Eliberarea
Ieșind afară pe poarta închisorii, abia putea vedea orbit fiind de lumina soarelui. A tânjit ani întregi, alături de ceilalți, după o rază de soare într-o încăpere având micul geam bătut cu lemne. Ani de întuneric și de lumină a becului, stând în picioare de dimineața până seara, fără să se reazeme de pat, altfel ajungeau la Neagra. Pe lângă el au țâșnit fugind câțiva țărani eliberați, împiedicându-se, căzând, numai să scape de gândul că s-ar putea răzgândi cei din închisoare. Un altul rămăsese țintuit uitându-se în urmă, parcă așteptând să se deschidă poarta și să năvălească după ei cu câinii, cu puștile, cu bâtele.
Nu s-a obișnuit cu lumina soarelui nici când a ajuns la gară, de parcă ar fi trăit în subterană toată viața. La gară oamenii se uitau la ei ca la niște apariții din altă lume, o lume de care știau. Milă și spaimă în privirile lor pentru cele 40-50 de kilograme pe care le aveau fiecare, pentru părul căzut, pentru pielea alba de plastic, albiți de la foame, nesomn, muncă, de la DDT-ul cu care erau dați pentru păduchi, pureci, împotriva ploșnițelor sugându-le sângele, ce-l mai aveau în ei. În tren oamenii le-au dat de mâncare: un corn cu nucă, o bucată de mămăligă, o fărâmă de brânză căci se temeau toți de lumea infernală din care apăruseră.
Coborând din tren o bătrână se repede la unul dintre ei și-l întreabă dacă nu-i știe fiul, dacă nu l-a întâlnit în pușcărie. Ridică din umeri bezmetic, abia îngânând cuvinte de mângâiere către bătrâna disperată, ce poate nu avea să-și mai vadă fiul vreodată, multe familii neștiind unde le sunt rudele închise, anchetate, bătute, torturate, înfometate, omorâte, îngropate pe ascuns.
A ajuns acasă, a trecut peste spaima că l-ar aștepta Securitatea ca să-l ducă înapoi, a îndrăznit spre casa familiei, a tatălui, numele tatălui ce-l uitase la eliberare… A primit o palmă de la gardian ca să și-l amintească, apoi și l-a amintit în timp ce declara, că n-o să spună nimănui ce a trăit în infernul închisorilor comuniste.
A zâmbit amar și-a intrat.
Bunica l-a întrebat cine este și-a vrut să-l dea afară.
A bănuit că fata de lângă bunică este fiica lui, ce se uita speriată la el, fiindcă nu-l văzuse niciodată.
A apărut tatăl, privindu-l nedumerit pe necunoscutul din casă, apoi a lăcrimat întrebându-l, dacă este el…fiul.
(inspirat din interviurile mai multor foști deținuți politici – pp. 64, 80, 174-175, 221, 255, 350, 354-355, 373).
Cine au fost cei închiși în penitenciarele comuniste?
Elevi, studenți, contabili, muncitori, țărani, preoți, profesori, merceologi, piloți în aviație, ingineri, membri și simpatizanți ai liberalilor, țărăniștilor, frățiilor de cruce (organizație de tineret legionară precum UTC –ul în România socialistă), legionari (pp. 13, 34, 51, 69, 94, 107, 126, 151, 162, 177, 188, 201, 208, 225, 237, 246, 259, 291, 301, 345, 358).
Când?
Din 1948 până în 1952 primul val, dar și în 1954, apoi al doilea val de arestări după Revoluția din Ungaria începând cu 1956 până în 1962, mulți fiind rearestați după primul val de arestări. Însă arestările au fost și în 1966, 1970, 1971, în 1977 unii fiind încă închiși (pp. 13, 37, 51, 116, 153, 132, 177, 191, 201, 208, 226, 237, 246, 261, 267, 291, 301, 305, 339, 345, 358).
De ce au fost arestați?
Propagandă contra orânduirii socialiste, uneltire împotriva ordinii sociale, manifestări dușmănoase precum:
a ascultat Europa Liberă, a închis radioul când vorbea Ceaușescu și a fost turnat, a scris poezie creștină, memoriu împotriva regimului, confecționarea și împrăștierea de manifeste anticomuniste, a răspândit scrisori anticomuniste, a criticat comunismul, un copil de 13 ani a primit 9 ani condamnare, pentru că a înfășurat pâinea în afișe de propagandă, au constituit organizații subversive precum Legiunea Albastră, Tinerii Secui, organizații armate de rezistență în munți, de exemplu în 1968 Toader Botez a încercat să facă încă o organizație armată anticomunistă, după ce fusese arestat pentru construirea unei alte organizații armate în 1954, a râs că soldatul rus ce înfigea drapelul URSS pe Reichstag avea în afișul de propagandă două ceasuri, s-a jucat de-a minatul unui pod și trecerea graniței cu copilul unui securist, a criticat ineficiența unei instalații importate din URSS, atitudine anticomunistă dând ‚‚pistoale la spioni’’, au fost liberali, țărăniști, din frățiile de cruce, legionari, chiabur cu 15 ha și cazan de țuică, a organizat aniversarea a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare (pp. 13, 29, 51, 69, 71, 75, 77, 109, 116, 153, 162, 165, 178, 191, 201, 209, 261, 267-268, 301, 328, 227, 246, 309, 338, 345).
Ancheta
Bătăi până iscălea ce voiau anchetatorii. Un învățător din Puiești nu mai știa de el după bătăile insuportabile, clănțănea și tremura. După ce a fost eliberat s-a spânzurat de nuc pentru că-i găsiseră o pușcă veche în pod.
În anchetă, anchetații erau conduși fără să vadă pe unde, lumina puternică în ochi, noaptea, nu erau lăsați să se urineze, s-au urinat pe tocul ușii, luau bătaie că mirosea a urină, li se rupea părul din cap, bătaie la fund, la tălpi, cu o bâtă sau cu un fier băgat între picioare și atârnat între două mese, stând cu capul în jos.
Adolescenți, ce nu aveau 18 ani, bătuți cu bastonul de cauciuc și dați cu capul de pereți. George Silviu Bălănescu a rezistat 26 de zile până să declare ce voiau ei (pp. 70, 76, 189-190, 202, 211, 215, 293-294, 347).
Tortura
Lovirea testiculelor, tăieturi, șocuri electrice, un preot franciscan băgat la țâțâna ușii cu barba și cu sârma electrică în urechi, doctorul Simionescu pus în 4 labe târât, călărit, băgat sub pat cu muzica tare, ca să nu se audă urletele, bătaie cu perna pe față.
Un alt preot dus la un loc, unde s-a simulat execuția cu ordin de împușcare, a înnebunit, bătea mereu în ușă strigând la gardieni ca să-l scoată, să-l ducă undeva. Fetele erau strânse de mameloane până când mărturiseau. Pus pe mozaic iarna cu pielea goală și se turna apă pe el. Erau puși să fugă prin cameră și luați la bătaie.
Moise Anculia, zis Păsule, agricultor, membru al rezistenței anticomuniste, a suferit chinuri, i-au smuls unghiile, i-au ieșit mațele afară de la bătăi, însă a rezistat până pe 21 martie la echinocțiul de primăvară, când luptătorii din munți își schimbau sălașul, căci asta voiau securiștii. Când au ajuns în preajma sălașului, securiștilor le tremurau mâinile pe arme de frică. A scăpat astfel de torturi (pp. 13, 16, 20, 22, 33, 38, 43, 117-118).
Torționari
Ion Bogdănescu îl omoară pe doctorul Simionescu, Liviu Borcea tăia degetele înghețate și-i alegea pe cei care vor muri, Vasile Pușcașu înțepa cu o sulă lungă în spate, Nelu Dumitrescu aplica bătăi cu cabluri, răngi, furtunuri, jucatul pe piept, coastele zdrobite, simula execuții și-l controla pe deținut ca să vadă dacă a urinat pe el. Ștrul Marinciu, șeful Securității din Ploiești, se urca pe degetele legionarilor ca să le zdrobească, Iorgu Volcescu aplica șocuri și lovituri la organele genitale (pp. 16, 20-21, 44, 85-86, 96-97, 288).
Procesul
Condamnări din pix, judecătorii aveau tabel de la Securitate, care câți ani să primească. Pál Macskási, fost pantofar devenit procuror-șef la Tribunalul din Cluj, dacă trecea troleibuzul 16 dădea 16 ani. S-a întâmplat să mai fie casată și sentința ce friza absurdul, precum cea pentru adolescenții care se jucaseră la 12-13 ani cu niște arme, și-au făcut carnete cu funcții militare găsite de Securitate la unul dintre ei, care se călugărise între timp. Unii puneau în zadar problema mărturiei smulse prin bătăi și tortură. Pilotul Constantin Emil Secărescu și-a înfruntat judecătorul, semnalându-i lipsa dovezilor, judecătorul l-a înjurat și l-a condamnat (pp. 77, 139, 164, 271, 288, 295).
Condițiile și experiențele din penitenciarele, lagărele și coloniile de muncă
Canal
10000 de oameni deținuți, vidanjarea se face de către deținuți băgați în fecale, care le scoteau cu găleata și le încărcau în butoaie.
Stoenești
Au plecat la tăiat de stuf 540 și s-au întors 320. Un caporal a pus un bătrân să smulgă cu dinții pălămidă.
Bacul 4 Gironde (Periprava)
A dormit cu un mort în pat, n-au vrut să-l scoată din burta bacului și l-au lăsat până dimineața. Șobolani pe bac, păduchi, umezeală de la condens, epidemie de leptospiroză. Pedeapsă cu lanțuri 20 de zile, când au fost desfăcute s-au luat cu carne, deținuți ajunși la 38 de kg. Constantin Emil Secărescu avea 48 de kg la Periprava.
Peninsula
Ion Dumitrache, prins după evadare, a fost pus la stâlp pentru a fi scuipat, apoi bătut și împușcat de Ion Madan și Ion Bogdănescu fiind aruncat în sârme, ca să pară că a vrut să evadeze, dar au uitat să-i desfacă lanțurile.
9 Culme
80 într-o sală cu geamuri văruite, două hârdaie pentru fecale, ce se umpleau, curgeau pe jos, fermentau, trebuiau să stea în picioare. Bătut, negru de vânăt pe spate, Neculai Popa în 1958 a fost plâns de doi țărani, când l-au văzut dezbrăcat. Bolnav, când l-a văzut doctorul și-a dat demisia și a plecat. Neculai Popa defeca la 2 săptămâni pentru că nu avea ce din cauza înfometării (pp. 19-20, 281, 332-335, 350, 363, 369, 319).
Midia
‚‚Iadul pe pământ’’ cu 3000-4000 de oameni culcați pe paie în barăci, înghețați iarna, scoși la lucru dezbrăcați, bătuți din orice de Liviu Borcea, fost agent al Siguranței, folosit de Securitate, după 12 ore de muncă, încărcând piatră și cărând-o cu vagoneții, deținuții erau dezbrăcați și ținuți în cămașă afară două ore în frig, încât unii cereau să fie împușcați ca să scape de chinuri.
Iarna mureau câte 7-8 pe noapte, de frig și viscol în barăcile neîncălzite. Își făceau nevoile într-o groapă toți și când aveau diaree erau pe toate laturile, ferindu-se să nu alunece în groapă (pp. 21, 74-75).
Jilava
240 într-o încăpere, geam bătut cu scândură, cerșind o gură de aer pe care o luau pe rând, tinetele cu fecale la ușă, unii făcând pe lângă ele, deținuți ajunși la 50 de kg. Maromet îi aștepta pe noii deținuți cu bâtele făcându-le primirea printr-un cordon de ciomege.
Același cordon descris și de George Silviu Bălănescu, prin care deținuții fugeau ca să primească mai puține bâte, se împiedicau, alții se împiedicau de ei, bătăușii loveau în ei la întâmplare, ceva de nedescris, spune Bălănescu.
Subterane cu zeci de oameni pe rogojini și beton, mișunau șobolanii, se auzeau țipetele celor supuși anchetelor. O hală subpământeană cu 250-300 de oameni, dormeau pe o parte și la comandă se suceau pe cealaltă parte. Un hârdău în care-și făceau nevoile 200-300 de oameni scos la 24 de ore, hală fără aer, umflați de transpirație. Percheziții, inclusiv în fund, cu degetul gardianului sau al deținutului. 30-40 într-o cameră de 3-4 persoane, stăteau în picioare toată ziua, pe geam oblon, mâncarea era ciorbă de buze, de oase.
10 zile izolare pentru că a stat pe pat. În timpul epidemiei de gripă spaniolă, lăsați netratați, gardienii se mai uitau ca să vadă câți mai sunt în viață, căci nimeni nu se mai apropia de ei (pp. 17,44, 218, 349, 295, 330-331).
Rahova
În 1975-1976 o gaură de wc în care dădea drumul la apă și băga cana ca să aibă apă de băut (p. 29).
Gherla
80 de oameni într-o încăpere, de 50 metri pătrați, dormind pe ciment, se transpira enorm, pe paie ce se umezeau, au făcut furunculoză, bube uriașe la încheieturi, între picioare, pe gât, nespălați, netratați, însetați. Pentru că vorbeau, se turna apă pe jos ca pedeapsă și hainele se îmbibau cu apă, iar iarna era frig. Somn 5 ore, muncă 12 ore, cu 2-3 inși în pat.
Attila Bordasz nu putea să se ducă decât de 2 ori la wc în timpul muncii deși îi venea să urineze de mai multe ori cu sânge. S-a dus la wc de mai mult de două ori și a fost bătut. De la bătaie pentru că nu putea să stea pe fund a dormit în genunchi, a luat bătaie din nou. O dată a tras mâna ca să nu-l lovească gardianul, iar acesta s-a lovit pe el. A fost bătut, i s-a făcut fundul violet și i-a căzut de mai multe ori pielea de pe fund.
Meniu din ciorbă de gogonele murate și pâine mucegăită. Înainte de eliberare pe unii i-au bronzat, ca să nu arate ca niște cadavre (pp. 54-55, 168-170, 282).
Pitești și reeducarea
Înfometare generalizată, deținuții visau mâncare (p. 62). Neculai Popa povestește despre reeducare:
Țurcanu îi întreba dacă vor reeducare, apoi a tăbărât pe ei, i-a bătut, puși să facă în 4 labe curățenie, loviți cu picioarele, Neculai Popa a avut un șoc psihic căci a început să râdă, l-au bătut și mai mult, pentru că nu mai putea rezista a zis că știe de un depozit de arme. S–a prezentat la Securitate desfigurat. Aurel Pandurescu a fost pus să-și mănânce fecalele, apoi să stea în hârdău într-un picior cu fecale până a căzut. S–a aruncat în hârdăul cu ciorbă fiartă, Neculai Popa și-l amintește cum curgeau legumele pe el. Apoi l-au omorât pe Ionuț Pintilie pentru că a avut o poezie ascunsă cu nimic politic în ea. Neculai Popa a leșinat în timp ce era iscodit de Titus Leonida, agresor la Pitești, ce s-a autojustificat că a înnebunit după anchetele de la Iași și Galata.
S-a îmbolnăvit dar Țurcanu nu voia să-l lase să scape. L-a pus să mănânce fecale dar a vărsat gamela, a mâncat însă din gamelă, având fecale pe ea. Dezbrăcat gol de Bobotează a fost lăsat sub duș rece. S-a îmbolnăvit din nou și a fost dus la reeducare la Gherla, dar a scăpat pentru că scuipa sânge. În cele din urmă scapă de Țurcanu, când un control îl vede cu 5 fistule, cu cavernă pulmonară și tuberculoză osoasă și este trimis la Târgu Ocna (pp. 313-316).
Râmnicu-Sărat
Deținuți de 35-40 de kg, mâncau câte un bob de arpacaș ca să le treacă de foame, frig iarna, foarte slăbiți mergeau ținându-se de pereți, 6 luni numai ciorbă de morcovi. Coposu 7 ani singur în celulă a uitat să vorbească (pp. 72, 117).
Aiud
Foame veșnică, foame și bătaie. Și întuneric, 2 ani din 4 ani și 7 luni, 2 ani de întuneric, cum spune Istvan Csobotar. Neculai Popa a stat 6 luni fără aer, fără plimbare, în multă mizerie (p. 306, 317).
Târgșor
Închisoare pentru elevi cu milițieni din regimul interbelic (p. 303).
Ocnița
Închisoare pentru copii, nu se puteau ridica de înfometare, înghesuiți, transpirau mult, le-au dat salam stricat și-au făcut toți diaree, temperatură, limba plină de bășici (p. 166).
Grindu
Se tăia stuf cu apa până la brâu, se murea de frig, cei înghețați se îmbolnăveau, meniul era din ciorbă de morcovi, 90 de g de pâine, 200 de g de turtoi, deținuți de 50 de kg. Un deținut, ce se tot văieta, s-a culcat cu părul negru și s-a trezit cu părul alb (pp. 204-205, 248).
Craiova
Pereții transpirau de umezeală, necesitățile făcute în tineta scoasă la 24 de ore, uneori la 48 de ore, fecalele aruncate în două gropi în jurul cărora creștea iarbă. Când erau scoși la plimbare, doar ca să dea ocol în jurul gropilor cu rahat și urină, de foame unii deținuți luau iarbă de pe malul gropilor și o mâncau. De foame, George Silviu Bălănescu a mâncat din gamela unui bolnav de TBC (pp. 212, 217).
Iași
De la 5 dimineața până la 10 seara în picioare, căldură, mizerie, putoare de la tinetele cu fecale și urină, cine închidea ochii era bătut cu cheile peste tot, până la sânge, de gardianul Chiriță (p. 238).
Zarca și Neagra
Trec dintr-o închisoare mai mică într-una mai mare, a spus Petru Drăgan la eliberarea din închisoare.
Pentru asta s-a amânat eliberarea, fiind trimis la Zarcă.
Sinonime, Zarca și Neagra sunt locuri închise fără lumină, de multe ori cu apă sau umezeală pe jos, uneori înguste, 2 m pe 1 m din care scos, deținutul după zile de înfometare cădea ca un bolovan. Izolarea în Zarca sau Neagra avea regim de înfometare, după 3 zile se primea mâncare, uneori deținuții erau în pielea goală iarna.
Petre Velescu dormea într-un colț unde nu era apă multă. Tertulian Langa a stat 6 luni în Zarca singur, gol, în frig, degerându-i picioarele (pp. 355, 64, 143, 250, 341, 351, 355).
Represiunea după eliberare
Urmăriți, vizitați, chemați până în 1989 la Securitate, turnați de colegi, s-au făcut presiuni asupra deținuților de a deveni informatori. Unii nu au acceptat, alții nici nu au refuzat, nici nu au acceptat sau au acceptat dar nu au dat informații.
Lui Istvan Csobotar i s-a desfăcut contractul de muncă pentru a pune presiune pe el, ca să devină informator. Joszef Török crede că ar fi fost din nou arestat, dacă nu era ’89. George Silviu Bălănescu trebuia să mintă în autobiografie ca să se angajeze. Neculai Popa era amenințat că va fi arestat după 1970.
Fiul lui Petru Drăgan nu putea intra la facultate, copiii lui Alexandru Capotă și-au schimbat numele după cel al soției, ca să intre la facultate, familia dată afară din casă, datorită arestării lui.
Mihai Păvăluță fugea mereu de urmăritori cu două valize în mână colindând țara, Constantin Emil Secărescu nu a putut primi carnet de conducere până nu i-a amenințat pe securiști că pleacă din țară, Nicolae Păduraru era obsedat că-l trage mereu cineva de limbă, Mihai Bontea exmatriculat din liceu, dat afară de la muncă (pp. 48, 57, 59, 81-82, 94, 185, 197, 207, 223, 243, 255, 286, 297-298, 323, 342-343, 355, 374-375).
Lacrimi și amintiri
După mai bine de 30, 40 chiar 50 de ani, unii dintre cei intervievați plâng în timpul interviurilor cu istoricii. Lacrimile lor apar după lacrimile fără număr din atâția ani scurși, cu amintiri dureroase de neșters, doar de îndurat și de plâns.
Petre Grigorescu plânge în timpul interviului când își amintește cum nu și-a recunoscut fiica după ani de închisoare.
Tertulian Langa plânge când își amintește cum nu mai avea aer atârnat fiind de cârlig, simțind ca Iisus pe cruce o singurătate absolută în fața morții.
Plânge când își amintește că și-a văzut prima dată fiica la închisoare de când s-a născut și cum comandantul, aflând asta, a ridicat-o ca Tertulian Langa s-o sărute prin peretele de sârmă despărțitor, el sărutând fiica și sârmele ce-l despărțeau de ea.
George Silviu Bălănescu plânge când își amintește cum plângea, auzind la Aiud clopotele trase de Înviere, iar el era în mormântul închisorii.
Lacrimile lui George Silviu Bălănescu când își amintește că nu a fost recunoscut de tată, cu mama moartă între timp de ciroză, suferind pentru că avea fiul în închisoarea fără scăpare.
Neculai Popa plânge când își amintește de experimentul Pitești, prezentându-se la Securitate, după ce fusese bătut de Țurcanu și asistase cum Aurel Pandurescu fusese pus să-și mănânce fecalele (pp. 77, 134-136, 145, 220, 222, 314).
Observații asupra interviurilor
Unele interviuri se sfârșesc cu insatisfacția foștilor deținuți politici de a relata tot ce au vrut, cât mai bine și atractiv (pp. 157, 308, 376), probabil dinainte de interviu ar fi fost benefică o îndrumare de a-și structura amintirile, influențate, de stări afective puternice. Cu certitudine au așteptat deținuții politici de zeci de ani un astfel de moment al transmiterii, a cât mai mult din experiențele intense avute în penitenciare, dintr-o perioadă istorică, încă de înțeles de către noi toți.
La ce bun astfel de cărți?
Autoiluzionându-ne că știm ce a însemnat trecutul comunist nu mai dăm importanță unor astfel de cărți. Istoria de multe ori este înțeleasă îngust cu enunțuri moarte, formale, care ascund istoria vie ce va muri odată cu astfel de oameni, cu experiențele și amintirile lor.
Istoria nu este făcută doar de cei care conduc, ci de orice om, chiar dacă manualele despre trecut ne vorbesc mai mult de conducători, ele sunt umplute de conținut prin experiențele celor care par că, doar îndură istoria.
La ce sunt cu adevărat bune astfel de cărți?
Să nu uităm.
Este momentul ca experiențele celor care au îndurat istoria să ne influențeze prezentul și viitorul.
Este momentul, ca oamenii care au îndurat istoria făcută de comuniști în trecut, să ne influențeze, încât prezentul și viitorul să fie făcute prin ei, rupând definitiv cu comunismul, căci nu ne-am rupt de el.
Asumarea trecutului, mărturisirea, recunoașterea vinovăției pentru trecut, este un deziderat nu doar pentru Matei Boilă (pp. 124-125) sau pentru alți deținuți politici, ci pentru o societate cu oameni, ce vor adevărul și transformarea lăuntrică. Dar nu e cazul nostru, al societății noastre.
Cu o Securitate vopsită în SRI (nimeni nu a știut și nu știe câți securiști au fost și sunt în SRI-ul democratic), cu guvernări postdecembriste care nu au vrut adevărul și lustrația, cu președinți comuniști și informatori ai securității (un informator al securității care a condamnat comunismul, tot este ceva), cu un muzeu al comunismului promis de ani, dar lipsă în capitala țării, cu procurori, judecători, securiști, milițieni ce iau pensii sățioase, iar deținuții indemnizații pentru care s-au luptat în asociațiile, din care fac parte și cei din această carte, cu un proces al comunismului, precum cel al lui Gheorghe Ursu, în care ucigașii și complicii lor sunt achitați, cu un proces al comunismului muribund de 30 de ani, într-o societate materialistă mincinoasă și ipocrită, preocupată de confort și de consum, care a ratat primenirea de mai multe ori începând cu iunie 1990, singura soluție este să nu uităm, până când vom fi pregătiți pentru mărturisire și adevăr.
articol de Cătălin Spătaru
Sursă:
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Cosmin Budeancă (coord.), Andrei Lascu, Alexandru Matei, Alin Mureșan, Constantin Petre, Adrian Sandu, Constantin Vasilescu, Experiențe carcerale în România comunistă, volumul 2, Polirom, Iași, 2008
surse imagini:
reprezentativă și a lui Cosmin Budeancă de pe www.polirom.ro
ale deținuților politici sunt din volumul discutat, pp. 377-381
http://www.procesulcomunismului.com/
O cunosc pe fiica domnului Raul Volcinschi de pe vremea când încă nu știa nimic despre situația de atunci a părintelui ei (înainte de `89). Mi-a povestit mult despre suferințele, pe care le- îndurat ea și mama ei, și din partea cunoscuților care s-au dezis de ele (de teamă sau din oportunism).
ne bucuram pentru această innodare a amintirilor despre trecutul dureros, sa speram ca nu va fi uitat prea curand.
Da,din păcate, lumea are memoria scurtă! Grație persoanelor care întrețin vie flacăra amintirilor vom respecta idealurile celor care s-au sacrificat.
Pingback: Sofi Oksanen încercând o ,,purificare’’ a trecutului-prezent – Lumen in mundo
Pingback: Experiențe carcerale în România Comunistă (vol. 1): rezistența spirituală în ,,mașina de măcinat oamenii’’ și efectele măcinișului în prezent – Lumen in mundo