Perspectiva biologică: teoriile somatotipurilor și teoriile genetice ale cauzelor de apariție ale delincvenței

 Fundamentarea teoriilor biologice s-a realizat pe baza ipotezei conform căreia delincvența și criminalitatea reprezintă elemente constituționale moștenite prin intermediul eredității. Conform lui Conklin (1998, p. 146, apud. Cox et. al., 2008), teoriile respective se bazează pe ideea că un infractor se diferențiază de un non-infractor prin diverse caracteristici fiziologice. Una dintre aceste teorii este cea a criminalului înnăscut, fiind lansată de către Cesare Lombroso în anul 1876, prin intermediul lucrării intitulate „L’uomo delinquente”, adică „Omul delincvent”.

Teoria criminalului înnăscut

 Lombroso consideră că delincvenții și infractorii beneficiază de anumite trăsături fizice distinctive. În acest fel, aceștia pot fi identificați conform tiparului de atribuite fizice pe care le dețin (Marica, 2007). În sec. al XIX-lea, natura distincției acestor caracteristici reprezenta singurul element care facilita identificarea unui delincvent. De asemenea, caracteristicile fizice erau utilizate în procesul de prevenire a comportamentelor deviante. Lombroso urmărea identificarea diferențelor fundamentale dintre „rasa criminalilor” (unde se încadrează și delincvenții) și „rasa cetățenilor care se supun legii” (Friedlander, 2002).

 Acest tip de orientare teoretică se încadrează în categoria teoriilor somatotipurilor. Un somatotip constituie forma întreagă a corpului, alături de considerația unei dezvoltări relative ale unor diverse părți în comparație cu altele. Lombroso susținea că atât comportamentul, cât și caracterul unui individ uman, pot corela cu structura și forma corpului său. În acest sens, criminalitatea reprezintă un tip de degenerare, iar aceasta din urmă poate fi observată prin intermediul caracteristicilor fizice ale criminalilor (delincvenților), diferite față de cele ale cetățenilor care respectă legea.

 Conform lui Lombroso (1911, apud. Shoemaker, 2010), o serie de elemente reprezentative ale aspectului fizic al criminalului constau într-un maxilar larg, cu pomeți mari și urechi voluminoase. De asemenea, criminologul italian susține că există o șansă ridicată ca o persoană delincventă să prezinte cel puțin un tatuaj la nivelul corpului său. Comportamentul criminal este înnăscut, deci ereditar, motiv pentru care existența tatuajelor ca elemente distinctive între criminal și non-criminal ține de elementele fizice și nu de cele ereditare.

 Conform lui Shoemaker (ibid.), prima încercare de stabilire a unui sistem corelațional între trăsăturile corpului uman și delincvență a fost realizată de William Sheldon, în anul 1949, prin intermediul împărțirii elementelor generale ale corpului uman în trei tipuri de categorii de corpuri care pot fi identificate la nivel social, indiferent de cultură. Clasificarea este următoarea (Ibid.; Dragu & Cristea, 2003):

1. Endomorf – a cărui dezvoltare corporală se realizează în mod predominant la nivel intern, fiind dominat de activități de natură organică și internă; aceștia dezvoltă tipul viscerotom. Este caracterizat de o constituție rotundă, grasă, „moale”.
2. Mezomorf – beneficiază de o dezvoltare echilibrată la nivel corporal, fiind dominat de activitatea sistemului muscular (tipul somatotom); de asemenea, musculatura îi este dezvoltată și beneficiază de o putere ridicată la nivelul abilităților fizice.
3. Ectomorf – se dezvoltă la nivel corporal într-un mod predominant extern, fiind dominat de activitatea sistemului nervos (tipul cerebrotom); este slab, fragil sau plăpând.

 Sheldon (1949, apud. Shoemaker, 2010) este de părere că individul uman nu poate fi caracterizat ca făcând parte în totalitate dintr-o tipologie anume, însă încadrarea sa într-o tipologie poate fi „măsurată” prin intermediul utilizării unei scale Likert, de la 1 la 7. Având în vedere faptul că Sheldon considera tipurile de corpuri ca fiind înnăscute, corelația dintre comportamentul delincvent și tipul de corp este explicată de asocierea dintre factorii fizici și temperament. Spre exemplu, un endomorf  este considerat ca fiind extravertit, caracterizat de afecțiune și confort, în timp ce se un mezomorf este considerat agresiv sau asertiv, cu un temperament de tip somatotonic. Totodată, un ectomorf este descris ca fiind sensibil, rușinos și introvertit (Vold & Bernard, 1986, apud. Ibid.).

 De asemenea, Sheldon considerat că un delincvent se identifică cu tipul mezomorf, datorită capacităților sale atletice, a energiei de care dispune, a agitației și a impulsivității, în comparație cu un ectomorf (a cărui constituție fizică este slabă și fragilă) sau cu un endomorf (a cărui constituție fizică este caracterizată de o înălțime scundă și o greutate ridicată) (Marica, 2007).

 Pe parcursul istoriei au fost realizate o serie de cercetări care s-au bazat pe această teorie, cea mai cunoscută dintre ele fiind cea a soților Glueck: aceștia au identificat o asociere puternică între mezomorfism și caracteristicile sentimentului de inadecvare, precum și între mezomorfism și instabilitatea emoțională. În acest sens, cei doi cercetători au concluzionat că delincvența este cauzată de o corelare a factorilor de mediu cu cei psihologici și biologici. Totodată, aceștia au concluzionat că nu există o anumită „personalitate delincventă” pentru nici un tip de corp uman, punând la îndoială teoria lui Sheldon (Shoemaker, 2010).

 În anul 1972, Cortes și Gatti au realizat un studiu asupra delincvenței juvenile în cadrul căruia au evaluat 100 de delincvenți și 1000 de non-delincvenți. Aceștia au identificat că jumătate dintre delincvenții din eșantion beneficiază de un construct mezomorfic, în timp ce doar 19 din cei 100 de non-delincvenți se identifică cu acest tip. Astfel, Cortes și Gatti au identificat o corelație pozitivă între nivelul crescut al motivației de îndeplinire a obiectivelor și mezomorfism, atât în cazul delincvenților, cât și în cazul non-delincvenților. Totuși, această corelație s-a prezentat a fi mult mai semnificativă în cazul non-delincvenților decât în cel al delincvenților, ceea ce a condus la concluzia conform căreia apariția delincvenței este determinată de corelația dintre factorii de mediu, cei biologici și cei psihologici (Ibid.).

 De asemenea, în anul 1997, Killias și Rabasa au realizat un studiu în cadrul căruia au concluzionat că relația dintre mezomorfism și delincvență nu este una relevantă, căci un copil cu o constituție fizică masivă, care în copilărie a fost considerat ca fiind un bătăuș, se poate dezvolta astfel încât tiparele de comportament agresiv să nu mai existe în adolescență. Acest lucru se realizează prin modalitățile de învățare a altor căi de îndeplinire a dorințelor sau de rezolvare a conflictelor psihice (Ibid.).

Teorii genetice

 Teoriile genetice se referă la tipologiile anomaliilor care apar la nivel genetic, precum anomaliile cromozomiale, tulburările de la nivelul sistemului limbic și endocrin sau dezechilibrele chimice. Descoperirea unei frecvențe ridicate a anomaliilor la nivelul cariotipului normal în cazul delincvenților a reprezentat fundamentul studierii influenței componentelor genetice asupra comportamentului uman.

Anomaliile cromozomiale

Cromozomii constituie părți din celulele corpului uman în interiorul cărora se regăsesc gene și sunt responsabili pentru formarea caracteristicilor moștenite de la părinți și de la predecesori. În acest sens, individul uman beneficiază de 46 de cromozomi (în perechi de 23): femeile beneficiază de cromozomi sexuali de tip X (XX), iar bărbații de cromozomi de tip XY. În cazul persoanelor de sex masculin, se pot manifesta două tipuri de anomalii la nivel cromozomial: anomalia XXY (sindromul Klinefelter) și anomalia XYY (sindromul XYY). În cazul sindromului Klinefelter, indivizii umani beneficiază de o constituție corporală înaltă, slabă, cu pilozitate pubiană de tip feminin, fiind imberbi, timizi, ipohondri și depresivi. Referitor la delincvenți, se pare că există o frecvență de 5 până la 10 ori mai mare comparativ cu cea a non-delincvenților în ceea ce presupune manifestarea sindromului Klinefelter. În schimb, sindromul XYY, care a fost descoperit de către P. A. Jacobs în anul 1965, constă într-o configurație diferită a cromozomilor, configurație ce creează o predispoziție spre dezvoltarea unui comportament agresiv, violent și mult mai predispus spre realizarea activităților criminale, în cazul persoanelor de sex masculin. Indivizii afectați de acest sindrom au o constituție fizică înaltă, anomalii la nivelul urechilor, calviție și miopie. În cazul criminalilor, acest sindrom are o frecvență de 10 ori mai mare decât în cazul populației generale (Musick, 1995; Marica, 2010).

Tulburările sistemului limbic și endocrin

 Sistemul limbic reprezintă legătura dintre creier și coloana vertebrală, fiind considerat centrul principal al emoțiilor umane, dar și al memoriei de scurtă durată, precum și al simțului mirosului, elemente pe care acesta le reunește și pe care le activează în același timp, ca atunci când percepem la nivel olfactiv un miros care declanșează o serie de amintiri referitoare la o experiență din copilărie și la emoțiile resimțite în cadrul acelei experiențe (Chopra & Tanzi, 2013). De asemenea, sistemul limbic este implicat în procesele de memorare și de învățare, utilizându-le cu scopul de a diferenția gravitatea situațiilor în care simțurile indică o posibilă sursă de pericol. În acest sens, activitatea sistemului limbic constă în recunoașterea stimulilor care reprezintă factori (ne)amenințători, proces de poartă denumirea de „asociere de tipare” (Jill, 2016).

 Conform unui studiu realizat de Shash & Roth (1974, apud. Musick, 1995) asupra tulburărilor de la  nivelul sistemului limbic, inflamările, leziunile și tumorile localizate în acest centru determină apariția unor tulburări comportamentale, a căror manifestare constă în impulsuri, comportamente „explozive” și accese de isterie. Mai mult decât atât, actele de agresivitate, violență sau infracțiunile contra patrimoniului sunt mult mai frecvente în cazul indivizilor cu tulburări la nivelul sistemului limbic (Ibid.).

 La începutul anilor 1900 au fost realizate o serie de cercetări prin intermediul cărora au fost identificate efectele pe care secrețiile de hormoni de la nivelul glandelor endocrine le au asupra reacțiilor fiziologice și psihologice ale oamenilor. Schalpp & Smith (1928, apud. Ibid.) au identificat o corelație pozitivă între perturbarea emoțională și dezechilibrele secrețiilor hormonale în cazul infractorilor, în timp ce Berman (1938, apud. Ibid.) a identificat faptul că delincvenții juvenili înregistrează o frecvență de două-trei ori mai mare a problemelor referitoare la nivelul glandelor, comparativ cu non-delincvenții.

Dezechilibrele chimice

 Sensibilitatea crescută a creierului uman la contactul cu diverse chimicale produce o serie de răspunsuri variate pentru deficitele referitoare la chimicalele necesare desfășurării eficiente a activității psihice. Dezechilibrele chimice de la nivelul creierului uman pot altera percepțiile și pot provoca hiperactivitate la nivel comportamental (Musick, 1995). În acest sens, un exemplu util constă în înregistrarea directă a relației dintre un nivel ridicat de testosteron și agresivitate, precum și a relației inverse dintre nivelul de serotonină și agresivitate, ceea ce determină apariția unui dezechilibru chimic prin intermediul căruia testosteronul aflat în cantități mari și nivelul scăzut de serotonină generează un comportament agresiv incontrolabil (Linnoila, 1983, apud. Marica, 2010).

 *Vă invit să citiți „O scurtă introducere în teoria psihanalitică asupra delincvenței juvenile” și „Portocala mecanică”. De asemenea, vă invit să citiți și „Teorii ale învățării sociale, tiparul comportamentelor problematice și teorii sociologice referitoare la cauzele de apariție ale delincvenței”.

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2019, Iulie 11). Perspectiva biologică: teoriile somatotipurilor și teoriile genetice ale cauzelor de apariție ale delincvenței. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/07/11/perspectiva-biologica-teoriile-somatotipurilor-si-teoriile-genetice-ale-cauzelor-de-aparitie-ale-delincventei/

Surse bibliografice:

Chopra, D., & Tanzi, E. R. (2013). Supercreierul. București: Lifestyle Publishing.

Cox, M., S., Allen, M., J., Hanser, D., R., Conrad, J., J. (2008). Juvenile Justice: A Guide to Theory, Policy, and Practice. Los Angeles: Sage Publications, Inc.

Dragu, A., Cristea, S. (2003). Psihologie și pedagogie școlară. Constanța: Ovidius University Press.

Friedlander, K. (2002). A Psycho-Analytical Approach to Juvenile Delinquency. Abingdon: Routledg

Jill, D. (2016). Inteligența emoțională. București: Editura Litera.

Marica, M. (2007). Introducere în problematica delincvenței juvenile. Constanța: Ovidius University Press.

Musick, D. (1995). An Introduction of the Sociology of Juvenile Delinquency. New York: State University of New York Press.

Shoemaker, D. J. (2010). Theories of Delinquency: An Examination of Explanations of Delinquent Behavior. New York: Oxford University Press.

Sursă imagine reprezentativă: www.thehindu.com (imagine realizată de Satwik Gade)

Sursă foto #1: www.galileumautografi.com

Sursă foto #2: nationalvanguard.org

Sursă foto #3: teaching.ncl.ac.uk