În singurătate, viața noastră e un dialog cu oamenii. Când altul îmi vorbește se interpune între mine și lucruri, iar separația dintre noi dăinuiește. Când el absentează, atunci gândurile lui sunt cu mine, în solitudinea mea sunt cu ceilalți. ‘‘Căutăm societatea doar pentru ca fiecare să fugă de sine însuși, iar fugind așa, fiecare de sine, nu ne unim, ci conversăm ca niște umbre goale, mizerabile spectre umane. Oamenii nu conversează între ei decât din slăbiciune, golindu-se de înșiși, și de aici rezultă că niciodată nu sunt mai singuri cu adevărat ca atunci când sunt împreună și că niciodată nu sunt mai împreună ca atunci când se separă‘‘. Vaierele oamenilor din discuții sunt minciuni. Ar trebui să-l ascultăm pe om când vorbește cu sine, jeluirea solitară a inimii s-o auzim, dar să nu știe în vorbirea sa solitară că-l ascultăm căci ne-ar minți.
Oamenii poartă o carapace, păstrându-i singuri și separați chiar în apropiere unul de altul, iar ciocnirile dintre ei măresc carapacea, o îngroașă, de aceea cei care-i agită, îi zgândăre, îi scutură pe semeni, nu le sparge carapacea, dimpotrivă o îngroașă. Umanitatea are nevoie pentru a se închega de revărsarea spirituală prin spărturile carapacei, ce ar deveni o membrană subțire, așa cum face poetul, adevăratul poet, ce nu păstrează în inimă secrete, cântându-și precum psalmistul David în fața Domnului, nădejdile, temerile, amintirile, curățându-le de minciuni. Umanitatea va fi una în era spirituală când va muri pudoarea prin care ne ascundem și va renaște o pudoare ce va consta în a nu ascunde nimic, în a nu avea secrete, atunci când în marea instituție socială a confesiunii publice, nimeni nu va mai socoti că va fi rău să aibă dorințe impure sau sentimente condamnabile. În această construcție a spiritului doar cu suflete nude, construcție dorită poate și de Pascal, oamenii vor descoperi că sunt mai buni decât credeau, mai iertători, fiecare iertându-se pe sine și pe ceilalți. Singurătatea îi face pe oameni mai umani și mai sociali. Singuraticii sunt cei care au contribuit cel mai mult la formarea societății pentru că în solitudinea lor sunt mereu raportați la ceilalți.
Singuraticul, pustnicul a făcut mai mult pentru om decât păstorii de oameni ce i-au condus pe semeni din mijlocul lor la victorie sau la măcel. Secolul XX va proba cu prisosință această spusă, masele de oameni, fugind de solitudine, s-au lăsat fascinate și siluite de ‘‘păstorii de oameni’’.
Secretul vieții este dorința de mai multă viață, de a fi tot ce ne înconjoară fără a înceta să fim noi înșine, de a ne înstăpâni asupra universului, a tot ce este, fără a fi stăpâniți, secretul vieții este de a încerca să fiu altul, fără a înceta să fiu eu însumi. În singurătate sunt cu ceilalți fără a înceta să fiu eu. Viața noastră intimă este un dialog cu ceilalți, fiind și eu și celălalt. Fuga de noi, de singurătate, nu suprimă solitudinea, cum nu distruge carapacea, ce ne izolează goliciunea în fața celuilalt. Doar în singurătate se rupe carapacea, acolo ne întâlnim cu ceilalți, cu vorbele și faptele lor.
‘‘Dacă vrei să înveți să-i iubești pe ceilalți, reculege-te în tine însuți’’, acolo în singurătate dialoghezi cu tine și cu ceilalți, cunoscându-te pe tine și pe ceilalți. Oamenii se simt frați când se aud în liniștea lucrurilor, în singurătate, ‘‘dragostea când e pură și nobilă, crește odată cu depărtarea’’. Sufletul celuilalt e mai aproape când trupul se îndepărtează, celălalt rămâne în amintirea câtorva cuvinte, în privirea ce trăiește și se dezvoltă în singurătatea mea.
Din singurătatea lui august 1905, Miguel de Unamuno ni se adresează în monologul său, dialogurile fiind monologuri intercalate căci monologul unuia se întrerupe pentru a fi reluat de monologul celuilalt. Putem intercala monologul său în monologul nostru, reluându-l oricând în liniștea singurătății, în liniștea de la țară sau de oriunde, având mereu în suflet societatea oamenilor căci nu fugim de ea decât pentru că ținem nespus la oameni, precum Miguel de Unamuno.
Aruncând priviri peste pământul ars de soarele singuratec de august, reluăm solitudinea lui Unamuno și-l auzim de parcă ar fi viu în sufletele noastre: ‘‘dacă nu știm să ne iubim e pentru că nu știm să fim singuri’’, un gând de intercalat în monologul oricărui om, în orice august, până la sfârșitul umanității singuratice poate în univers.
Articol de Cătălin Spătaru
Surse:
Citatele sunt din Miguel de Unamuno, Secretul vieții și alte eseuri, trad. Grigore Dima, Humanitas, București, 2009, pp. 101-114, 198-217
În imaginea reprezentativă este Miguel de Unamuno (elnortedecastilla.es)
celelalte imagini: libris.ro, wikimedia.org, tumblr
Îmi place această abordare a singurătății specifică filozofilor existențialiști care consideră solitudinea un pas nemijlocit către ceilalți. Oare nu e un umanism paradoxal să creadă că înțeleg și simt nevoile celorlalți care sunt și ei complecși și totuși nu-i înțeleg pe acești singuratici?
Îmi plac mult și imaginile care însoțesc textul!
da, abordarea tipic existentialista e atragatoare, intr-adevar caspar david friedrich ca pictor romantic a creat picturi memorabile despre om, solitudinea lui si natura. singuraticul este doar un exemplu pt solitudinea inerenta vietii noastre, prilej pt unamuno de a arata ca solitarul nu a facut cel putin raul pe care l a facut „pastorul” de oameni. daca singuraticii au facut mai mult bine societatii decat cei care traiesc in mijlocul ei, este discutabil. solitarul nu este inteles pt ca nu prea sta de vorba cu noi:) si probabil pt ca nu stam in solitudine prea mult sa-l gandim pe celalalt. cred ca nu e vorba neaparat ca-l inteleg pe celalalt in solitudinea mea, ci mai mult de sinceritatea cu care-l gandesc decat atunci cand vin in contact cu el si gandirea noastra se falsifica ascunzandu-ne unul de celalalt.
Pingback: „Lupul de stepă” de Hermann Hesse sau o căutare neîntreruptă printre miile de suflete ce formează iluzia personalității umane – Lumen in mundo