,,O ploaie torențială însoțită de o furtună violentă s-a abătut asupra noastră. Noi ne-am îndepărtat unii de alții la 200 m, pentru că fulgerul cădea fără oprire, vroind să evităm să pierim în același timp…Nu găsesc cuvinte pentru a descrie acea noapte apocaliptică pe care am trăit-o…auzeam urlete sinistre de lupi înfometați. Timp de două săptămâni am trăit în prezența acestor urlete…Dormeam încălțați, adesea nu ne scoteam încălțămintea cu lunile…Arma între genunchi, îmbrăcați, încălțați, așa dormeam’’, declara ,,banditul’’ Gabriel Vatamaniuc.
,,În dimineața aceia cântau păsările așa de frumos și ghioceii scoteau capul din zăpadă de parcă eram în altă lume…se înseninase, erau niște stele de-ți găureau spatele’’, scria în jurnalul său Constantin Jubleanu, membru al bandei Arsenescu-Arnăuțoiu, ce avea să moară luptând cu Securitatea, cu trupul ciuruit de gloanțe.
Puține sunt abordările psihologice asupra celor puțini, ce au rezistat în munți. Cercetarea Aurorei Liiceanu are marele merit în a aborda memoria urmașilor, luând interviuri sătenilor din Nucșoara sau bazându-se pe interviurile Alinei Mungiu-Pippidi din cercetarea sa psihosociologică asupra satelor românești în comunism. De asemenea, o sursă este cartea fiicei unuia dintre conducătorii grupului Arnăuțoiu-Arsenescu. Este evitată astfel sarcina ingrată, pe care istoricul uneori se pare nu o conștientizează, de a face istoria unor ,,rezistenți’’ împotriva statului cu documentele slujbașilor statului, slujbași distrugători ai rezistenței. Este ca și cum peste 50 de ani cineva ar scrie o istorie despre Assange luând ca surse doar arhivele serviciilor secrete.
Nucșoara, un sat celebru, dar sfâșiat între abuzul de uitare și abuzul de memorie
Nucșoara, ca simbol al rezistenței împotriva comunismului, nu este un sat reconciliat. Dimpotrivă. Securitatea a trimis între 1948-1958 cei mai mulți securiști pe cap de locuitor în Nucșoara. Emil Constantinescu și Regele Mihai au vizitat Nucșoara după Revoluție. O mulțime de istorii despre rezistența din munți au circulat pentru a salva onoarea poporului român pasiv și fatalist, ce umplea cu 4 000 000 de membri rândurile PCR în anii ’80.
Dincolo de istoriile elogioase despre eroii rezistenți, aceștia sunt contestați chiar în Nucșoara de după ’89. Discordia este provocată și de pământul pierdut de urmașii deținuților și persecutaților politic, pământ ce a ajuns la alți proprietari. Unii dintre proprietari sunt copiii lui Gheorghe Șerban, spune un sătean. Gheorghe Șerban, devenit primar cu 5 clase timp de 31 de ani în timpul regimului comunist, absolvent de școală de ofițeri politici. Pentru Gheorghe Șerban rezistența este păcăleală, un alt membru de partid spune că banda nu a fost formată din eroi, ci din escroci și criminali, fiindcă au omorât soldați în termen, tineri nevinovați. Unii săteni regretă comunismul, ce trebuia să vină pentru că boierii și-au bătut joc de țărani, mai ales că acum un țăran ia un milion pensie după 32 de ani de muncă, în timp ce deținutul politic ia 2-3 milioane după 5 ani de pușcărie. Unii săteni s-au coalizat și au înaintat un memoriu prin care ,,banda legionară Arsenescu-Arnăuțoiu’’ este socotită ca una de tâlhari, criminali, ei nu sunt eroi, ci eroi sunt cei care au slujit sistemului comunist, țării, ei sunt patrioții. Astfel are loc o înfruntare în Nucșoara pentru prestigiu și pământ.
Doctorița satului, și ea o nostalgică, spune că Elisabeta Rizea a simulat invaliditatea când au venit salvările. Elisabeta Rizea este blamată chiar de deținuții politici pentru că ea a fost ținta atenției, a vizitelor oamenilor politici. Preotul satului este blamat, pentru că nu i-a susținut pe deținuții politici în punerea unei cruci memoriale, el a fost de partea comuniștilor din sat, care s-au împotrivit să se pună o cruce memorială pentru ,,bandiți’’. Astfel deținuții s-au plimbat cu crucea și în alte sate nefiind lăsați să o amplaseze.
După Liiceanu de o parte există un abuz de memorie, de cealaltă un abuz de uitare. Iertarea și concilierea sunt excluse. Un personaj al dramei rezistenței din munți, Marinica Chirca, spune că nu regretele celorlalți contează, ea oricum îi va ierta pe ceilalți, dacă-i iartă Dumnezeu.
Arsenescu
În 1948, gruparea Arsenescu, ce activa în zona Rucăr-Dragoslavele, avea să fie anihilată, Arsenescu fugind în București. El avusese contact cu gruparea profesorului Dumitru Apostol, a cărui bandă activa în zona răului Topolog. Prins și închis cu condamnare de 25 de ani, Apostol avea să fie împușcat de securistul I. Cârnu, pomenit de membrii rezistenței din Nucșoara, ca apărător zelos al regimului.
Arsenescu se întâlnește cu Toma Arnăuțoiu, ofițer și fiu de chiaburi, ce făcea deja pregătiri din 1948, construind un refugiu în munți. Toma avea alături de el fugarii: învățătorul Alexandru Moldoveanu, preotul Ion Drăgoi cu fiul lui, student, învățătorul Marinescu cu fiii săi. Învățătorii, preotul din Nucșoara, fiii învățătorilor sunt prieteni cu Toma Arnăuțoiu. Pentru Arsenescu era o situație propice pentru a-și desfășura activitatea ca militar, mai ales după eșecul cu prima bandă, ezitările sale fiind spulberate de faptul că era căutat de Securitate.
Arsenescu era colonel în armată și mai în vârstă decât Toma Arnăuțoiu, căpitan de armată. Se pare că Arsenescu a exagerat importanța sa pentru a-și întemeia pretenția la șefia grupării, pe care de fapt Toma Arnăuțoiu și nucșorenii o constituiseră. Oricum Arsenescu începe să recruteze, țăranii fiind receptivi din frică față de viitor, din solidaritate, din naivitate sau romantism. Arsenescu pretindea în fața lor că: vrea să răstoarne regimul ,,democratic-popular’’, că are legături cu Ambasada Franței sau cu Ambasada SUA, că are arme ascunse, că are un grup de intelectuali în București…Deși fusese membru al liberalilor din 1946, Arsenescu era mai mult militar vorbind de un stat major și de acțiuni violente contra statului comunist. Arsenescu îl numește pe Toma Arnăuțoiu ca șef al organizației subversive, ajutorul lui fiind Chirca Ion, ocupat cu probleme operative, iar pe Jubleanu Titu, responsabil cu aprovizionarea.
Arsenescu concepe jurământul pe pistol și pe cruce pentru fiecare recrut, pentru a nu trăda niciodată, Elisabeta Rizea vorbind și de Evanghelie. Conjurații deveneau ,,haiduci’’, având datoria să lupte pentru patrie și rege contra comuniștilor, rușilor, trădătorilor, vânzătorilor de țară. Jurământul implicând pedeapsa cu moartea pentru haiducii trădători și pentru familiile lor, iar religios, păcatul trădării putând fi moștenit. Haiducii aveau nume conspirative precum ,,Mereanu’’ pentru Toma Arnăuțoiu sau ,,Cătălina’’ pentru fiica Elisabetei Rizea, banda fiind numită ,,Haiducii Muscelului’’.
Arsenescu ținea un jurnal cu ordinele, pedepsele și înaintările în grad, după luptele cu Securitatea. De exemplu, în iunie 1949, 5 membri ai bandei printre care Arsenescu, frații Toma și Petre Arnăuțoiu, Ion Dezertoru sunt surprinși în sat de Securitate, au loc schimburi de focuri, 2 securiști mor, Toma Arnăuțoiu fiind rănit la picior. În sat, Arsenescu are o întâlnire cu un om de încredere, Pavel Necula, chemat din Câmpulung Muscel, pentru a-l chestiona asupra posibilității de a se ascunde. Arsenescu arătând o dublă atitudine, ce indică nesiguranța, poate lipsa de credință și de speranță în reușita bandei de haiduci sau în ce afirma: ,,este imposibil să nu vină americanii’’. Arsenescu reorganizează banda, numind-o bandă de partizani, împărțită în 3 grupuri, unul fiind condus de Toma Arnăuțoiu. Deși era conducător, voința lui nu se impunea: el ar fi vrut ca degetele și limbile țărăncilor, ce au descoperit întâmplător unul dintre refugii, să fie tăiate. Membrii bandei s-au opus. Țărăncile, în bună tradiție românească, aveau să-i toarne la Securitate.
Arsenescu avea să iasă din bandă, ascunzându-se în septembrie 1949, deși el scrisese jurământul făcut de toți: jurământul de a lupta până la ,,victoria finală’’. Mici victorii avusese până a hotărât să se ascundă, așteptând poate marele război sau marea venire a americanilor. De două ori se pare că l-a păcălit pe securistul Cârnu, odată fiind întuneric a ieșit din ascunzătoare îmbrăcat în militar și a început să-i dirijeze pe militari, cum să acționeze împotriva ascunzătorii. În ascunzătoare îl sfătuise pe ,,banditul’’ cu care era, să tragă doar în zona unde nu avea de gând să ajungă. Plecând să se ascundă în Câmpulung-Muscel, Arsenescu i-a spus unei gazde, că războiul e aproape și că ar trebui ca gazda să-și părăsească funcția și să-și țină fiul acasă: gazda făcând întocmai. Lui Vasile Dumitru, ofițer cu îmbrăcămintea, pentru a-i face rost de haine și încălțăminte, Arsenescu i-a promis funcția de prefect după iminentul război, Arsenescu imaginându-se ministru de război. Se pare că această confuzie între dorințe și realitatea fără speranță, această autoînșelare a fost ceva moștenit de la tatăl său, militar și el, ce s-a împușcat în WC, pentru a nu fi cercetat/condamnat pentru delapidare.
Delapidarea avea să-l piardă și pe fiul său, dar în alt fel. Stând ascuns circa zece ani la niște bătrâni, ajutându-i la țesut covoare, Arsenescu ieșea doar noaptea din ascunzătoare, fiind observat de un vecin, ce îi fusese subordonat. Nu se știe cât timp a păstrat vecinul secretul. Vecinul însă intră într-o poveste de delapidare și pentru a se salva propune un schimb: Arsenescu pentru iertarea delapidării. Securitatea avea să se folosească de delapidator, pentru a-l prinde pe legendarul Arsenescu. Delapidatorul nu avea să scape de închisoare, Arsenescu avea să fie executat, după ce i-a așteptat un deceniu pe americani.
Toma Arnăuțoiu
Frate cu Petre Arnăuțoiu, membru și el în banda de haiduci/partizani, amândoi erau fiii învățătorului Iancu Arnăuțoiu, coleg și susținător al cunoscutului țărănist, Ion Mihalache. Iancu Arnăuțoiu a polarizat satul în jurul lui, pentru că a girat și plătit din dobânzile țăranilor, care au cumpărat pământ de la boierul locului. În curtea lui Iancu Arnăuțoiu, noul stăpân, regimul comunist a făcut post de miliție, bătându-i pe sătenii bănuiți că ajută banda. Și fizic și simbolic, noul stăpân ,,făcea legea’’.
Toma Arnăuțoiu era mai echilibrat, nu era adeptul acțiunilor violente, spre deosebire de Arsenescu, ce le cerea membrilor grupării să plece în munți, el îi sfătuia pe nucșoreni să rămână cât mai mult timp în sat. Cu haine confecționate în sat, Toma era strâns legat de sat, având profunde legături cu acesta. Cunoscând bine aceste legături solide, Arsenescu a profitat de naivitatea lui Toma, Arsenescu având nevoie de o cale de a se ascunde pentru un timp de Securitate.
După Liiceanu, Toma avea o fire nedominatoare într-un cadru social unde era recunoscut, deja respectat, el fiind deranjat de autopropulsarea lui Arsenescu pe o poziție dominatoare, de recrutările fără prudență. Toma voia ca numai cei urmăriți de Securitate să intre în bandă, nu și familiile lor. Încă din iulie 1949, Toma simte repulsie față de Arsenescu din cauza lipsei de considerație pe care Arsenescu ar fi avut-o față de recruți, gazde, legături. Și mai ales pentru că Toma ar fi cunoscut intenția lui Arsenescu de a se ascunde. Arsenescu părea doar a se folosi de oameni, în timp ce Toma crescuse într-o lume unde reciprocitatea, ajutorul între săteni era esențial.
Toma tăia chitanțe pentru tot ce lua, chiar cu forța, pentru a fi plătite după victoria contra comunismului. Însă și acest caiet cu datorii avea să fie o nenorocire, când a fost găsit de Securitate. El le cerea iertare celor care le lua cu forța alimentele, însă le spunea că stau fugiți, mâncând de foame și coajă de fag. În jurnalul lui Constantin Jubleanu, membru al bandei, apare relatarea despre cum ,,partizanii’’ mâncau mămăligă cu o parte mălai și trei părți coajă de fag.
Toma încerca să evite violențele pe cât putea, știind că nevestele, rudele celor fugiți sunt bătute de securiști și duc o viață chinuită. Una din rude își amintește după 50 de ani de frica simțită când auzea mașini în sat.
Maria Plop, copiii născuți în libertatea munților
În grupare au existat și femei. Marioara Jubleanu a fost împușcată în văzul soțului. Maria Plop, venită din Basarabia, unde rușii au dat foc la primăria satului, a intrat slujnică în casa Arnăuțoiu. Apoi a intrat în grupare, având un comportament agresiv contra unor simboluri ale stăpânirii comuniste precum tablourile lui Stalin, același comportament păstrându-l până la moartea ei în închisoare. A avut doi copii cu Toma Arnăuțoiu. Unul s-a născut mort în urma unei sarcini compromise de o ploaie de pietre cauzată de o prăbușire pe versant. Celălalt copil avea să fie luat de statul comunist de lângă ,,teroristă’’, după prinderea ei.
Maria Plop folosea foarte bine armele, era sătulă de mizeria vieții grele din pădure și din munți, de alerta continuă, la un pas de moarte de câteva ori pe crestele înghețate, jelind de multe ori, luându-le lucrurile excursionistelor, lucru nu tocmai rău pentru că ,,turiștii’’ erau uneori securiști/securiste.
Maria Plop a beneficiat de sprijinul material al familiei preotului Constantinescu, executat împreună cu lotul Arnăuțoiu. Iuliana Constantinescu, fiica preotului, și ea un sprijin material pentru Maria Plop, a fost condamnată la 12 ani muncă silnică, născând un copil în pușcărie, pe care l-a numit: ,,Libertatea-Justiția’’.
Nel/Ion Chircă, zis Dezertoru
Fugar din 1935: dezertează din armată, este închis, apoi eliberat de ruși, devine maior în armata supusă rușilor, dezertează din nou, fugind în casa lui: muntele. Între el, un dublu dezertor și militarul Arsenescu fiind o prețuire reciprocă. În grupare își aduce și fiul și soția, ca spălătoreasa și bucătăreasa grupului. Ion Chirca este cel care fură arma lui Toma Arnăuțoiu provocând un conflict între Arsenescu și Toma Arnăuțoiu. Toma nu era de acord ca Ion Chirca să-și aducă familia în grupare (soția, fiii de 18-21 de ani), în timp ce Arsenescu era de acord, mai ales că Nel era omului lui de sprijin. Nel este o fire independentă, crudă: îl ucide cu cruzime pe un plutonier de securitate.
Nel își dă seama că Arsenescu i-a mințit cu venirea americanilor și cu posturile promise în noul regim. Prin intermediul fratelui său, Gheorghe Chircă, prelucrat de Securitate, Nel promite că va da banda lui Arsenescu pe mâna securității. Unul dintre membrii grupului Arsenescu, Gheorghe Mămăligă, scapă ucigându-l pe Nel. Un rol în suprimarea trădătorului Nel l-a jucat Marinica Chirca, cumnata lui Nel, care îi oferă și găzduire lui Gheorghe Mămăligă, după uciderea trădătorului conjurației.
În 2002, Marinica Chirca credea că suprimarea trădătorului era cea mai bună decizie. Poate de aceea Toma Arnăuțoiu o numea ,,cea mai devotată grupului’’. Mămăligă avea să devină membru al grupării Arnăuțoiu, prin susținerea oamenilor din sat. Astfel grupul Arsenescu dispare prin trădarea lui Nel.
Măcinarea bandei Arnăuțoiu
Gheorghe Mămăligă, ce voia revenirea ascunsului Arsenescu, avea să fie împușcat de Ion Marinescu. Cei doi Marinescu, Ion și Alexandru, erau doi tineri dornici de aventură, de fapte eroice. Alexandru, de 20 de ani, este urmărit de Securitate și arestat. Ion Marinescu intră în banda Arnăuțoiu, împușcă 2 securiști, se separă de grup împreună cu Mămăligă, pentru a construi un bordei. Se pare că în urma unei certe, Marinescu îl împușcă pe Mămăligă, el spunându-i partenerului său Jubleanu, că Mămăligă era un trădător.
Marinescu împreună cu Jubleanu justifică moartea lui Mămăligă în fața fraților Arnăuțoiu, ca fiind efectul unei lupte cu un grup de ,,turiști’’, ce erau de fapt securiști. Jubleanu scrie în jurnalul său despre violența și surescitarea lui Marinescu. Marinescu voia independență, nu împărtășea prudența fraților Arnăuțoiu, avea nevoia de fapte eroice și de agresare a oricărui susținător al regimului democrat-popular, moartea până la ultimul cartuș era scopul lui. El împușcase în 1950 pe președintele cooperativei Nucșoara și pe un funcționar de la cooperativă, pe ambii pentru că îndemnau sătenii să participe la prinderea partizanilor. A împușcat 4 angajați ai securității, fiind păcălit de un securist că ar fi victima securității, lăsându-l să scape, toți 5 dându-se drept turiști.
Între Marinescu și Toma Arnăuțoiu izbucnesc certuri dese, Marinescu dând vina pe Arnăuțoiu pentru lipsa hranei și pentru suferințele sătenilor, Marinescu dorind să se separe de grup. Astfel, frații Arnăuțoiu hotărăsc suprimarea pericolului pentru grup.
Ajutoarele
Elisabeta Rizea, femeia de legătură între membrii grupului și săteni. La ea, Securitatea a adus un agent ce era prezentat ca nebun, cu sarcina ca orice conversație avută de Elisabeta Rizea să fie întreruptă de nebun.
Nicolae Șufan, torturat cu jar, murind din pricina rănilor. Acesta le-a administrat tratamente medicale fraților Arnăuțoiu.
Un informator, pe care Securitatea l-a pierdut când se făcea că îi conduce spre sălașul partizanilor, securiștii păcăliți renunțând să-l urmărească.
Marinica Chirca, ce timp de 10 ani a reușit să se sustragă controalelor și urmăririi Securității. Ea a reușit să imagineze motive credibile pentru multele ei deplasări în sprijinirea bandei, prezentându-le cu siguranța de sine convingătoare.
5 preoți și 2 preotese, membrii ai familiilor, dintre care 3 preoți condamnați la moarte, ceilalți la muncă silnică. Unul dintre preoți era Nicolae Andreescu, ce punea semne în locuri stabilite cu banda pentru a-i anunța de pericole, ce le furniza alimente, preotul fiind torturat cu sălbăticie de Securitate fără a trăda banda. Preotul a murit executat.
Marioara Jubleanu, ce spăla hainele bandiților, împușcată de securiști, aceștia sărind pe ea și zdrobindu-i trupul până i-au ieșit organele interne în fața soțului ei, ce s-a predat.
Mulți alții, care nu puteau să nu ajute, când un luptător din munți înfometat stătea la gard, cerând de mâncare.
Surorile Chirca și devotamentul veșnic
Marinica Chirca ,,cea mai devotată bandei’’ împreună cu sora sa Ana Simion erau furnizoare de alimente și de materiale bandei. Un om al Securității, Mihail Mohor, a intrat în sat ca magazioner, el s-a apropiat de Ana și în trecerea anilor au ajuns să aibă o legătură. Ana Simion păstrează secretul conjurației. Inventând o rudă în Miercurea-Ciuc, Mohor și Ana au călătorit cu o damigeană de țuică, cum se duce la rude. Evident sunt descoperiți de miliție cu țuica, fiind acuzați de speculă, pentru că în tren un grup de securiști deghizați vindeau țuică la preț de speculă. După repetate cercetări în care lucrurile erau prezentate când grave, când fără însemnătate, Ana cedează și-i spune lui Mohor de faptul că nu crede că țuica este motivul cercetării, ci legătura ei cu partizanii. Ana cedează în fața cercetărilor și mărturisește legătura ei cu banda, dar organizarea bună a bandei, ce ferea sătenii de a cunoaște locurile unde este, nu folosește la nimic Securității. Mohor dispare, Ana are remușcări, mărturisește preotului Andreescu trădarea, cât și surorii ei.
Cele două surori dispar, însă nimeni nu vrea să le ascundă. Până la urmă, nevasta unui țigan, ce nu era țigancă, le ascunde fără voia soțului. 5 ani stau ascunse luptând cu foamea, mizeria și păduchii în podul casei. Condamnate în 1963 la muncă silnică alături de gazdă, sunt eliberate în 1964 prin decretul de grațiere. După aproape jumătate de secol, când Marinica Chirca vorbește de bandă, ochii i se luminează de lumina legământului și devotamentul veșnic pentru o luptă dreaptă.
Sfârșitul
Trădătorul: fiul unui boiernaș, unul dintre furnizorii de alimente, amator de petreceri, bețiv, homosexual, cu manifestări dușmănoase față de regimul comunist, dar șantajabil și slab datorită înclinației pentru o viață comodă, Grigore Poinăreanu le pune narcotice fraților Arnăuțoiu în băutură. Era 1958, iar frații căutau hărți pentru a trece în Iugoslavia. În stare de somnolență, frații sunt prinși, Maria Plop, cu fiica sa Ioana, se predă, iar Jubleanu Constantin, cel care a ținut un jurnal, după schimburi de focuri, este ucis de Securitate sau se împușcă pentru a nu fi prins de Securitate. Versiunile diferă, ca și cele despre ce s-a întâmplat după ce frații au băut țuica cu narcotice. Oricum, frații Arnăuțoiu după arestare au fost executați.
Pentru ce au luptat ,,haiducii’’, ,,bandiții’’, ,,partizanii’’?
,,Modernizarea’’, ,,progresul social’’ prin cooperativele sau CAP-urile comuniste a rupt legătura esențială a țăranului cu pământul, legătură manifestată prin muncirea pământului. Cei care se înhăitau cu comuniștii erau niște derbedei, care nu voiau să muncească, spunea tatăl lui Alexandru Sahia unui grup de studenți dornici să afle informații despre ,,marele’’ Alexandru Sahia. Sahia era un derbedeu care nu voia să muncească, era sentința paternă. Prin muncirea pământului se manifesta iubirea, atașamentul țăranului, pragmatismul modernizator comunist fiind de neînțeles și inacceptabil pentru țăran. Țăranul susține că doar el muncește cu adevărat, restul: muncitorii văd de mașini, învățătorii văd de copii, funcționarii de hârtii. Mai nou, în prezent, și muncitorii, și învățătorii și…văd de hârtii.
Psihologic, separarea țăranului de pământ ar fi provocat o anxietate de separare, o groază de abandon. Pământul fiind cel care asigura stabilitatea vieții lui, mediul unei emoționalități pozitive, el era ,,mama’’ de care copilul pământului s(t)ătea legat printr-un cordon ombilical. Satul era locul unde țăranul stătea pe pământ ca pe temeiul vieții lui. Nostalgia celor care fuseseră legați de pământ este o nostalgie după ceva iubit și pierdut. Urmașii lor, ce nu au avut această iubire, sunt doar proprietari cu drepturi. ,,Bandiții’’ au luptat pentru o lume dispărută odată cu lupta lor. Pe culmile munților, în frumusețea crudă a naturii, mai aproape de cer, ei au crezut că vor salva lumea celor care au iubit intens pământul și cerul cu stelele ,,de-ți găuresc spatele’’, acea lume cu întocmirea ei, ce unește satul, culmile munților și cerul. Azi, acea lumea nu mai există decât în amintirea suferințelor infinit mai complexe decât starea de bine.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Aurora Liiceanu, Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți, Polirom, Iași, 2012, pp. 5-6, 11-14, 21-35, 37-38, 48-51, 57-64, 66-73, 82-83, 88, 91-93, 97-99, 104-107, 109-112, 115-118, 120-124, 126-127, 134, 138-145, 147-149, 154, 156-161, 164-165, 170-185, 189, 197-199, 205-206, 210, 214-215, 226-238, 249-257, 281, 296-303, 352
