

Așa-zisul peisaj industrial/urban

În timpul pur mecanic putem vorbi impropriu de un ambient tehnico-industrial cu esteticitatea lui și de o ipoteză a unui peisaj industrial diferit de peisajul natural sau de cel numit agrar. Acest ambient nu are istorie, acest ,,peisaj’’ este format doar din instalații în serie ce produc bunuri în serie prin reproductibilitatea mecanică pentru consumul în serie ce nu are trecut decât măsurat în resturi, reziduri, deșeuri, gunoaie. Peisajul industrial și chiar cel urban suferă de inadecvare pentru că peisajul cuprinde un ambient viu adică existență multiplă, variată, neseriabilă, toate produsele naturii sunt diferite, în timp ce toate produsele industriei au identitatea seriei în care intră.

Timpurile naturii în peisaj: perenitate și creație

Peisajul este reprezentarea spațială a timpului naturii. Timpul mineralelor ce-n nemișcarea rocilor indică perenitatea timpului naturii, prezența sa infinită, perpetuă, lupta omului cu rocile stâncilor pentru a extinde peisajul urban și industrial este lupta efemerității cu perenitatea pentru a construi ceea ce se va învechi consumându-se în curând: locuințe, uzine, bunuri…Piatra este prezența trecutului și viitorului în nemișcarea ei.

Apa este imagine a temporalității unind trecutul și viitorul în prezent, trecut și viitor al prezentului, apa este mereu nouă dar și mereu aceeași din trecut. Laguna este prelungirea infinită a trecutului în viitor, prelungire depășită de o barcă cu motor lăsând trecutul în urmă cu gunoaie și urme de combustibili. Apele curgătoare aduc infinitul temporalității în peisaj, înlăuntrul spațiului finit devenit peisaj, ajungând astfel mai mult decât un spațiu.  

Timpul ciclic al plantelor introduce și el o deschidere: ,,frumos este verdele…mișcă sufletul privitorilor, primăvara, când mugurii dau la iveală o nouă viață, și înalt ridicându-se pe ramurile lor, aproape călcând în picioare moartea, ca imagine a viitoarei învieri și când toți laolaltă impetuos ies la lumină’’ (Ugo da San Vittore). Natura vegetală are rol hotărâtor în constituirea peisajului introducând ciclicitatea infinită în imaginea finită a spațiului.

Ambientul industrial este construit prin distrugerea naturii vegetale, ambientul industrial nefiind un peisaj, ci un anti-peisaj în care totul se epuizează prin îndeplinirea funcției destinate, prin a fi în funcție de altceva într-o finitate absolută fără nici o deschidere spre infinit.  În peisaj, viața se bucură de o eliberare a finității, o finitate ce se află, se știe întemeiată pe infinitate.

Prezență a vieții cu noutate și repetiție, cu imprevizibilul și inexorabilul ei. Nu doar încercare de planificare a vieții devenită mecanică înstrăinare de viață dar și moartea inexorabilă prin mecanizarea vieții, înlocuind animalele cu șeptelul reprodus la scară industrială, pseudo-animale produse și tăiate în serie pentru consum. Trupurile însângerate agățate și ștampilate, purtate de bandă, sunt departe de animalele în peisaj, de cele care mișună pe culmile munților ascunși în nori. Natura ne vorbește în frumoasele ei forme în mod figurat, scriitura ei încifrată este explicată prin înțelegerea noastră influențată de sentimentele morale (Hölderlin).

Terapie prin contemplarea naturii, unitatea cu natura

Sentimentul unei naturi libere ne pătrunde în străfundurile spiritului nostru  când contemplăm întinderile unei câmpii sau valurile mării nemărginite. O forță misterioasă liniștitoare este în ele, împăciuitoare, ea înviorează și recreează spiritul ostenit. Veșnicia naturii, universalul din ea se întâlnește cu un sentiment moral ce se avântă spre infinit dincolo de limitarea vieții privitorului (Alexander Humboldt).

Peisajul este o stare a sufletului (Henri Amiel), stare suscitată de liniștea unei nopți cu lună, de o vale cu un râu șerpuitor, de măreția cerului înstelat, de valurile sălbatice ale mării (Hegel). Peisajul este pentru natură ceea ce este starea sufletului pentru om, în peisaj natura îți dezvăluie esența (sufletul), spune Amiel. Sufletul naturii se întâlnește cu sufletul omului în contemplarea peisajului, în experiența poeziei lui. Contemplarea peisajului nu este de la distanță ci contemplarea este din peisaj, contemplatorul este în peisaj trăindu-l precum viața sa, așa este peisajul o stare a sufletului, ca la Amiel. În experiența estetică a peisajului, obiectul contemplat, natura ca peisaj este constituită ca obiect de contemplație strâns legată de contemplator, contemplatorul și natura determinându-se reciproc în experiența estetică.

A trăi în peisaj este diferit de experiența estetică a unei picturi sau a unei sculpturi neputând trăi în ele ca în peisaj, dar seamănă cu experiența muzicii, mai ales că în peisaj este un ambient sonor. Însă diferența este că muzica este creația omului artifex în timp ce peisajul îl găsim în natură. În natură sunt miresmele ce intră în peisajul unde mă găsesc, în adierea diafană a aerului campestru cu mii de miresme este o stare a sufletului diferită de cea a atmosferei grele din spațiul urban. Spațiu urban cu pământul tare, asfaltat, pietrificat, nu pământul moale, udat de rouă, acoperit de plante.

Cu toate simțurile prins în natură alături de celelalte ființe : ,,bucurie beau toate ființele/din sânul naturii…’’ (Schiller, cuvinte cântate în Oda Bucuriei din Simfonia 9 de Beethoven). De bucuria până la extaz s-a împărtășit în sânul naturii și Rousseau, drumețul solitar, cu ,,extazele’’, reveriile și meditațiile sale. În bucuria provocată de contemplația naturii, o bucurie a naturii noastre reunită cu natura în ceea ce se poate numi ,,bucuria naturii’’, se întrepătrund un sentiment vital, bucuria de sine și plăcerea sufletului (după formulările lui Nicolai Hartmann). Pentru că omul, bucurându-se de peisaj, se bucură și de bucuria sa, de starea sa pe care o are în peisajul trăit ca întoarcere în natură a ființei sale culturale. Astfel cultura omului se unește cu natura sa originară în bucuria peisajului printr-o contemplație activă ce unește plăcerea fizică, biologică cu cea culturală ca în Freude, bucuria lui Schiller-Beethoven din celebra Odă.

Unitate și scindare: omul modern și peisajul

O unitate este și în Veneția unde peisajul prin ape intră în oraș, în imaginea Veneției natura și istoria, peisajul și orașul sunt unite încât distincția dintre ele este arbitrară. Și totuși conglomeratul metropolitan stă să se insereze între lagună și uscat amenințând această inscindabilă unitate.

În conglomeratul  metropolitan, omul dedicat mai multului: mai multe lucruri de făcut, mai multe persoane de întâlnit, mai multă muncă, păstrează ca rezervă peisajul, intrând într-un soi de ritual modern – a face Crăciunul în Kenya, Paștele în Bermude etc., o repetare cu iluzia diferitului, de fapt diferitul fiind peisajul ce nu este doar o rezervă pentru timp liber, ci locul pentru ancorarea vieții în peisaj, pentru sădirea vieții umane, pentru a prinde rădăcini adânci în ce este chiar diferit și nu doar repetitiv cu iluzia diferitului.

În peisaj este fermecătoarea primejdie a infinitului, în oraș multiplul indefinit ca-ntr-un adăpost cu aparența siguranței liniștitoare, măsurând spațiul pentru a înlătura infinitul peisajului cu viața sa expusă surprizelor, vorbind de plictiseala, de tristețea vieții de la țară, pentru a se masca panica, anxietatea în fața infinitului din natură, a diversului vieții din peisaj ce scoate din repetitivul vieții metropolitane.   

Peisajul și artele

Aspectul estetic este o fațetă a relației complexe a omului cu natura dar orice atitudine în fața naturii implică și un aspect estetic: în imaginea naturii din atitudinea științifică, economică, este și ceva estetic. Fazele concepției despre natură sunt indicate de peisajele pictate (Kenneth Clark) așa încât pictura abstractă, disoluția picturii de peisaj, ar indica anihilarea peisajului prin industrializare și urbanizare totală laolaltă cu constituirea unei estetici a ambientului industrial. Dar ambientul industrial cu estetica lui este doar o poziție, universul mecanicist al secolului și-a avut opoziția în poezia și pictura romantică (Whitehead) păstrând credința că în copaci, flori, poieni, munți este atâta încărcătură de divin încât contemplate cu devoțiune ar revela calități spirituale (Kenneth Clark).

Din viața trăită în peisaj și din el, din experiența originară a vieții, pentru care peisajul este orizont și lume a ei, apare experiența estetică. În această experiență se formează și artistul, experiența estetică reflectându-se și în poetica artei, ca o categorizare a artei diferită de poetica naturii ce apare în experiențele relatate din călătoriile filosofilor, romancierilor, poeților, artiștilor plastici. Calitățile și direcțiile formale din experiențele și explorările estetice ale călătorilor formează poetici ale naturii. În timp ce arta poate fi socotită o interpretare a poeticii unui peisaj. Astfel se poate face o legătură între peisaj și artă, nu într-un sens mecanicist, ci o alegere liberă a artistului ce alege cum să creeze expus experiențelor avute în natură, în peisaj, prin interpretarea a ce trăiește și producerea unui stil de a exprima experiențele sale în peisaj.

Salvarea prin peisajul devenit grădină

Salvarea orașului modern și a locuitorului săi, ce au uitat și trăiesc separați de natură și de frumusețea ei, ar putea fi devenirea urbanisticii de la orașul  industrial, tehnologic la cel al unei grădini cu locuințe și locuri de muncă. Această grădină a orașului este o recuperare a legăturii oraș-peisaj, a unității natură-istorie, a celor doi timpi. Doar așa poate fi reînviată poezia unui oraș precum Heidelbergul cu grădinile lui descrise de Hölderlin ce înmiresmează și înveselesc orașul. Grădina este peisaj în oraș, natură în istorie, natură în oraș.

Grație și sublim

Grația o găsim în mișcările și caracteristicile trupului uman sau în darurile divine ce-l ridică pe cel dăruit spre binele și frumusețea celestă. Grația naturii, a peisajului este trăită ca o întâlnire transformatoare a omului cu peisajul, înaripând spiritul omului prin bucurie înspre sacralitatea naturii. Grația divină în natură ridicând pe culmile frumuseții sufletul omului unit cu peisajul ca-ntr-o hierofanie cu chipul kalofaniei naturii.

Natura duce la grație, grația desăvârșește natura, îi scrie Leibniz principelui Eugen de Savoia, pasionat de grădinărit. Un peisaj trandafiriu din pajiști cu flori, cu trandafiri înfloriți, ce nu este nici pământ, nici cer, cu grația care suprimă limita cer-pământ, aducând cerul pe pământ și mutând pământul înspre cer. O infinită frumusețe legată de ce este mic și nobil, de flori și de animale. Grația incompatibilă cu ambianța orașului modern, cu viața omului modern, cu megalopolisul izgonitor de natură orientat spre producție și consum. Fiindcă viața orientată spre producție și consum urmărește satisfacerea dorințelor, în timp ce grația este dorința ce se bucură de ea însăși, este veselia care nu implică o stingere sau suprimare a dorinței prin satisfacerea ei. Plăcerea grației gotice  este veselia paradisului, o înălțare de la pământ la cer prin anticiparea lumii celeste și a omului în acea lume, pământul transfigurat cu tot ce are el, ape, plante, animale, oameni, ridicat la cer dar rămânând în același timp pământ, viața omului cu posibilitatea infinitului, cu infinitatea posibilului, viață care se bucură de ea și se închipuie infinită.

Sublimul suferă aceeași discreție a prezenței în raportarea la natură a omului modern, omul modern bucurându-se de spațiul verde ca utilitate practică a naturii precum utilitatea distribuirii de prezervative sau de alte produse, toate în slujba serviciului de igienă și profilaxie. Sublimul este aspirația către dincolo de aici, dincolo de acum, aflându-ne într-un peisaj unde ne simțim insignifianți, zdrobiți de deschiderea lui către infinit. Oceanul și vârfurile munților smulg spiritul omului, spune Schiller, din realitatea îngustă a vieții lui, din temnița vieții fizice, gânduri luminoase și hotărâri eroice au luat oamenii în preajma lor, în trăirea lor, fragilitatea umană legându-se, preluând din măreția nemăsurabilă a naturii, aducând-o în viața ei. Fior, beatitudine și entuziasm în fața măreției naturii este sublimul la Kant. O dispoziție solemnă ajungând la infinit și libertate în lumea ideală a spiritului este sublimul la Alexander Humboldt. În misterul depărtărilor învăluite în nori, contemplate de pe vârfurile munților, este imaginea infinitului oglindită în spiritului omului contemplator, care scrutând printre nori coboară în profunzimile propriei ființe.

Peisajul alpestru este model al naturii sublime trăit ca un sentiment vital, simțit de la vigoarea în fibre și mușchi până la bucuria sufletească amestecată cu pericolul sălbăticiei și suferința efortului expus pericolelor. În pitoresc sunt incluse frumosul, grația, sublimul, sublimul fiind unul potențial pentru că plăcerea nu este amenințată de pericole sau de suferințe. Pitorescul peisajului alpestru are în manifestarea lui sublimul naturii stimulând mintea către marea simțire și marile gânduri.

Era o viață divină în natură…

,,Era o viață divină, și omul era centrul naturii; natura oferea miere…’’, spune Hölderlin în Hyperion, când oamenii alături de ,,izvoare, flori, păduri, acvile, lumină’’ erau ,,sunete vii’’ în melodia Naturii, dar în modernitate oamenii devin funcții, concentrându-și toate puterile pentru exercitarea funcției, ,,înăbușind în sine orice forță ce nu privea funcția’’. Dar ,,forța’’ din om de a se uni cu natura rămâne. În melodia naturii omul se simte și trăiește armonios. Peisajul ca unitate a omului cu natura este melodia naturii unde devenim parte a ei, prin spiritul nostru ce reverberează la frumusețea muzicii naturii, vibrând și armonizându-se cu ea, reflectând-o și transformând-o. Natura este cea la care spiritul uman se întoarce pentru a renaște odată cu frumusețea ei.

scris de Cătălin Spătaru

sursă:

Rosario Assunto, Peisajul și estetica, Vol. 1, trad. Olga Mărculescu, Meridiane, București, 1986, pp. 9, 51-52, 57-58, 68, 73-75, 79-81, 86-90, 92, 96, 100, 109-111, 115-118, 132-137, 142-146, 148, 153-159, 162, 164-165, 167-169, 176, 180-181, 185-186, 194, 205, 207-209, 212-215, 219-220, 226-227, 233-235, 251-253, 272, 279-281, 302, 304, 307-308, 327, 329, 333-335, 350, 352, 357-358, 361-363, 365-367, 370-373, 375, 380, 407, 409-410, 419, 449-452.

pozele sunt proprii

Lasă un răspuns

This Post Has 3 Comments