Ce reprezintă disartria?
Disartria reprezintă o tulburare de vorbire (comunicare). Aceasta din urmă se referă la totalitatea deficiențelor de limbaj (în ceea ce presupune forma, funcția și modalitatea de utilizare a unui anumit sistem convențional de simboluri, precum cuvintele pronunțate sau cele scrise), de vorbire (referitoare la capacitatea de producere a sunetelor, de articulare a acestora sau de menținere a fluenței vocii), dar și de comunicare (adică orice conduită (non)verbală care poate influența comportamentul, ideile și atitudinea unui anumit individ uman) (American Psychiatric Association, 2016). Așadar, disartria este o tulburare de vorbire în cadrul căreia „articularea cuvintelor este defectuoasă, silabele sunt repetate, subiectul bolborosește.” (Sillamy, 2000, p. 102).
Disartria se referă la incapacitatea individului de a formula în mod corect anumite cuvinte la nivelul comunicării verbale și/sau de a le înlănțui în mod fluent, fiind afectată atât pronunția, cât și debitul (Lebrun, 1997). O altă definiție a disartriei ne spune că ea reprezintă un grup de tulburări de vorbire motorii, care rezultă dintr-o tulburare a capacității de control neuromuscular și care afectează respirația, fonetica, rezonanța, articulația și metrica (Enderby, 2013). În lucrarea intitulată „Psihopedagogie specială”, Carantină & Totolan (2007, p. 195) oferă o definiție cuprinzătoare a disartriei, afirmând că aceasta se referă la „o tulburare complexă de vorbire (vorbire neclară, confuză, disritmică, disfonică, cu rezonanță nazală, monotonă) determinată de defecțiunile căilor centrale și ale centrilor nervoși în procesul de articulație. Disproporția dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare măsură, și cea expresivă, care este denaturată, uneori foarte grav încât afectează înțelegerea celor pronunțate, constituite una din caracteristicile specifice ale acestei tulburări.”.
De vreme ce disartria implică o slabă articulare a vorbirii, din cauza afectării modului de funcționare a diferitelor mecanisme ale acesteia, tulburarea respectivă poate fi asociată cu diferite tulburări de dezvoltare. Acest lucru se întâmplă din cauza afecțiunilor cerebrale prenatale, perinatale sau postnatale, dar și din cauza accidentelor vascular-cerebrale, a loviturilor la cap sau a bolilor neurologice de tip progresiv (Enderby, 2013). Anormalitățile care se manifestă în această tulburare de vorbire sunt legate de puterea, viteza, distanța, tonul sau acuratețea mișcărilor necesare pentru controlul respirator, fonematic, articulator și prosodic al producerii verbale. În funcție de componentele afectate de la nivelul sistemului neuromuscular putem identifica mai multe tipuri de disartrie, fiecare dintre ele având o serie de caracteristici individuale (Papathanasiou, Coppens & Potagas, 2013).
În concluzie, disartria este o tulburare de vorbire caracterizată de o tulburare a controlului muscular, ceea ce conduce către afectarea articulației, rezultată dintr-o afecțiune focală, multi-focală sau dintr-o vătămare difuză la nivelul sistemului nervos central, precum și la nivelul sistemului nervos periferic. Această tulburare este comună printre tulburările neurologice existente și trebuie diferențiată de celelalte tulburări, cum ar fi disfonia, afazia sau apraxia (Biller, 2009).
Cât de des este întâlnită disartria în cazurile medicale?
La finalul anilor 90, această tulburare era considerată ca fiind una dintre cele mai persistente sechele de tip traumatico-cerebral (Najenson, et. al., 1978; Sarno & Levin, 1995; apud. Murdoch & Theodoros, 1999). În anul 2012, se considera că disartria afectează un procent cuprins între 8% și 30% dintre pacienții care sufereau de întreruperea circulației sangvine la nivelul creierului și că aceasta are capacitatea de a afecta structurile psihice implicate în procesele de control, inițiere sau coordonare a limbajului exprimat pe cale orală, precum buzele, limba, maxilarul, cerul gurii sau laringele (Caplan & Jan, 2012).
Cauzele apariției disartriei
Pentru început, este necesar să conștientizăm faptul că există o serie de condiții asociate cu această tulburare de vorbire. Primele condiții sunt cele comune și se referă la abuzul de alcool, la infarctul cerebral, la hemoragia cerebrală sau la consumul excesiv de droguri, în special de benzodiazepine (diazepam, valium, xanax etc.) sau de litiu. Condițiile mai puțin comune (particulare) se referă la degenerarea cerebrală ereditară, la neoplazia existentă la nivelul capului și gâtului, dar și la degenerarea cerebrală paraneoplazică (Dennis, Bowen & Cho, 2013). Totuși, acestea rămân doar condiții asociate apariției disartriei.
Cauzele apariției disartriei sunt multiple, însă toate beneficiază de un lucru în comun: ele reprezintă afecțiuni neurologice ale sistemului motor. Afectarea zonelor implicate în producerea vorbirii de la nivelul sistemului motor determină creșterea șansei de apariție a disartriei. Putem vorbi despre disartrie și atunci când tulburarea de articulare rezultă din leziuni locale la nivelul limbii, a buzelor sau a gurii, a danturii sau a căilor neuromusculare. Însă aceste leziuni se diferențiază prin intermediul tiparelor de tulburare de vorbire pe care le cauzează (Douglas, Nicol & Robertson, 2009).
Privind din punct de vedere neurologic, există o clasificare a cauzelor care determină disartria în funcție de zonele afectate la nivelul cortexului cerebral (Kahan, 2009):
Leziunile existente la nivelul neuronilor motori superiori:
a) Accidentul Vascular Cerebral (AVC);
b) Tumorile;
c) Abcesele;
d) Bolile degenerative (ex. Parkinson).
Leziunile existente la nivelul neuronilor motori inferiori:
a) Afecțiunile trunchiului cerebral;
b) Scleroza laterală amiotrofică;
c) Hipotiroidismul;
d) Infarctul nervului diabetic;
Leziunile existente la nivelul legăturilor neuromusculare:
a) Miastenia gravis;
b) Efectele prelungite ale anesteziei;
c) Botulismul;
d) Contactul cu gazul iritant;
e) Intoxicația organofosforicelor;
Leziuni ale mușchilor:
a) Polimiozita;
b) Dermatomiozita;
c) Bolile musculare moștenite;
d) Bolile miocondriale.
La nivelul cauzelor structurale (adică a acelor cauze de alt ordin în afară de cel neurologic):
a) Tumorile existente la nivelul buzelor, a limbii; epiteliom al celulelor scuamoase de la nivelul corzilor vocale sau a orofaringelui;
b) Disfuncții la nivelul polipilor sau la nivelul glandei salivare care rezultă în xerostomie (gură uscată);
c) Afectarea nervului hipoglos în urma unei interacțiuni chirurgicale;
d) Glosite (inflamații are limbii);
e) Dentiție slabă;
f) Despicătura cerului gurii.
Alte cauze ale apariției disartriei constau în reacții distonice acute, în intoxicarea cu sedative sau cu anticonvulsiviante, dar și în paralizia cerebrală ușoară.
Tipurile de disartrie
Pe parcursul istoriei, au fost utilizate mai multe sisteme de clasificare a disartriei. Totuși, mai jos urmează să vă prezint clasificarea realizată de Darley, Aronson & Brown (apud. Papathanasiou, Coppens & Potagas, 2013), întrucât o consider ca fiind cea mai facilă pentru înțelegerea elementelor de bază ale acestui concept:
- Disartrie flacidă;
- Disartrie spastică;
- Disartrie hipokinetică;
- Disartrie hiperkinetică;
- Disartrie ataxică;
- Disartrie mixtă;
În continuare urmează să descriu particularitățile de apariție și de manifestare a fiecărui tip de disartrie, cât mai pe scurt cu putință, cu scopul de a realiza o scurtă fundamentare introductivă a modului în care acționează disartria, dar și pentru a putea avea o oarecare perspectivă referitoare la diagnosticul diferențiat al disartriei.
- Disartria flacidă: se referă la toate acele tulburări de vorbire care apar în urma unor leziuni ale neuronilor motori inferiori, care afectează musculatura mecanismelor de vorbire. Leziunile existente la nivelul nervilor motori cranieni sau la nivelul nervilor spinali constituie leziuni ale nervilor motori inferiori – aceste tipuri de leziuni opresc procesul de transportare a impulsurilor nervoase din SNC către mușchi. Impulsurile necesare pentru reținerea tonusului muscular se pierd, iar acest lucru conduce la flaciditatea musculaturii implicate în acest proces. Termenul de „disartrie flacidă” provine din simptomul major al acestei tulburări, adică paralizia flacidă, care se produce atunci când musculatura slăbește, reflexele musculare sunt reduse sau se pierd, dar și când mușchii sunt atrofiați.
O definiție a disartriei flacide ne spune că aceasta reprezintă „o tulburare de vorbire neuropatologică, provocată de leziunea unităților motorii a nervilor cranieni sau spinali care regăsesc în mușchii necesari vorbirii; probleme de vorbire cauzate de obicei de slăbirea musculaturii și de hipotonie.” (Singh & Kent, 2000, p. 84, apud. Fred, 2012, p. 82).
Condiția neurologică a disartriei flacide constă într-o paralizie bulbară, determinată de leziunea neuronilor motori inferiori, a cărei manifestare constă într-o hipernazalitate evidentă, caracterizată de obicei de emisii de aer nazal, alături de emisii excesive de respirație, dar și de o inspirație perceptibilă (accentuată) (Biller, 2009). Disfuncțiile neuronilor motori inferiori determină apariția hipotoniei și paralizia nervilor faciali (Dennis, Bowen & Cho, 2013). Chiar și așa, caracteristicile specifice ale disartriei flacide depind de care nerv sau de care combinație a nervilor este afectat(ă). Spre exemplu, afecțiune nervului vag poate determina vorbire hipernazală, în timp ce afecțiunea nervului hipoglosial poate cauza producții distorsionate la nivelul consonanțelor lingvistice. Afecțiunile ambilor nervi determină existența vorbirii hipernazale cu consonanțe distorsionate (Freed, 2012).
- Disartria spastică: condiția neurologică este dată de paralizia pseudobulbară, determinată de afectarea neuronilor motori superiori. Manifestările cele mai clare constau într-o articulare foarte imprecisă a cuvintelor la nivelul comunicării verbale, într-un ritm lent de vorbire, precum și într-o voce groasă, încordată sau „înăbușită” (Biller, 2009). În acest tip de disartrie, limba este imobilizată și spastică (de unde vine și numele), ceea ce produce, de fapt, îngroșarea vocii sau vorbirea cu o tonalitate redusă. Implicarea cortexului sau a traiectoriilor descendente sunt necesare producerii paraliziei pseudobulbare, alături de bolile neuronilor motori superiori, de sclerozele multiple sau de tumorile frontale, precum și de paralizia cerebrală (Kinirons & Ellis, 2016). Caracteristicile cele mai întâlnite ale disartriei spastice sunt: consonanțele impresive, utilizarea unui singur ton vocal sau o tonalitate slabă, vocea răgușită, ritmul lent, hipernazalitatea, utilizarea unor fraze scurte, distorsionarea vocalelor sau vocea șoptită (Manasco, 2017).
O definiție a disartriei spastice ne spună că aceasta reprezintă „un tip de disartrie asociat cu leziunile bilaterale ale neuronilor motori superiori și care este caracterizată de o articulare imprecisă, o tonalitate monotonă sau foarte gălăgioasă și o capacitate prozodică slabă; mușchii pot fi rigizi și se pot mișca doar într-o arie limitată; vorbirea este greoaie, iar cuvintele tind să fie prelungite.” (Nicolosi, Harryman & Kresheck, 1983, p. 80, apud. Freed, 2012, p. 114).
Disartria provocată de bolile neuronilor motori superiori nu este comună, dar se poate manifesta în boala neuronilor motori superior bilaterali. Spasticitatea mușchilor articulării verbale perturbă proprietățile mecanice normale ale structurilor orofaringeale din timpul vorbirii (Dennis, Bowen & Cho, 2013).
- Disartria hipokinetică: reprezintă rezultatul patologiilor existente la nivelul ganglionilor bazali sau a conexiunilor acestora cu sistemul nervos central. Baza neuromotorie constă în rigiditate, în reducerea cantității de mișcare volitivă, precum și în reducerea ariei de mișcare prezentă în mișcarea rămasă. Altfel spus, mișcările structurilor implicate în sistemul de comunicare verbală sunt reduse în ceea ce privește aria mișcării. Rezultatul constă în utilizarea aceluiași ton și a aceleiași intensități a vocii, cu consonanțe imprecise și explozii de vorbire sau articulare rapidă (Darley et. al., 1959b, apud. Manasco, 2017).
Condiția neurologică este de tip parkinsonian, locația leziunii aflându-se în sistemul extrapiramidal (Biller, 2009). Caracteristicile disartriei hipokinetice constau în reducerea amplitudinii mișcărilor voluntare, în dificultăți de inițiere a vorbirii, în mișcări încetinite, în rigiditate musculară, în tremur puternic la nivelul vocii și în afectarea reflexelor posturale. Principalele caracteristici ale disartriei hipokinetice, care afectează vorbirea sunt limitările marcate ale distanței de mișcare a mușcilor implicați în mecanismele de vorbire. Mobilitatea redusă, aria redusă de mișcare, existența unei rate supranormale de mișcări repetitive ale mușchilor implicați în procesul de vorbire, toți acești factori conduc la diverse tipuri de manifestări ale disartriei hipokinetice. În cazul persoanelor care suferă de Parkinson, acestea sunt mult mai predispuse să manifeste tulburări prozodice, de fonematică sau de articulare, tulburările prozodice fiind și cele mai proeminente caracteristici ale disartriei hipokinetice (Papathanasiou, Coppens & Potagas, 2013).
- Disartria hiperkinetică: aceasta provine din afectarea coreei, a diskineziei orofaciale sau a atetozei. Mișcările involuntare întrerup articularea, producând o vorbire iregulară și foarte puțin inteligibilă (Kinirons & Ellis, 2016). Acest tip de disartrie poate fi de trei feluri (Biller, 2009):
4.1. Disartria hiperkinetică rapidă: condiția neurologică constă în coree, micolonus sau în Sindromul Tourrete, fiind afectat sistemul extrapiramidal în cazul tuturor acestor trei condiții neurologice. În cazul coreei, cele mai comune caracteristici sunt tiparele variabile de articulații imprecise, episoadele de hipernazalitate sau variațiile rapide de intensitate vocală. În cazul micolonusului, individul se confruntă cu hipernazalitate ritmică sau cu întreuperi fonetice ale ritmului, în timp ce în cazul Sindromului Tourret se produc anumite mormăieli bruște, dar și coprolalie (scatologie).
4.2. Disartria hiperkinetică înceată: condiția neurologică constă în atetoză, dischinezie sau distonie, în cazul tuturor celor trei condiții fiind afectat sistemul extrapiramidal. Totuși, referitor la devierile vocale distinctive, în cazul atetozei și a dischineziei nu avem parte de nici o distincție a devierilor vocale, în timp ce în distonie întâmpinăm o prelungire a fenomenelor, o reglare nesigură a vocii, dar și o intensitate puternică a acesteia.
4.3. Disatria hiperkinetică cu tremurături: condiția neurologică se manifestă printr-un tremur organic al vocii, cu o afectare a sistemului extrapiramidal. Caractersiticile principale constau în alterări ritmice ale tonalității, ale intensității vocale, dar și în „blocări” ale vocii.
Disartria hiperkinetică să manifestă în asociere cu o serie vastă de sindroame extrapiramidale în cadrul cărora caracteristicile vorbirii deviante reprezintă produsele mișcărilor involuntare anormale care perturbă ritmul și rata activităților motorii. Din punct de vedere teoretic, orice proces care afectează ganglionul bazal sau structurile creierului asociate cu acesta, precum bolile de tip metabolic, toxic, traumatic, cele vasculare sau degenerative, beneficiază de capacitatea de a produce disartrie (Papathanasiou, Coppens & Potagas, 2013). Totodată, la nivelul disartriei hiperkinetice se manifestă două varietăți de tulburări de vorbire: a) disartria coreeiformă (presupune foneme, segmente și propoziții prelungite, alături de momente de liniște) și b) disartria distonică (presupune o tonalitate redusă a vocii, cu o prelungire a fonemelor și a segmentelor propozițiilor, alături de momente neașteptate de liniște). În ambele cazuri, deficiențele verbale sunt inconsistente în ceea ce privește apariția lor (Benson & Ardila, 1996).
- Disartria ataxică: apare ca efect al lezării cerebelului sau a conexiunilor acestuaia cu SNC (Manasco, 2017). Disartria ataxică este asociată cu descompunerea mișcărilor complexe care se manifestă în urma defecțiunii acțiunilor coordonate ale mușchilor implicați în procesul de vorbire. Inacuratețea mișcării, ritmul neregulat, mișcările repetitive, lipsa de coordonare, încetineala mișcărilor repetitive și individuale, precum și hipotonia mușchilor afectați reprezintă deficitele principale neuromusculare asociate cu afectarea cerebelului care produce disartria ataxică (Papathanasiou, Coppens & Potagas, 2013). Condiția neurologică a disartriei ataxice constă în ataxia cerebrală și, bineînțeles, locația lezării se află la nivelul cerebelului. Caracteristicile principale ale acestei disartrii sunt: prelungirea fonetică și de interval, lipsa ritmului vorbirii și repetarea silabelor, ritmul lent și variațiile excesive de intensitate vocală (Biller, 2009).
Disfuncțiile existente la nivelul cerebelului produc întreruperea coordonării mușchilor implicați în procesul de articulare, ceea ce conduce către vorbire nedeslușită, vorbire „explozivă” sau vorbire „ruptă” în silabe cu pauze notabile. O serie de cauze comune sunt reprezentate de consumul excesiv de alcool, de infarctul cerebral, de sclerozele multiple și de degenerarea cerebrală ereditară (Dennis, Bowen & Cho, 2013). Disartria ataxică constituie rezultatul afecțiunilor locale ale vermisului sau a leziunilor provocate la nivelul întregului cerebel, precum și a conexiunilor acestuia. Din punct de vedere teoretic, orice boală care afectează cerebelul poate cauza apariția disartriei ataxice, cum ar fi sclerozele multiple, degenerările cerebrale, AVC-urile, deficitul de vitamina E, hipotiroidismul sau bolile de tip celiac (Kinirons & Ellis, 2016).
- Disartria mixtă: constituie un sindrom în cadrul căruia se manifestă caracteristicile mai multor tipuri de tulburări de vorbire. Din punct de vedere clinic, disartria mixtă este mult mai răspândită și întâlnită decât oricare alt tip de disartrie individuală (Duffy, 2005, apud. Manasco, 2017).
Condițiile neurologice constau în scleroză amiotrofică laterală, în boala lui Wilson și în sclerozele multiple. În cazul acestor trei condiții neurologice sunt afectate, desigur, mai multe sisteme motorii. Caracteristicile distinctive la nivelul vorbirii în cazul sclerozei amiotrofice laterale constau într-o articulare defectă, o vorbire extrem de înceată, hipernazalitate excesivă, răgușire severă, dar și într-o perturbare aproape completă a prozodiei. Referitor la caracteristicile bolii lui Wilson, în acest caz se încadrează utilizarea unui singur ton vocal și a unei singure intensități vocale. În această condiție neurologică, majoritatea caracteristicilor verbale sunt aceleași ca și în cazul disartriei hipokinetice, cu excepția scurtelor procese de grăbire a vorbirii. Referitor la sclerozele multiple, la nivelul vorbirii se manifestă o dificultate semnificativă de control a intensității verbale (Biller, 2009).
Formele de tratament ale disartriei
Principalul obiectiv al tratării disartriei constă în maximizarea capacității de vorbire inteligibilă în mod compensatoriu față de limitele mecanismelor neurologice de vorbire afectate (Rosenbek & LaPointe, 1991, apud, Murdoch, 1998). În ceea ce privește metodele de tratare a disartriei, acestea sunt orientate către problemele de comunicare orală care apar în urma slăbirii, necoordonării sau a paraliziei mușchilor implicați în procesul de vorbire. În cadrul tratamentului este necesară atât dezvoltarea tuturor procedeelor de producere a vorbirii, cât și dezvoltarea capacității de control a respirației, a articulării și a rezonanței. Având în vedere faptul că există mai multe forme ale disartriei, este evident faptul că sunt necesare o serie de considerații individuale referitoare la tratamentul respectiv, care să asigure atingerea unor obiective necesare individului afectat de această tulburare de vorbire (Hegde, 2018).
Exercițiile de articulare și cele oral-motorii facilitează creșterea ariei și a ratei de mișcare a mușchilor implicați în vorbire, cu scopul îmbunătățirii inteligibilității și a calității vorbirii. Aceste exerciții sunt considerate ca fiind cele mai folositoare în cazul condițiilor de tip non-progresiv. În cazul disartriilor progresive este necesară realizarea unor strategii compensatoare care au ca scop maximizarea inteligibilității, precum utilizarea unei rate de viteză redusă în vorbire, alături de segmentarea multisilabică a cuvintelor și de controlul oboselii. Odată cu progresul condiției disartrice sunt introduce și elemente care facilitează vorbirea, cum ar fi o tablă de alfabet (Davey & Sprigings, 2018).
Totuși, există diverse posibilități de tratare a disartriei. Una dintre acestea constă în învățarea comportamentelor de vorbire compensatorie, unde obiectivele principale ale terapiei pot fi îndeplinite prin intermediul utilizării unei combinații de tehnici din diferite orientări terapeutice, prin utilizarea instrumentației și a tehnicilor de bioofeedback, dar și a intervențiilor chirurgicale (Caligiuri & Murry, 1983, apud. Murdoch, 1998). Spre exemplu, în cazul orientării comportamentale, persoanele care suferă de disartrie învață noi aptitudini, metode de compensare sau îmbunătățiri care utilizează tehnici de tratament tradiționale ale prezentării stimulului, ale răspunsului răbdător și ale răspunsurilor contingente ulterioare (Kears & Simmons, 1990, apud. Ibid.). Avantajele acestei abordări constau în faptul că ele includ abilitatea de a utiliza tehnicile respective în orice situație, fără aproape nici un cost implicat în procesul respectiv. Dezavantajele constau în lipsa de sensibiltate, calibrare și în natura cantitativă a informațiilor obținute.
Referitor la tehnicile de biofeedback, acestea implică o transducție instrumentală a unei variabile fiziologice, transformarea semnalului în vederea obținerii informației pertinenete și prezentarea acestei informații într-o modalitate care va facilita controlul subiectului asupra variabilei fiziologice. În acest sens, tratarea disatriei implică o restabilire sistematică a controlului motor al input-ului senzorial din cadrul tuturor nivelurilor mecanismelor de producere a vorbirii (Rubow, 1980, 1984, apud. Ibid.). Aceste tipuri de tehnici asigură o metodă eficientă de stabilire a controlului prin prezentarea informațiilor referitoare la un eveniment legat de vorbire, care este extern față de canalele normale senzoriale (Violin, 1993, apud. Ibid.). În acest sens este necesară utilizarea instrumentației pentru a defini natura exactă a funcțiilor fiziologice a fiecărei componente a mecanismelor de producere a vorbirii, ceea ce este posibil prin intermediul biofeedback-ului.
Text scris de Radu Mihai.
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2019, Iunie 26). Introducere în tulburările de vorbire: Disartria. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/06/26/introducere-in-tulburarile-de-vorbire-disartria/
Surse bibliografice:
American Psychiatric Association. (2016). DSM-5: Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale. București: Editura Medicală Callisto.
Benson, F. D., & Ardila, A. (1996). Aphasia: A Clinical Perspective. New York: Oxford University Press, Inc.
Biller, J. (2009). Practical Neurology. Philadelphia: Lippincott Williams & Wilkins.
Caplan, R. L., & Jan, G. v. (2012). Stroke Syndromes. New York: Cambridge University Press.
Carantină, I. D., & Totolan, M. D. (2007). Psihopedagogie specială. Constanța: Ovidius University Press.
Davey, P., & Sprigings, D. (2018). Diagnosis and Treatment in Internal Medicine. New York: Oxford University Press.
Dennis, M., Bowen, T. W., & Cho, L. (2013). Mechanism of Clinical Signs. Chatswood: Elsevier.
Douglas, G., Nicol, F., & Robertson, C. (2009). Macleod’s Clinical Examination. Londra: Churchill Livingstone.
Lebrun, Y. (1997). From the Brain to the Mouth: Acquired Dysarthria and Dysfluency in Adults. Dordecht: Kluwer Academic Publishers.
Manasco, H. (2017). Introduction to Neurogenic Communication Disorders. Burlington: Jones & Barlett Learning.
Murdoch, E. B. (1998). Dysarthria: A Physiological Approach to Assessment and Treatment. Cheltenham: Stanley Thornes Publishers Ltd.
Enderby, P. (2013). Disorders of communication: Dysarthria. În J. M. Aminoff, F. Boller, & F. D. Swaab, Handbook of Clinical Neurology. Amsterdam: Elsevier B. V.
Freed, B. D. (2012). Motor Speech Disorders: Diagnosis & Treatment. Delmar: Cengage Learning.
Hegde, N. M. (2018). Hegde’s PocketGuide to Treatment in Speech-Language Pathology: Fourth Edition. San Diego: Plural Publishing Inc.
Kahan, S. (2009). Signs and Symptoms. Baltimore: Lippincott Williams & Wilkins.
Kinirons, T. M., & Ellis, H. (2016). French’s Index of Differential Diagnosis An A-Z 1. New York: CRC Press.
Papathanasiou, I., Coppens, P., & Potagas, C. (2013). Aphasia and Related Neurogenic Communication Disorders. Burlington: Jones & Bartlett Learning.
Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.
Sursă imagine reprezentativă: www.readandspell.com
