Experiențe carcerale în România Comunistă (vol. 1): rezistența spirituală în ,,mașina de măcinat oamenii’’ și efectele măcinișului în prezent

,,Da’ așa atmosferă ca la noi nu exista…Bună…Ce dracu’ o fi avut popa acela, eu nu pot să știu…O liniște și…cum să spui io? O atmosferă…ce nu exista…Și ne împărtășea în fiecare  zi, pe la zece așa. Și era o atmosferă extraordinar de bună…’’. Așa descrie Nicolae Munteanu atmosfera din celula 98 de la închisoarea comunistă din Gherla, unde era ,,moarte de om’’ în 1958.  Arestat și condamnat pentru ,,acte de teroare’’ pentru că la vârsta de 23 de ani, țăranul Nicolae Munteanu băgase teroarea în activiștii de partid, ce făceau propagandă într-un sat vrâncean, aruncând cu bolovani și pietre după ei. Pentru asemenea teroare avea să primească 15 ani de temniță grea fiind arestat de Securitate după tăierea porcului.

În iadul de la Gherla avea să-l cunoască pe călugărul Ioan Iovan, condamnat și de statul comunist și de Biserică pentru că atrăgea mulțimi la Mănăstirea Vladimirești din Tudor Vladimirescu, mulțimi pe care avea obiceiul ,,necanonic’’ să le împărtășească des și să facă cu ele spovedanii în grup. Ioan Iovan era cel care întreținea atmosfera extraordinară din celula 98, memorabilă pentru Neculai Munteanu după jumătate de secol. Neculai Munteanu, ce nu pare un credincios, înjurându-i pe gardieni, securiști și pe activiștii comuniști, dar apreciindu-i pe cei cu un comportament uman față de deținuți.  

,,Eliberarea’’

,,Să fim liberi! Și chiar dacă vom muri cu toți, va scrie istoria pe urma noastră că n-am vrut să fim comuniști’’, îi îndeamnă un învățător pe țărani să se răscoale în fața tancurilor sovietice și a colectivizării, a cotelor impuse de statul comunist. Ciobanul Nicolae Burlui participă la arestarea și închiderea unor activiști comuniști, la închiderea unui post de miliție și luarea armamentului, fiind arestat în 1950 și primind 22 de ani de închisoare.              

Eliberarea deținuților în 1964 prin decretul lui Dej a fost făcută după ce rezistența fusese îngenuncheată iar poporul bine dresat. Nicolae Burlui amintește cum la eliberarea prin decret sute de deținuți au strigat să trăiască Dej, doi îmbolnăvindu-se de ,,bucurie’’, unul dintre ei murind. Trebuie recunoscută tactica prin care regimul comunist și-a aservit și i-a făcut docili pe ,,bandiți’’, pe ,,dușmanii’’ regimului. De asemenea, cum teroarea a măcinat speranțele unor deținuți ce se vedeau morți precum cei cărora le făceau gropile și care se prăbușeau sub munca istovitoare, datorită chinurilor, bătăilor dintr-o viață teribil de grea. Iar când s-au văzut scoși din groapă prin decretul lui Dej, unii deținuți au izbucnit în urale la adresa regimului comunist sau precum cel ,,mort de bucuria eliberării’’ a rămas în locul de unde nu mai credea că va ieși. Închisoarea comunistă fiind locul unde ,,bandiții’’ erau băgați pentru că nu puteau fi împușcați toți, cum declara Dej la o plenară într-un text tipărit, citit de mine într-o încăpere din Memorialul Sighet.

Coliva și mâncarea morților

Arpacaș cu buze, urechi, copite de vită. Să fie atotprezentul arpacaș din care se face coliva un aliment neîntâmplător în meniul ,,bandiților’’? O ,,colivă’’ pe care și-o mănâncă ,,bandiții’’ înainte de moarte, gătită în batjocură, amestecată fiind cu resturi de la animale? Există două mărturii în acest volum cu deținuți ce mor în celule, iar colegii de celulă nu le declară moartea pentru a le mânca mâncarea: fiertura de arpacaș cu buze de vită sau fasole cu ciorha de vită (ciorha este ,,locul prin care fată vaca’’). Foamea perpetuă schimba meniul deținutului ce privea ca pe o mană cerească rădăcina de stuf proaspăt scoasă din pământ, numind-o ,,biscuite de baltă’’. Sau sfecla porcească înghețată producătoare de diaree.

Oricum mai bună decât meniul cu resturi stricate de la abator, cu burți nespălate de animale, ciorbă de murături stricate, turtoi cu motorină sau cu nisip, mazăre cu gărgărițe. Toate menținând o foame permanentă, slăbind trupuri de bărbați până la 40 de kilograme. Paul Andreescu, arestat la 19 ani, pentru că făcea parte dintr-o organizație antisovietică, suferind bătăi și înfometare, și-a arătat la procesul înscenat trupul de 40 de kilograme după ce pierduse peste 30 de kilograme în timpul anchetei și torturii.

Rezistența spirituală

În mod repetat, deținuții politici reamintesc cursurile ținute în celulele închisorilor comuniste: de la limbi străine și politică până la istorie, filosofie și teologie. Unii dintre cei care țineau cursurile fiind bătrâni în prag de moarte, ei încercând să dea mai departe din moștenirea spirituală a omului în puținul timp cât mai aveau. Având o credință puternică în tradiția spirituală, în cultura omului chiar sub tăvălugul distrugător al socialismului și comunismului, o credință că transmiterea tradiției spirituale nu este zadarnică și va fi o bază pentru om în suferință, în luptă și în preajma morții. Chiar și când se săpa și se căra pământ la dig se țineau cursuri de limbi străine. Pentru că mintea trebuie folosită împotriva distrugerii treptate a deținutului, contra măcinării minții deținutului prin chin, muncă istovitoare, frig și înfometare.

Deținuții inventivi scriau pe diferite materiale, iar Ioan Pop, condamnat la 18 ani de închisoare, pentru că i-a dat o palmă unui activist de partid, nu din cauze politice, susține că a luat examenul de admitere la facultate cu ce a învățat în timpul închisorii de la cursurile deținuților. La fel, și alți deținuți după eliberare s-au folosit de ce învățaseră în temniță.

Toate erau mizerabile, dar la închisoarea Mislea era alt aer, povestește deținuta Aurelia Cosma. Erau munți și o regiune frumoasă…fiind ,,tare-tare frumos acolo’’. Mizeria și durerea se pierdeau învăluite de frumusețea naturii, coborând din înălțimea munților și a cerului, către care se pierdeau vocile unui cor de popi deținuți, cântând cu înfocare dintru întunericul celulei, aprinzând inimile suferinzilor închiși, stârnind înjurăturile gardienilor.

Când lui Nistor Man, arestat la 19 ani, condamnat la 22 de ani detenție, i s-au dat jos lanțurile de la picioare, s-a simțit eliberat, simțea că zboară, că se înalță, în timp ce deținuții din celule i-au cântat ,,Ave Maria’’ și i-au recitat din Eminescu: ,,Rugămu-ne îndurărilor/Luceafărului mărilor’’…

Mihai Saftencu a căutat suportul în el însuși, în credința lui în om, acel om pe care comunismul a vrut să-l desființeze, să facă din el o bestie. Pentru el era esențială dominarea propriilor frici, a spaimelor față de dezastrul în care trăia: frig, foame, mizerie, bătăi, îmbolnăviri, deținuți ce se prăbușeau în jur, devenind apatici, disperați, loviți psihic și de familiile care le reproșau rezistența anticomunistă, învinovățându-i alături de puterea comunistă, cu soții care divorțau de cei întemnițați sau cazul unei soții, ce avea să-l părăsească pe un deținut politic, pentru a se căsători cu un securist.

La Târgșor a fost ,,o pregătire spirituală’’, spune Ovidiu Mircea Mureșean. Târgșor fiind închisoarea pentru elevi. ,,Era rugăciune, era meditație, erau discuții’’, era o atmosferă de înălțare sufletească, unii postind în plus față de mâncarea insuficientă, acest post fiind un ,,tonic spiritual extraordinar’’.

,,Neagra’’ și trecutul întunecat

Locotenentul Constantin Veleanu a fost condamnat la 8 ani muncă silnică pentru că a făcut activitate contrarevoluționară contra statului comunist spunând și râzând la bancuri despre sovietici. Veleanu povestește despre zilele la carceră, la izolare, o carceră de un metru pe unu jumate, fără pat, cu apă pe jos, cu șobolani mișunând…el spune că dacă i s-ar fi povestit și lui despre așa ceva, nu ar fi crezut. Incredibilul trăit de el ca deținut politic la izolarea numită ,,Neagra’’ este precum întunericul acoperind memoria, trecutul de necrezut. Probabil amintindu-și prin ce a trecut, deținutul politic din închisorile comuniste, nici lui nu-i mai vine să creadă că a trecut prin întunericul din Neagra cu șobolanii mișunându-i printre picioarele afundate în apă, cu hârdăul puțind, plin de fecale și urină într-o încăpere de un metru pe un metru jumătate. Pentru oamenii din prezent cu viața lor obișnuită și banală așa ceva este prea ieșit din comun încât deținutul încearcă să alunge îndoielile ascultătorului rememorării trecutului. Întunericul din Neagra este prea de speriat și de necrezut pentru mințile noastre orbite de prezentul cu lumina lui palidă. Dar întunericul uitat din închisorile comuniste, cuprinzând deținuții politici ce pleacă dintre noi unul câte unul în tăcere, întunericul precum cel din Neagra este și va fi mereu alături de existența noastră așteptând momentul pentru a o invada. Acel moment nu poate fi evitat spunând mereu istoriile deținuților politici precum într-o 1001 nopți ale suferinței lor, dar acestea ne pot pregăti pentru momentul invaziei întunericului.   

Efecte în prezent sau de ce ar trebui un politician sau un alegător să citească o asemenea carte

Există o lege ce interzice urmașilor deținuților politici să primească vreo indemnizație dacă părinții lor au fost fasciști/legionari, chiar dacă au luptat contra comunismului și nu l-au susținut ca securiștii, magistrații, care primesc pensii speciale grase în prezent. În acest volum cu interviuri luate foștilor deținuți politici, o parte au fost arestați când erau încă elevi minori pentru că participau la grupuri de discuții antisovietice, anticomuniste etc. Unii elevi arestați au avut și 13-14 ani și se aflau în grupuri numite de securiști: Frățiile de Cruce sau numite așa de organizatorii care le conduceau. Frățiile de Cruce erau pentru Garda de Fier cum era UTC-ul cu milioane de tineri români cu vârste de peste 14 ani pentru PCR-ul la fel de numeros (un fost utcist este actualul președinte al României).  

Unii dintre cei intervievați susțin că nici nu aveau habar că Frățiile de cruce erau în legătură cu legionarii: Nistor Man arestat la 19 ani, lipind afișe pentru țărăniști, făcând împreună cu elevii  parte dintr-o organizație numită Frăția de Cruce, organizație condusă de profesorul Aurel Vișovan, susține că a cunoscut Mișcarea Legionară abia în temnița comunistă; Petru Anton Codrea, arestat la 17 ani pentru că a protestat contra regimului comunist, împotriva alipirii Maramureșului la Ucraina subcarpatică, împotriva regimului sovietic, făcea parte dintr-o organizație anticomunistă, fără nume, apoi află că se numea Frăția de Cruce. El pomenește de Andreica Iosif ce avea 13 ani, arestat și el pentru că făcea parte din organizația pomenită; Gheorghe Burlacu, arestat la 17 ani pentru că făcea parte din Frăția de Cruce, declară că a avut puține cunoștințe legionare fiind atras de partea religioasă și patriotică, după ce a ieșit din închisoare a citit cartea șefului de cuib și a înțeles că educația primită în Frăția de Cruce era pentru a dezvolta caractere sincere, cinstite, active, devotate țării și religiei; Mihai Saftencu, arestat la 20 de ani, în timpul liceului a participat la 3 ședințe ale Frăției de Cruce, dar nu știa ce este FDC, nici ce înseamnă, apoi s-a trezit cu eticheta de pui de legionar, acuzând Securitatea de înscenarea, de a-l considera legionar. La fel, Gheorghe Mircioiu, luptător pe frontul antisovietic, susține că după ani de zile de când nu mai avusese contact cu Frăția de Cruce, a fost condamnat pentru că făcuse parte din Frăția de Cruce în timpul liceului, pentru a fi învinuit și condamnat mai mult.

Desigur că nu ne așteptăm ca un parlamentar absolvent de universitate particulară precum Silviu Vexler sau un fost prim-ministru (Florin Câțu) căruia i se împleticesc cuvintele în gură, să cunoască aceste probleme de interpretare a trecutului. Dar eu pot fi aproape sigur că un funcționar căruia i se va reclama că urmașul unui Mihai Saftencu este urmașul unui ,,frate de cruce legionar’’, acest funcționar îi va refuza aproape sigur urmașului orice indemnizație pentru a evita complicațiile și durerile de cap.

Furia și înjurătura

,,Mai sunt câțiva aci în Satu-Mare, securiști pe care i-am cunoscut…Mă salută, îi salut, dar nu m-o mai interesat. Treaba lor! Dă-i în pizda mă-sii’’, spune Victor Pop, condamnat la vârsta de 28 de ani la 25 de ani de închisoare pentru că organizația anticomunistă din care făcea parte a tăiat cablurile telefonice ale Securității.

În interviurile luate deținuților politici apar înjurături la adresa securiștilor, comuniștilor, statului comunist. O furie disperată și amuțită de istoria făcută de comuniști a mocnit în acești oameni zeci de ani amestecată cu durerea că au fost învinși, că poporul s-a predat luându-și carnete roșii cu milioanele, că unii români au turnat pentru câțiva lei, de multe ori fără presiunea Securității, că la fel după ’89 nu s-a schimbat mare lucru pentru ei.

Nagy Geza urăște comunismul, dar comunismul e format și susținut de oameni. El poate ierta doar individual. Pentru a se ierta totul trebuie cunoscut și arătat totul, toată mizeria provocată de oamenii regimului. Apoi, ce simt oamenii regimului, ce susțin ei cu privire la trecut?  Din păcate, cu puține excepții, oamenii regimului s-au iertat în tăcere și s-au autoapreciat ca făcându-și datoria față de patrie. Nagy Geza a făcut parte dintr-o organizație ce îi aștepta pe americani. Are regrete cu privire la trecut iar asupra resentimentelor așterne tăcerea, vorbind de ura împotriva comunismului.

Urâm comunismul pentru a nu-i urî pe oameni, pe cei apropiați ce l-au încarnat.  ,,Ne-am vândut sufletul’’ trădând prieteni, rude și oameni apropiați, nu din frică neapărat, ci din avantaje, spune Ioan Pop. În ciuda înjurăturilor, Gheorghe Burlacu crede că nici un deținut nu vrea să se răzbune și că îndemnul lui Mircea Vulcănescu: ,,să nu ne răzbunați’’, rămâne de bază pentru orice anticomunist întemnițat.  

Gardienii ,,buni’’

Atitudinea deținuților politici nu este doar una de a-i ponegri întrutotul pe toți cei care au sprijinit regimul comunist. Ei povestesc de gardieni, soldați, paznici, ce le-au acordat ajutorul, nu din viclenia arătată uneori de organele de securitate. Unii dintre cei care au acordat sprijin deținuților politici au avut de suferit și condamnări. Prin urmare, scuza că ,,am executat ordinele’’ este firavă, unii dintre gardieni și-au dat seama de ororile executate de români pentru a-i măcina pe semenii ,,anticomuniști’’ și au încercat să le acorde un sprijin, apreciat mai târziu de cei întemnițați.

Există o întâmplare cu un tren de deținuți izolați în vagoane de marfă pentru a nu fi văzuți. Trenul oprește la Tecuci, iar acolo un grup de bărbați și de femei aflaseră că trece un tren de deținuți și încep să țipe cerând să li se dea copiii înapoi, să știe ceva de ei, să îi vadă, să poată măcar să le scrie, să le trimită pachete… Prin urmare, erau informații ce se scurgeau din mașinăria socialisto-comunistă de măcinat oameni, probabil de la executanții ,,buni’’.   

Moartea mai onorabilă decât viața sau în postcomunism

România comunistă devenise în anii ’80 o mare închisoare unde cineva real sau imaginar te putea auzi și pedepsi. Sever Ursu, condamnat la vârsta de 20 de ani, declară că în perioada de după detenție i-a fost mai greu decât în temniță, mereu simțea că este urmărit, de multe ori era chemat la Securitate, îndeosebi în perioada premergătoare Revoluției.

În ’89, Aurelia Pop a căzut în genunchi și a mulțumit cerului fiindcă până atunci se simțea mereu urmărită, nedormind nici o noapte liniștită. De la Revoluție poate dormi liniștită: ,,trecutu-i trecut…nu mai poți să-l învii’’. Deși pare că orice carte despre trecut este o reînviere a lui, de fapt ce se spune acum despre trecut ,,e nimic’’ în comparație cu ce a fost:    

,,comuniștii ăștia au fost cei mare bandiți…Bine că s-au dus dracului…Ce se spune astăzi e nimic…’’ (Ioan Șt. Popa, student la filosofie, turnat de un vecin pentru că a spus vorbe antisovietice). Probabil că toți cei care au fost în mod activ anticomuniști ori s-au opus în vreun fel regimului s-au întrebat dacă s-a meritat.

Mihai Saftencu spune, dezamăgit de situația din prezent, că parcă acum îi pare rău că a supraviețuit, că moartea ar fi fost mai onorabilă decât viața…Cei pe care i-a cunoscut un răstimp în temnițele comuniste și au pierit, au pierit onorabil și nobil, parcă era mai bine așa, decât să supraviețuiești și să ajungi în prezentul nostru. În prezentul deplorabil învinșii istoriei rămân învinși, nedreptățiți și aproape uitați în prezent, neglijați printre filele cărților puțin citite sau în arhive prăfuite, cu toate acestea, chiar dacă o moarte eroică împotriva mașinăriei comuniste de măcinat oameni ar fi fost mai nobilă, eroul fără martor rămânea necunoscut și cu totul neînțeles. Ei, supraviețuitorii din acest volum, sunt martorii trecutului, rămânând degetul acuzator împotriva celui puternic care a făcut istoria, creând alternativa eroului, a luptătorului, a rezistentului, a celui izbăvit de nimicul și de iluzia vieții prin suferință și prin moarte.

scris de Cătălin Spătaru  

sursă:

IICCR, Cosmin Budeancă (coord.), Experiențe carcerale în România comunistă, Vol. 1, Editura Polirom, Iași, 2007, pp. 22-23, 54, 62, 73, 85-90, 93, 96-97, 128, 133-134, 148, 151-153, 155, 161, 166, 168-169, 185-187, 209, 211-214, 223, 227, 235, 258, 271-272, 276-277, 280, 287-288, 304, 312, 315, 323, 329-330, 333-334, 336, 353-356, 359-366

sursă imagine: polirom.ro


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.