Oliver Sacks – „Omul care își confunda soția cu o pălărie”

Articol realizat de Radu Mihai.

 Acesta reprezintă cel de-al doilea articol referitor la una dintre cărțile neurologului Oliver Sacks, din cadrul blogului nostru, primul având ca subiect „Ochiul minții”. Titlul cărții este „Omul care își confunda soția cu o pălărie”, fiind referitor la experiența trăită de către Dr. P, un muzican incapabil de a realiza o judecată cognitivă în anumite situații, nerecunoscând obiectele pe care le vizualizează. Astfel, prin intermediul unor testări, sunt explicate o parte din trăirile acestui muzician, muzician care descrie imagini inexistente – „I-am arătat coperta, o întindere nesfârșită de dune sahariene. Ce vedeți aici? l-am întrebat. Văd un râu, a spus. Și o mică pensiune cu terasa ei de pe malul apei. Lumea stă la masă pe terasă. Văd umbrele colorate ici și colo.” (pag. 22) – care nu poate identifica expresiile faciale ale oamenilor – „Am deschis televizorul, fără sonor, și am dat peste un film mai vechi cu Bette Davis. Se desfășura o scenă de dragoste. […] Mai frapant era faptul că nu reușea să identifice expresiile de pe chipul ei și al partenerului […]. Dr. P. nu pricepea nimic din toate acestea. Nu înțelegea ce se întâmplă, cine era unul și cine celălalt, nici măcar cine era bărbatul și cine femeia.” (pag. 24) – și care întâmpină dificultăți în perceperea unor lucruri din jurul său. Oliver susține că agnozia vizuală și prosopagnozia lui P. sunt datorate unui „proces degenerativ în zonele vizuale ale creierului”, însă nu găsește nici o soluție pentru problema respectivă.

 Rândurile citate anterior fac parte din primul capitol al cărții, aceasta fiind împărțită în patru părți compuse din subiecte diferite: „Partea întâi – Pierderi”, „Partea a doua – Excese”, „Partea a treia – Transporturi”, „Partea a patra – Lumea celor săraci cu duhul”. În continuarea primei părți regăsim povestea marinarului Jimmie G., pe care Oliver îl are ca pacient în anul 1975 și care suferă de amnezie retrogradă: „- În ce an suntem, domnule G.? am întrebat, ascunzându-mi perplexitatea sub masca indiferenței. – Patruzeci și cinci, omule. Ce-ai vrut să spui cu asta? Și a continuat, Am câștigat războiul, Franklin Delano Roosvelt a murit, Truman e la cârmă. Ne așteaptă o epocă de glorie. – Și dumneata, Jimmie, câți ani ai? – Păi, cred că am nouăsprezece, doctore. La anul împlinesc douăzeci.” (pag. 39). Pe parcursul capitolului este descrisă experiența lui Jimmie din cadrul căminului pentru persoane în vârstă. Capacitățile psihice ale lui Jimmie sunt evidențiate prin rezultatele pe care le obține în cadrul testelor de inteligență, însă el întâmpină un mare deficit al memoriei recente, căci este incapabil de a reține ceea ce i se întâmplă. Practic, marinarul întâmpină un blocaj mnezic în jurul anului 1945, motiv pentru care nu poate realiza trecerea anilor și existența altor amintiri de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Sacks notează: „Era ca și cum […] ar fi fost izolat într-un singur moment din existență, înconjurat de un șant de uitare. […] E un om fără trecut (sau viitor) înțepenit într-o clipă mereu reînnoită, fără rost.” (pag. 44). Ca și în cazul anterior, autorul nu reușește să găsească o soluție de vindecare a sindromului Korsakoff pe care Jimmie îl are, însă notează o diferență substanțială asupra comportamentului pacientului său, în momentul în care acesta începe să se dedice asupra vieții spirituale.

 În cea de-a doua parte a cărții sunt descrise influențele unor boli, precum sindromul Tourette sau sifilisul, asupra psihicului uman. Ray este numele unuia dintre pacienții lui Oliver, ce reușete să-și transforme tulburarea neuropsihiatrică într-un avantaj pentru capacitățile sale muzicale, oferindu-i avantaje pentru pasiunea sa de toboșar, făcându-l energic și entuziast. Totuși, fiind nevoit să se angajeze într-un post de lucru sigur, Ray este nevoit să urmeze un tratament cu haldol, ceea ce, după cum spune Oliver: „devenise, din punct de vedere muzical, șters, oarecare, priceput, dar lipsit de energie […].” (pag. 125). Cu toate acestea, toboșarul a decis să-și urmeze tratamentul cu haldol în timpul săptămânilor lucrătoare, însă la sfârșitul acestora să renunțe la el, pentru a se putea bucura de pasiunea sa muzicală și pentru a o putea dezvolta la fel ca și înainte. Cât despre „Boala lui Cupidon”, aceasta a afectat-o pe Natasha K.,  care, după propria aniversare de optzeci și opt de ani, susține că a suferit o schimbare care a făcut-o mai energică și vioaie, datorită căreia a început să se simtă din nou tânără. Odată cu sentimentul de tinerețe, Natasha a început să simtă atracție față de bărbații tineri. Este vorba despre neurosifilis, însă manifestat la șaptezeci de ani distanță de contactul cu virusul. Astfel, datorită acestei boli, spirocheții îi stimulează cortexul cerebral primitiv al domnei K, făcând-o să simtă starea de tinerețe. La decizia ei, Oliver acceptă să aleagă o soluție de compromis pentru a-i trata boala: „I-am administrat penicilină, care a omorât spirocheții, dar nu putea anula modificările cerebrale, dezinhibițiile, pe care aceștia le provocaseră.” (pag. 129).

 În cea de-a treia parte a cărții se regăsesc textele referitoare la stimulii ce îi „transportă” pe oameni în alte lumi sau în propriul lor trecut. Unul dintre capitole, și ultimul din această parte, este intitulat „Viziunile lui Hildegard” și este referitor la Hildegard von Bingenm, care susține că a experimentat viziuni divine, pe care le-a și notat: „Am văzut o stea mare, strălucitoare și minunată, iar împreună cu ea o mulțime fără număr de stele căzătoare pe care steaua le urma spre sud. […] Iar dintr-o dată au fost toate nimicite, prefăcându-se în cărbuni […] și azvârliți în prăpastie, așa încât nu-i mai puteam vedea.” (pag. 201). Oliver susține că relatările și ilustrațiile lui Hildegard au o origine migrenoasă și că ilustrează o aură migrenoasă, adică „ansamblul simptomelor care marchează începutul unei crize epileptice.”

 În final, în cea de-a patra parte, sunt prezentate experiențe ale pacienților cu autism pe care Sacks a avut ocazia să îi țină sub observație. Unul dintre capitole poartă denumirea de „Gemenii” fiind referitor, bineînțeles, la un grup de gemeni autiști, care, în ciuda psihozei lor, dădeau dovadă de capacități matematice ieșite din comun: „Gemenii zic: – Spuneți o dată, oricare din ultimii sau din următorii patruzeci de mii de ani. Li se dă o dată și, aproape imediat, ei spun în ce zi a săptămânii cade. – Încă o dată! strigă ei, și jocul se repetă. Pot spune și ziua în care cade Paștele în acest interval de 80 000 de ani.” (pag. 231). Pe parcursul capitolului, autorul descrie experiențele la care a luat parte alături de acești doi gemeni, una dintre ele fiind referitoare la momentul în care a scăpat o cutie de chibrituri a cărui conținut a căzut pe jos, moment în care cei doi au rostit simultan „111”, numărul total al chibriturilor scăpate. Oliver încearcă să afle modul în care gemenii reușesc să efectueze astfel de calcule, fără ca măcar să cunoască teremnul de divizori, și în ce fel funcționează creierul lor pentru a procesa astfel de informații.

 Cartea este mai mult decât o lucrare referitoare la diferite probleme neuronale ale pacienților și la motivele apariției acestora, căci Oliver Sacks merge mai departe de domeniul științific și se raportează la experiențele din interiorul persoanelor pe care le consultă și vindecă, prezentând „partea umană” a fiecăruia dintre ei.