„Et in Arcadia Ego” cu Nicolas Poussin și Ben Okri

Cătălin Spătaru

 Uneori este mai bine să lași autorul să vorbească. Chiar și alegerea unor fragmente este o interpretare.

 ,,Povestea este cam aşa: Mori şi ajungi, ca şi Dafnis, la Poarta Raiului. O persoană misterioasă te întâmpină la intrare. Ceri să fii lăsat înăuntru. Persoana misterioasă insistă prima oară asupra unei conversaţii despre viaţa pe care ai trăit-o. Te plângi că nu ai avut parte de vacanţe, lucrurile nu au fost în favoarea ta, nu ai fost ajutat, oamenii te-au tras în jos, ţi-au blocat calea, tatăl tău nu te iubeşte, mamei tale nu i-a păsat, vremurile au fost grele, nu ai calificările potrivite, nu aparţii cercului potrivit, nu ai fost norocos, pe scurt, enumeri o groază de scuze. Dar cu fiecare scuză o faci pe acea misterioasă persoană răbdătoare să-ţi arate spre lucrurile mărunte de aici şi de-acolo pe care le-ai putut realiza, ajustări mentale mărunte pe care le-ai fi putut face. Acea persoană îţi arată exemple unde, în loc să te dai bătut, puteai fi mai răbdător. Cu gingăşie, îţi arată toate lucrurile mărunte pe care le puteai face, după puterile tale, doar să fi avut voinţa să le faci. În timp ce îţi oferă aceste alternative, tu observi cât de bine se potrivesc, cât de posibile erau soluţiile, cât de realizabile, îţi dai seama că, dacă ai fi fost mai viu în viaţa ta, iar nu panicat şi temător, lucrurile ar fi fost mult mai suportabile, şi, de fapt, minunate.

 Dintr-o dată îţi dai seama că puteai fi fericit pe deplin în timpul în care ai fost nenorocit pe deplin. Puteai fi liber în loc să fii prizonier. Puteai fi unul dintre cei mai mari oameni de pe Pământ. Viaţa ta ar fi putut fi frumoasă. Merita osteneala. Putea fi un loc de joacă al posibilităţilor. Putea fi un laborator al inteligenţei şi al libertăţii. Şi viaţa ta ar fi putut fi compusă din experimente ale uimirii, ale nemuririi…’’(p.173)

 ‚‚- Ideea inscripţiei în tabloul lui Poussin îşi are adevăratele origini în Virgiliu, în a cincea Bucolică numită Dafnis la Poarta Raiului, în care doi păstori ajung la mormântul lui Dafnis şi cântă pentru zeificarea lui…Dafnis era un poet măreţ şi original şi Virgiliu deplânge moartea unui contemporan preaiubit. Dafnis era faimos, talentat şi frumos şi a murit de tânăr…

 – Aşadar, în termenii literari, Dafnis, poetul, era cel care spunea: „Şi eu am fost în Arcadia”. Este inscripţia pe care s-ar putea să o găseşti pe mormântul unui poet faimos, al unui geniu, care pare că spune: „Eu, cu conştiinţa înălţată la frumuseţile nenumărate, suferinţele şi minunile vieţii; Eu, un predicator al misterelor vieţii; Eu, în care minunea tuturor lucrurilor a fost vie în dragoste şi în artă. Şi eu am fost sălbatic şi tânăr şi iubit. Şi acum sunt mort. Dar nu uita asta: Şi eu am trăit fericirea Arcadiei”(p.159)

 „Şi eu am fost în Arcadia”, scria acolo. Cine este acel „Eu”? Este moartea? Este cel care a murit? Pe mormânt nu este nici un nume. Deci nu poate fi cel care este înmormântat în el. Chiar mormântul pare a fi „Eu”; sau cel fără nume, care este mort în el. Acest nume necunoscut poate fi oricare din noi, aşadar oricine ar putea fi mort şi îngropat acolo. Şi ei au fost în Arcadia. Şi ei au trăit. Şi acum sunt morţi. Noi, cei care privim pictura, suntem implicaţi în ea. Stăm alături de ciobani. Şi noi suntem în Arcadia. Trăim. Şi noi vom…(p.156)

 ,,Lao: Aş vrea să vă pun o întrebare personală despre tema arcadiană. Nu putem spune, cu siguranţă, că toată lumea a fost în Arcadia. Dar putem spune că oricine are nevoie de Arcadia. Ascultându-te cum vorbeşti cu atâta intensitate despre picturile lui Poussin, mă întreb dacă şi dumneata ai câteva Arcadii personale. Care este Arcadia ta?

 Directorul: Cred că este Luvrul marţea, o zi în care muzeul este închis şi îmi aparţine pe deplin. Cred că într-un anumit fel, muzeele sunt arcadiile vremii noastre’’(p.163)

 ,,Pictura este o inscripţie pe pielea timpului. O invocaţie de culori. Pictura este o răsărire din moarte, o înviere, o metamorfoză, o transformare… Pictura este viaţa liniştită a minţii lui Dumnezeu. Este raiul lucrurilor reamintite, iadul lucrurilor uitate. Este destinul legendei, visul unui faun şi al fiinţelor legendare. Este legenda îngheţată, locul natal al memoriei… Ai pictat un lucru prima dată, apoi l-ai făcut să se manifeste mai târziu, l-ai făcut posibil, l-ai făcut real.

 Există pictura minţii, unde creezi prima oară forma completă a unui lucru sau vis sau a unei dorinţe şi o hrăneşti adânc în suflet pentru a produce realitate. Pictura este oglinda vindecării, baza creativităţii, baza de atac pentru materializare…Aceia care nu pot picta în interiorul minţii nu pot crea o putere folositoare în lume. Aceia care nu pot picta în sufletul lor nu pot crea fericirea sau înfrânge obstacolele în viaţă. Pictura este matematica abilităţii de a face lucrurile posibile… Toate visurile sunt picturi. Toţi pictorii sufletului sunt re-creatorii lumii. Pictura este împrospătarea iubirii, consilierul iubirii, întruchiparea iubirii. Pictura este timpul înmulţit cu lumina.’’(pp.144-145)

 ,,Toate spaţiile şi clădirile mari insinuează posibilitatea fericirii. Sau chiar inspiră, pentru un moment, în spaţiul unei minunate după-amiezi, noţiunea de fericire vizitatorilor. Poate că acea perfecţiune a palatelor era o inspiraţie pentru perfecţiunea fiinţelor umane… Acea arhitectură ar purta semnul exterior al măreţiei acelora care sălăşluiesc în interior.

 – Arta este visul perfecţiunii. Visul este întotdeauna la distanţă de realitate. Arta este un indiciu pentru cât de echilibraţi, de senini, de grandioşi, de minunaţi pot fi oamenii – un indiciu imposibil. Civilizaţiile sunt, aşadar, evaluate după visurile lor, după aspiraţiile lor traduse în piatră, cuvinte, pictură sau marmură… Arta este cel mai bun sine al oamenilor, făcut vizibil, într-un fel sau altul. Nu este realitatea lor…

 Se minunau cum poate fi arhitectura, atunci când este frumoasă şi echilibrată, un fel de fericire întruchipată în spaţiu. Este parcă o întruchipare a bucuriei, devenită vizibilă, un loc al sinelui visător tradus în forme de beton sau piatră. Înalţă sufletele spre propria visare nobilă şi idealuri, îi spune celui care le priveşte:

 <Trăiesc în tine. Geniul meu se odihneşte în tine, deoarece m-ai văzut astfel. Dimensiunile mele sunt în tine, deoarece le simţi. Nobleţea este în tine, deoarece reacţionezi la ea. Nu este nimic din ceea ce vezi în mine, nimic din lucrurile la care reacţionezi, în mine, care să nu se afle şi în tine, latent. Dacă eu sunt grandioasă, atunci există o grandoare care doarme în tine. Dacă am ceva din eternitate, înseamnă că eternitatea trăieşte şi se ascunde în tine. Aşadar, când te uiți la mine şi te miri, priveşte la tine şi înalţă-te, înalţă-te.>’’ (pp.129,131)

Radu Mihai

„Multe lucruri din această pictură i-au derutat pe comentatori, începând cu secolul al șaptesprezecelea. Ciobani îngenuncheați arată spre cuvântul din inscripție: „Arcadia” – este ca și cum ai arăta numele unei hărți a locului din care te uiți către hartă. Ceea ce înseamnă: „Aici” sau „Acum”.

  – Așadar, inscripția spune: „Și eu am fost aici”, sau „Și eu am fost acum”. Moartea este aici. Moartea este acum. Moartea trăiește simultan cu viața: cele două ape curg una lângă alta, câteodată se intersectează. Sau Moartea este în viață, nu separat de aceasta, ci o parte din ea, la fel cum un oraș principal este parte dintr-o țară, dar nu este țara.

  – Celălalt lucru de neînțeles este că ciobanul care arată inscripția proiectează pe pământ o umbră în forma unui om cu o coasă – simbolul morții. Și, prin urmare, Arcadia și moartea se amestecă intim. Nemurirea și moartea sunt unite. Frumusețea și moartea sunt legate, fericirea și moartea sunt împerecheate.” – (pag. 157)

 Ce reprezintă Arcadia pentru omenire? Cunoaștere, liniște, prietenie, familie, bucurie, dragoste, împlinire, nemurire…

 Există o singură călătorie la finalul căreia se află șansa descoperirii acestei lumi. Totuși, mulți oameni se tem de întemeierea expediției respective, inconștienți de faptul că o parcurg chiar și împotriva propriei voințe, punându-i capăt mult mai devreme sau sfârșind prin negăsirea lumii căutate.

 Relații de dragoste eșuate, neîncredere, stres, vieți profesionale ratate, tristețe, descurajare – și pe baza acestor elemente se naște cea mai potrivită echipă de filmare, responsabilă cu realizarea unui documentar legat de subiectul arcadian: „Echipa celor șase ratați ai iadului. Dacă nu ne ucidem între noi, vom crea o nouă religie.”

 Fiecare personaj reprezintă o enigmă a propriei personalități, incapabili de a se înțelege pe sine și inapți în realizarea propriilor dorințe. Împiedicați la fiecare pas, paranoici și speriați, gata să renunțe oricând la scopul misiunii lor, cei șase membri ai echipei sunt blestemați de către „forța” ce dorește încheierea acestei călătorii, Malasso.

 Fiind într-o continuă mișcare, echipa suferă dese modificări ale moralului, în funcție de zonele în care se află și de evenimentele petrecute pe parcursul expediției. Astfel, prin intermediul acestor evenimente, este definit caracterul fiecărui personaj, descris într-un număr mare de pagini, privit dintr-o singură perspectivă.

  Finalul călătoriei este marcat de un nou început: Arcadia rămâne o lume, pe cât de reală, pe atât de greu de găsit. – „Oare moartea este aceea care ne tulbură în secret?” – Cu toate acestea, Arcadia există în viața fiecăruia dintre noi:

 „ – Viața ar trebui să ne fascineze.

 – Să ne facă să vrem mai mult.

 – Mai multă bucurie.

– Mai multă distracție.

– Mai multă dragoste…”

Surse foto: www.wikiart.org

      www.afrikabookclub.com