A începe să gândești ieșind treptat din somnul necesar vieții trăite într-o lume familiară, a începe să devii lucid într-o lume lipsită de iluzii opiacee și de vrăji orbitoare, înseamnă a începe să fii ros pe dinlăuntru, înseamnă o roadere și o desfacere a legăturilor cu lumea familiară, un divorț de ea, o încercare a experienței de a fi străin de lume, de toate iluziile ei și de toți oamenii care se comportă ca niște automate, făcând gesturile vieții, pe care par a le executa ca la comandă.
Obișnuințele vieții devin derizorii, viața pare să nu fie cea potrivită, lumea în care trăim este cea în care am ajuns pierzând patria potrivită, un ,,acasă’’ de care am fost rupți fără vrerea noastră. Sau este doar o așteptare pentru viitoarea lume unde vom ajunge ca-ntr-un acasă atât de sperat. Ne simțim exilați, treziți într-un decor diferit de cel din visele somnului vieții. În aceste experiențe ale înstrăinării și exilului pot țâșni întrebările: ,,merită viața să fie trăită?’’, ,,are viața sens?’’. Unii mor pentru că viața nu mai merită trăită. Ce le lipsește lor ca să trăiască? Alții mor pentru ideile și credințele lor: ce au ei de merită să moară pentru așa ceva? Acest ,,ceva’’ fundamental nu este un argument sau o cunoștință științifică. Nici nu poate fi redus la mizeriile și banalitățile vieții. Acest ceva ar fi, cum spune Jaspers, o credință filosofică. O credință din care omul ar putea trăi și care ar da vieții sens. Ceva, fără de care n-ar mai putea trăi, dacă ar fi nevoit să-l nege.
Dar mai poate trăi omul din credințele sale, când lumea este sau pare a fi absurdă? O lume de care se simte înstrăinat. O lume unde trăiește aruncat în ea, forțat să trăiască în ea ca un exilat, ca un condamnat fără vină. Sau absurdul vieții aduce automat sinuciderea? Dimpotrivă, se pare că sinucigașii sunt cei care au crezut într-un sens al vieții și nu în absurditatea ei. Speranța într-o lume mai bună, într-o viață mai bună, obișnuința de a trăi, toate acestea sunt dobândite înainte de obișnuința de a gândi și de a deveni, eventual, lucid.
Viața are mereu o eschivă în ea: divertismentul, distracția, a trăi pentru sarcini și idei, eschiva dă un sens vieții sau măcar umple timpul ei cu scopuri, dar orice eschivă trădează viața. Aceste eschive sunt alungate prin experiențele absurdului.
Absurditatea vieții poate lovi orice om la orice colț de stradă, așa cum marile opere se nasc în locuri banale precum intrarea într-un restaurant sau pe drumuri. Absurdul poate apărea la capătul frământării unei gândiri, ce ajunge la marginile ei sau poate să apară la capătul unei vieți mașinale: ,,trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn și luni, marți, miercuri…iată un drum’’ urmat de noi aproape mereu, însă ca un fulger, după îngrămădirea de insatisfacții, de nemulțumiri ori sub povara vidului vieții mașinale, apare întrebarea ,,pentru ce?’’. Acest ,,pentru ce’’ al vieții poate trezi conștiința, mișcarea ei, apoi urmarea: fie omul se întoarce în banalitatea mașinală a vieții cotidiene, fie se trezește definitiv, nemaitrăind lanțul inconștient al vieții cu uitare și cu resemnare, ci încercând vindecarea de iluziile de la capătul vieții mașinale.
Oboseala vieții mașinale poate fi împovărătoare, ea ștergând cu buretele inconsecvențele vieții noastre ce se hrănesc din viitorul lui ,,mâine’’, ,,mai târziu’’ etc. În spatele inconsecvențelor fiind de fapt sfârșitul, moartea. Oboseala vieții mașinale poate secreta inumanitatea omului, gesturile și pantomima lui mecanică. Repulsia și greața apar când în față nu mai pare să fie un om, ci pare a fi cineva străin. Într-o lume opacă, în cineva familiar descoperim nefamiliarul, în experiența estetică trăim dizolvarea frumuseții cu vraja ei iluzorie. Se dezvăluie ostilitatea primitivă a lumii dezvrăjite prin prăbușirea decorurilor ei obișnuite, fundal al vieții noastre cotidiene, mașinale.
Absurditatea se țese în opacitatea lumii, în dezvrăjirea ei, în înstrăinarea mea și a celuilalt, în nefamiliarul lumii, în repulsia mea față de inumanul mecanic din om. Cunoașterea noastră ajunge la o limită unde familiarul lumii se dovedește o iluzie, dorința mea de claritate, de raționalitate, se confruntă cu iraționalitatea lumii. Absurdul ia naștere când căutarea omului se confruntă cu tăcerea irațională a lumii, absurdul este un divorț de lume, el nu este în om sau în lume, absurdul este în legătura om-lume. Absurdul ține și de om și de lume, absurdul este în legătura lor. El nu este dincolo de lume, el poate fi adevărul unui om ce are experiența lui, însă să nu uităm: omul este mereu prada adevărurilor lui.
Pentru a păstra adevărul din experiența absurdității sau mai degrabă lupta pentru dezvăluirea acestei experiențe, se presupune absența totală a speranței, refuzul continuu, insatisfacția profundă, departe de cea juvenilă: evitarea acestor exigențe aduce evaziunea din fața absurdității și consimțământul față de sensul aparent al lumii, al vieții, implicit dezmembrarea acestei experiențe.
Dar ce pot spune gânditori, precum Kierkegaard, Șestov, Jaspers, Scheler, Husserl sau Heidegger despre experiența absurdului într-o lume, ce pare a fi fracturată, irațională, haotică, fără sens, contradictorie, antinomică, incluzând spaimele și neputințele umane? Camus examinează pe scurt câteva din ideile lor și găsește mereu că absurditatea, ,,nonsemnificația lumii’’ este abandonată prin diverse salturi ale gândirii, prin ajungerea la iluzii, evitând esența vieții care este ,,disperarea’’, așa cum face Kierkegaard. Ori cum fac fenomenologii ce ajung să descrie orice, după ce-și refuză explicația, susținând iluzia că toate chipurile lumii sunt privilegiate și demne de descrierea fenomenologică, cunoscând esențe extratemporale. La Husserl lumea se clarifică purtată de o sete de familiaritate, însă pentru spiritul absurd lumea nu este chiar atât de rațională ca la Husserl, nici chiar atât de irațională ca la existențialiști, este doar absurdă.
Spiritul absurd își refuză orice subterfugii, el rămâne pe muchia prăpastiei unde se prăvălesc toate evaziunile din fața absurdității vieții, a lumii căreia mă împotrivesc. Spiritul absurd poate părăsi calea anevoioasă a efortului lucid, întorcându-se în anonimitatea vieții cotidiene. Iar dacă nu-l părăsește, se va întoarce în infernul prezentului cu revoltă și clarviziune, nemaisperând nimic, dezvoltând toate problemele în ceva tăios și transfigurat.
Omul ce va păstra experiența absurdului ca fiind decisivă pentru viața lui, care va rămâne în trezirea efortului lucid va trăi cu pasiune prezentul și ceea ce i se oferă în el: trupul, iubirea, creația, acțiunea, noblețea, vor fi trăite într-o lume fără sens. Viața va fi trăită mai bine cu cât lipsește sensul.
Absurdul va pieri când ne luăm fața de la el, când ne prăbușim în iluziile vieții. Dimpotrivă, a trăi absurdul înseamnă să-l duci până la capăt printr-o revoltă împotriva ignoranței, neaspirând spre nimic, fiindcă nu-i nimic de sperat, nici măcar la transparența imposibilă a lumii.
Omul trăind absurdul și menținându-l, își are demnitatea în revolta împotriva evaziunilor și speranțelor, măreția lui stă în deziluzionarea perpetuă, omul demn și măreț nu este sinucigașul care caută rezolvarea dramatismului vieții în moarte, ci este condamnatul la moarte eliberat de iluziile unui mâine al vieții. Un astfel de condamnat nu mai poate crede în nici o doctrină sau filosofie ce l-ar elibera de povara vieții, slăbindu-l prin consolări și împăcări, uitându-și statutul de condamnat și de revoltat până la moarte, de sfidător ce nu se resemnează renunțând.
Libertatea absurdă nu este libertatea omului obișnuit ce-și urmează drumul, crezând că-și ordonează viața așa cum vrea el, subordonându-se scopurilor lui, acceptând și creând o mulțime de bariere în viața lui. Temele inițiale existențialiste (trezirea la conștiință, evadarea din somnul cotidian) sunt trepte spre libertatea absurdă. Pentru libertatea absurdă nu există un mâine și un scop, libertatea este în atenția pasionată prin care trăiește omul absurd. Atenția prin care este epuizat tot ceea ce trăiește omul: nu este important să trăiești mai bine, ci cât mai mult ce este în prezent, cât mai multe experiențe, cât mai intens ce este experiat. A trăi cât mai mult cu putință înseamnă să trăiești pe deplin viața, revolta și libertatea sunt doar acum și aici.
Idealul omului absurd este succesiunea prezenturilor trăite de un suflet cu pasiune, clipă conștientizată după clipă conștientizată. Absurdul are în el revolta, libertatea și pasiunea de a trăi prezentul fără mâine.
Camus enumeră oameni ce au experiența absurdului, care nu sunt ghidați de speranță, ce trăiesc cu pasiune prezentul, epuizându-se în această trăire fără viitor.
Donjuanismul este o alungare a tristeții, tristețea apare la Don Juan când spera, speranța mână dincolo de limite, dar Don Juan își cunoaște limitele. El refuză regretul, ca formă a speranței, el iubește fără speranță chipurile lumii cu dragoste trecătoare, dar unică în felul ei. El merge până la capăt, el este un destin și are dreptate prin destinul său, destinul nu are pedeapsă sau sancțiune. Ultima considerație asupra lui Don Juan este asupra privirii lui, el a fost un privitor și un trăitor al prezentului cu pasiune.
Actorul este cel care trăiește mai multe vieți, actorul străbate secolele în câteva ore, el este un călător prin viețile oamenilor, el pătrunde în jocul fără sens al vieții, însuflețindu-l mereu. Actorul este o sumă de chipuri jucate fără a afla vreun deznodământ.
Cuceritorul este omul care trăiește clipă de clipă în plenitudinea puterii sale, el simte măreția spiritului său îndrăznind acțiunea și aventura. El este departe de ridicola oiță blajină ce n-are nici un loc privilegiat sub cer și pe pământ, așa cum are el, cuceritorul.
Dar bucuria prin ea însăși, bucuria absurdă este dată de creație. A crea înseamnă a trăi de două ori. Niște creatori de realitate sunt și actorul și cuceritorul, realități ce sfârșesc în a avea chipul adevărurilor noastre. Opera de artă nu este un refugiu din fața absurdului, ea îi arată omului calea lui fără ieșire, ea este descoperire și fenomen absurd. Ea există pentru că lumea nu este inteligibilă, ea acoperă lumea cu iluzii, ea se joacă cu aparențe. Ea este joc ,,gratuit’’, fără utilitate și fără scop, precum jocul matematicilor. O operă, care trezește speranțe, nu mai este gratuită. Fiindcă autorul îi împrumută concluziile sale. Ea este ca viața unui om ce poate afla un sens derizoriu în ea.
Dimpotrivă, opera absurdă nu are concluzii, este doar un exercițiu de detașare și de pasiune din care cresc splendoarea și inutilitatea vieții omului. Precum spune Kirilov al lui Dostoievski: omul l-a născocit pe Dumnezeu ca să nu se omoare, omul are nevoie de sens ca să reziste vieții și absurdității ei.
Dar omul absurd socotește că ,,totul este bine’’ așa cum socotește și Kirilov. ,,Totul este bine’’, chiar când lipsește sensul. Este afirmarea independenței omului chiar când existența este veșnică și mincinoasă. ,,Totul este bine’’ pentru creatorul care creează ,,pentru nimic’’ și care-și poate vedea opera nimicită într-o zi.
Creația este cea mai grea școală a răbdării și a lucidității, creația este semnul revoltei omului în fața condiției sale, perseverența care nu duce la nimic, pasiunea fără viitor. Creatorul se întâlnește cu cuceritorul prin perseverență și clarviziune, prin forma dată propriului destin. Creația absurdă strânge în ea revolta, libertatea și diversitatea, dar și inutilitatea ei.
La fel este și creația pe marginea unui mit, precum cel al lui Sisif. Sisif este eroul absurd prin pasiunea pentru viață, prin disprețul față de moarte și față de zeii ce l-au osândit să care o stâncă pentru eternitate, repetând aceeași activitate, precum muncitorul ce lucrează același lucru mereu și mereu. Sisif disprețuitorul și sfidătorul, damnat pentru eternitate pentru sfidarea și revolta sa, poate socoti, la fel, că ,,totul este bine’’.
,,Socot că totul este bine’’ este cuvântul lui Oedip destinat la o soartă zdrobitoare. ,,Socot că totul este bine’’ – spune omului că destinul său, poate fi asimilat de el, chiar și când este zdrobitor și vitreg, iar odată cu însușirea acestui destin, viața devine o problemă doar umană, ruptă de influența vreunui zeu. Destinul omului nu este epuizat, ca în nietzscheanul amor fati, omul spune ,,da’’ destinului său absurd și vitreg, iar efortul său continuă realizând cât mai multe posibilități inutile printr-o pasiune futilă pentru viață.
În noaptea universului, Sisif cară din nou stânga rostogolită la poalele muntelui, lupta sa contra înălțimilor este izvorâtă din sfidătorul ,,socot că totul este bine’’. Damnării sale absurde, Sisif îi răspunde creând o lume din muntele spre al cărui vârf se avântă, din stânca pe care o cară cu fidelitate și dispreț, din cutezanța stârnită de revolta sa împotriva unei existențe absurde.
Pe vârful muntelui, printre fulgerele zeilor, privind stânca prăvălindu-se la vale, Sisif este fericit râzând sfidător în bezna lumii absurde. Sisif este un învățător pentru omul absurd, pentru cel care are experiența lipsei de sens a vieții, pentru cel care nu vrea să renunțe la viață, chiar și absurdă fiind, dimpotrivă ducându-și povara cu revoltă până la asfințitul vieții. O existență sisifică, fără sens, este existența unui înțelept revoltat într-o lume deasupra căreia cerurile par a se fi închis definitiv.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Albert Camus, Fața și reversul, Nunta, Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara, trad. Irina Mavrodin, București, Rao, 2006, pp. 113-117, 119-122, 125, 127, 129, 132, 134-146, 149-161, 169-177, 180-181, 185, 187, 191-193, 195, 198, 202-203, 206-210, 213-216
