Din Pasul Bratocea într-o zi de aprilie se poate parcurge creasta principală a Munților Grohotiș cu toate că zăpada nu s-a retras, domnind pe alocuri în strat de peste jumătate de metru. În zona din Fața lui Gherghel, până lângă Vârful Grohotiș, zăpada înghețată în mare parte domină privirea încât fără hartă rătăcirea este inevitabilă în albul total. În unele văi sunt prăbușiri de zăpadă, o mișcare încremenită în frumusețea sălbatică a peisajului alb-alpestru. Dar începând de lângă Bobul Mic stratul de zăpadă începe să se subțieze, iar de la Vârful Grohotiș zăpada piere treptat, amintindu-ne de ea doar prin petice albe pe versanții maronii-galbeni-verzui.
Vârful Grohotiș, cel mai înalt vârf, nu poate fi ratat, se poate reajunge ușor pe drumul de creastă, ce slalomează încet pe creasta orientată înspre sud-vest. Vârfurile Radila Mare, Radila Mică, Clăbucet, Negrașu, cuvinte-bornă printre mulții munți aliniați pe creasta Munților Grohotiș învăluiți și învăluind totul cu o tăcere senină într-o zi de aprilie.
În coborârea lentă spre Valea Doftanei drumețul trebuie să ia ceva din seninătatea tăcută a muntelui pentru a îndura coborârile și urcușurile repetate din ultimii 6-7 kilometri ai drumului. În noapte, Grohotișul se prelungește nu prin amintirea unei îngrămădiri de pietre sau unui șir de munți, ci prin adunarea unor clipe senine, albe și frumoase contopite într-o unitate a muntelui, cerului și spiritului.
scris și imagini de Cătălin Spătaru
despre alți munți:
Pingback: Din Munții Tătaru (Tătaru Mare, Tătaru Mic) pe Mălaia din Masivul Siriu – Lumen in mundo