Astăzi, Michael Kohlhaas ar fi numit terorist, inamic public sau mai blând spus, justițiar. Ca și odinioară, răzvrătirea sa ar atrage mulți nemulțumiți de starea de lucruri, de lipsurile justiției, de corupția oamenilor puternici și influența lor asupra justiției. Între distrugerile fățișe provocate de rebeliunea răzvrătiților și distrugerile acoperite, provocate indivizilor de o justiție supusă oamenilor puternici, cum întâlnim și azi, conștiința oscilează așa cum von Kleist, după ce-l condamnă moral pe Kohlhaas, îi înfățișează povestirea, povestea unui om, care pierzându-și măsura unei virtuți (dreptatea), a devenit un tâlhar și un ucigaș (p. 5). Care ar fi fost măsura simțământului său moral, ne întrebăm în fața criticii morale a autorului? Să renunțe la despăgubirea sa, după ce caii săi fuseseră batjocoriți, aduși aproape de moarte de nobilul von Tronka și argații săi? Să aștepte resemnat o vreme mai bună cu o justiție mai bună după ce argatul său, lăsat împreună cu caii, fusese sfâșiat de câinii nobilului? Câini asmuțiți de slujitorii seniorului, pentru că slujitorul lui Kohlhaas voia să scape caii de poverile prea grele pentru niște animale destinate doar călăritului.
Kohlhaas a făcut demersuri repetate de a fi despăgubit, însă răspunsurile celor care înfăptuiesc justiția se apropie de respingerea unui procesoman, care plictisește tribunalul cu despăgubiri neînsemnate. Însă de fapt cei care decid dacă geambașul, negustorul de cai, Kohlhaas, merită o despăgubire pentru caii săi, pentru argatul său sfâșiat de căini, sunt înrudiți tocmai cu nobilul ce i-a folosit caii la munci grele, nepotrivite pentru ei, înfometându-i, transformându-i în biete mârțoage. Niște cai lăsați de geambașul Kohlhaas ca zălog nobilului von Tronka, ce i-a cerut un permis de trecere pe domeniul lui, de care Kohlhaas n-avea habar și pe care nu-l avea. Kohlhaas vrea să obțină permisul de la autoritățile saxone ce legiuiau aceste permise, dar totul era o înșelătorie, permisul nu exista. Aproape toți oamenii ar fi înghițit batjocura nobilului, ar fi căutat dreptate în justiție, ar fi renunțat…probabil aceasta ar fi măsura dreptății după von Kleist. Și la fel după Martin Luther, care predică învățătura creștină a iertării, mai ales când este vorba de nobilii de care are nevoie pentru ,,reforma’’ sa. Protestantismul reformator al lui Luther este la fel de conservator ca și catolicismul când este vorba de răzvrătire și răzvrătiții care duc cu gândul imediat la o poziție nelegiuită, demonică. Martin Luther condamnându-l și pe ,,nelegiuitul’’ Thomas Müntzer, un preot, ce dorea reforma ca Luther, devenind conducător a zeci de mii de țărani răsculați. Când soția lui Kohlhaas își pierde viața în ultima tentativă de a obține dreptatea, Kohlhaas se dezlănțuie, declară război întregii Saxonii, strângând oameni, prădând, arzând, nimicind castelele nobililor, transporturile cu bogății. Kohlhaas nu este un haiduc, el cere dreptate pentru el și este gata să se supună ordinii existente, dacă i-o oferă. Prin mijlocirea lui Luther, Kohlhaas renunță la răzvrătirea sa, crezând încă o dată că justiția, influențată de nobili și de interesele celor puternici, îi va oferi despăgubirea cerută pentru caii săi batjocoriți, pentru slujitorul lui sfâșiat de câinii nobilului von Tronka, asmuțiți de argații seniorului. Dar Kohlhaas va ajunge pe eșafod.
Mica povestire magică introdusă de von Kleist, prin care Kohlhaas îl face pe prințul saxon să sufere, este un artificiu alegoric pentru faptul că oameni ce par neînsemnați, precum un negustor de cai, pot aduce incredibila răsturnare a mersului lucrurilor în istorie, pot distruge organizarea mereu imperfectă a unui teritoriu, pot pune sub semnul întrebării modalitățile de a conduce, de a împlini justiția, a celor care au puterea și mai ales interese în a determina mersul lucrurilor și viețile oamenilor. Cum ar fi ca niște oameni să declare război unui stat pentru că nu au obținut dreptatea sperată de la justiția din acel stat? Între haosul ,,nelegiuirilor’’ și anchilozata ordine cu nedreptățile și minciunile ei, oamenii vor alege mai degrabă starea de lucruri în care ei înșiși sunt prinși, chiar dacă vor admira poate curajul nebun al răzvrătiților, care se vor prăbuși ca și Kohlhaas. ,,Oamenii de bine’’ ce vor alege ordinea imperfectă a lucrurilor, aproape toți, sunt aceia de care von Kleist pomenea că omenirea și-ar aminti. De Kohlhaas omenirea și-ar fi amintit, spune autorul, dacă nu și-ar fi pierdut simțământul de dreptate devenind un răzvrătit ,,nelegiuit’’. Kohlhaas omul: cinstit, iubind munca, familia, trăind în tihnă, un cetățean exemplar…(p. 5). Din păcate de acești oameni, omenirea nu-și prea amintește, nici autorii precum von Kleist, scriind o istorie ,,legendară’’ a lui Kohlhaas ,,tâlharul’’. Oamenii de bine, cum era Kohlhaas înainte de răzvrătirea sa, sunt caii de povară a unei ordini existente, o ordine dominată de cei puternici și de interesele lor. Câțiva sunt răzvrătiții, călcând ,,legea’’ ordinii existente, amenințând cu haosul, reamintind că ordinea umană este trecătoare și schimbătoare, chiar dacă oamenii uită asta. Se spune că personajul istoric Hans Kohlhaas ar fi încălcat prin războiul său ,,pacea eternă’’ instaurată între statele germane. Oamenii cred mereu ca fiind ,,eternă’’ ordinea în care trăiesc, așa cum ei trăiesc ca și cum n-ar putea să moară mâine. Răzvrătiții care aduc distrugerea le reamintesc că nu este așa. Chiar dacă starea de lucruri învinge, cu justiția și morala ei, răzvrătiți precum Kohlhaas, merită o reînviere estetică prin legendă, poveste, roman… aducând aminte că toate faptele și construcțiile umane au trecerea lor precum înfățișarea frumuseții.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Heinrich von Kleist, Legenda lui Michael Kohlhaas (Dintr-o cronică veche), trad. Alice Voinescu, Polirom, Iași, 2020
surse imagini: reprezentativă de pe screendaily.com fiind din filmul Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas https://www.imdb.com/title/tt2054790/?ref_=fn_tt_tt_5
celelalte poze de pe polirom.ro, books-express.ro, wikimedia.org
