Ca un tăvălug este viața cu evenimentele ei pentru unii oameni. Ca și înaintea prăbușirii apelor, pământului sau zăpezilor, tăvălugul din viață nu este anunțat de pacea existenței învăluind existența tihnită de la țară. Totul pare obișnuit ca-ntr-o viață comună. Însă tăvălugul în viață se produce mai ales în interior și el nu erupe ca o revoluție distrugătoare peste viețile unor cetățeni liniștiți, nici precum tăvălugul apelor umflate de ploi năvălind din ruperea unui baraj. Sub tăvălugul interior ca reflectare a ce este trăit în viața comună: relațiile cu ceilalți, școala, activitățile plăcute, peisajul vieții, eroul se îneacă încet, se cufundă până când sfârșitul iminent prin moartea trupului este doar o alegorie pentru scufundarea interioară sub presiunea evenimentelor vieții.
Cum de unii trăind ceva asemănător reușesc să rămână la suprafața vieții, iar alții nu, rămâne în parte o enigmă. În cealaltă parte, unde se încearcă a se dezvălui enigma prăbușirii unora sub tăvălugul vieții, autorul ne indică poate o constituție fizică mai delicată, o sensibilitate nervoasă accentuată, coroborarea fizicului, a deficiențelor lui cu prăbușirea interioară fiind un procedeu folosit de Hesse și-n alte scrieri. De asemenea, sistemul de învățământ constrângător, exigențele ridicate ale celorlalți, par să aibă o parte din vina prăbușirii eroului cărții. Dar la fel, în fața severității profesorilor, exigențelor școlii sau legate de școală, aproape toți rezistă în variate feluri de la supunere la rebeliune, dar unii se prăbușesc precum eroul aflat și sub tăvălugul exigențelor familiei și școlii. Avem ca exemple în prezent sinuciderile unor elevi cauzate se pare de exigențele legate de viața școlară, cu toate că școala de acum un secol, descrisă de Hesse, nu se compară cu școala europeană din prezent, ce arată mai degrabă a fi asemănătoare cu cea povestită de Bégaudeau. Eșecul unei iubiri, reacția întârziată ce nu a știut a trăi darul unei nopți, îl arată pe erou nepregătit în a trăi evenimentele intense ale vieții. Iar cel nepregătit pentru viață, neocrotit de nici un marsupiu, se întoarce în tenebrele din care s-a ivit pentru o durată, o durată de timp ce l-a tras înspre existență, apoi l-a aruncat înapoi, neavând privilegiul decât de a fi inclus anonim în eroul universal purtat de tăvălugul vieții într-o nuvelă a lui Hesse.
Dacă în scrierea ,,sub tăvălug’’ sfârșitul se anunța discret în trecerea timpului, în scrierea ,,acolo unde fusese soarele’’, sfârșitul este iminent pentru unii bătrâni scăpătați, ce-și poartă ultimele amintiri, iluzii, dorințe, capricii și răutăți într-un azil construit într-o crâșmă desființată numită ,,La soare’’. Bătrânii pier unul câte unul nu înainte de se duela, de a-și mai bate joc unii de alții într-un spectacol parte din grotescul și absurdul vieții. Soarele vieții este la apus, bătrânii din azil vin, pleacă, iar până la moarte lasă timpul să treacă rumegând trecutul, ce se risipește ca fumul din lulelele venerabililor cu privirile ațintite înspre nimic.
scris de Cătălin Spătaru
Hermann Hesse, Nuvele, vol. 1, trad. Lazăr Iliescu, ELU, București, 1967
surse imagini: njuskalo.hr, suhrkamp.de
