După Arieșeni chiar înainte de Izlaz pe Valea Galbena, printre casele din Galbena, apoi pe un forestier se poate ieși pe drumul de creastă al Munților Bihorului. De cum drumul forestier iese din pădure se vede creasta galbenă, cu versanții aprinși în roșiatic de suflul toamnei mângâind tufișurile de afini. Toamna a început deja în munți la începutul lui septembrie, iar culorile ei apar pictate întâi pe pământ, pe ierburile și tufișurile născute de el, apoi în copacii aflați la începutul preschimbării în tabloul nemărginit al toamnei, arborii începând să prindă culoare pentru apoteoza anului plantelor.
De pe culme unde iese drumul se vede antena uriașă de pe Curcubăta Mare, cel mai înalt vârf al munților Bihor. Dacă până pe creastă este pustiu, spre Curcubăta Mare pe lângă vârful Biharia apar drumeții, iar pe vârf și înspre drumul ce vine dinspre Arieșeni este aproape aglomerație plus automobile suite la câteva sute de metri de vârf. Curcubăta Mare pare un fel de Bucegi sau Făgărașul unde se face coadă vara spre vârful Moldoveanu. Lipsește antena însă pe Moldoveanu. Mare păcat, în timp ce-și așteaptă rândul, omul mai intra pe rețele, mai face o transmisie directă, o conferință, așa afli pe Curcubăta Mare despre procese și proprietăți de la o călătoare cu automobilul lângă Curcubăta Mare. Muntele este pentru toți chiar și pentru atviștii, ce pier cum cobori spre Curcubăta Mică unde drumul trece pe lângă turbinele eoliene.
Peisajul montano-eolian de la Curcubăta Mică este demn de contemplat și de interogat dacă este de găsit vreo plăcere estetică în acest peisaj, dacă este ceva frumos în această amestecătură de mașini și de peisaj montan. Nu punem la socoteală utilitatea/inutilitatea acestei energii „verzi” ce ajunge scumpă la consumatorul casnic pentru care tot tradiționalul lemn este baza. Pe hârtie sunt bune aceste eoliene, s-a mai bifat un program european. Însă după ce se obișnuiește cu trosnetele metalului, vâjâiala elicei, contemplatorul se poate întreba, daca aceste moștenitoare ale morii de vânt, pot fi integrate în contemplarea peisajului sau doar pot fi categorisite ca stranii și străine de peisaj, întorcându-și privirea și simțămintele de la ele. Uneori, cu efort din partea contemplatorului, de la distanță, aceste turbine eoliene scăldate în lumina soarelui, abia ivite printre crengile copacilor pot fi incluse în peisaj fara să alunge plăcerea de a-l contempla. Altfel, de aproape, măgăoaiele eoliene trosnind și bâzâind, greu pot intra în peisajul montan, privitorul ignorându-le cum poate.
De la Curcubăta Mică, lăsând în urmă stâlpii uriași cu elice, se deschid priveliști spre văile și satele Țării Moților de o frumusețe extraordinară. Pentru o astfel de frumusețe merită să te lupți precum Avram Iancu și moții lui. Satele moților par în medie situate la cea mai mare altitudine fata de satele din orice alta zonă sau „țară” din România. Frumusețea peisajului învăluind viața simplă a moțului este ca o legătură care cheamă mereu, ca un semn al lui „acasă”. Sătenii rămân în această frumusețe, cei plecați departe poate rămân nostalgici după întoarcerea acasă. Unii orășeni pleacă din comoditatea consumeristă pentru a regăsi ce-i lipsește vieții comode și consumeriste: frumusețea lui „acasă” în văile, pe dealurile unde viața omului își găsește adăpost alături de celelalte viețuitoare. Acest acasă cu munții și văile, satele și apele vorbitoare, fiind frumusețea caldă, intensă, blândă, învăluitoare, creatoare a unei legături ascunse și de neînlăturat, chiar și când e acoperită de ignoranță și uitată. Munții Bihorului și Țara Moților sunt un acasă al frumuseții unde viața omului își poate redobândi acea legătură originară după care tânjește fără s-o știe.
scris de Cătălin Spătaru
despre alți munți:
