Infantilizarea omenirii în „grădinița globală” plină de jucării tehnice și de dispozitive ingenioase, de prăjituri și acadele, este un aspect grav al globalizării. În grădinița globală idolatrizarea de la Madona la Maradona predispune la aceeași idealizare a conducătorilor religioși și politici, la adorarea persoanelor în vogă, idealizarea fiind sursă de fanatism, intoleranță și fundamentalism. Conformismul, uniformitatea, nevoia de a avea un loc în societate și de a dicta ce locuri să aibă oamenii în societate sunt surse de fanatism.
Esența fanatismului este determinarea celorlalți să se schimbe: de a-l face pe vecin mai „bun”, de a schimba obiceiurile partenerului, de a-ți manevra copilul, de a-i aduce pe ceilalți pe „calea cea bună” în loc sa fie lăsați pe calea lor. Fanaticul este un generos în dedicarea față de ceilalți, el este un mare altruist, chiar este mai interesat de ceilalți decât de sine. Fanaticul vrea multe: să-ți salveze sufletul, să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, băuturii, credinței sau lipsei de credință, să-ți îmbunătățească nutriția, corpul, să te învețe cu cine sa votezi. Fanaticul vrea să elibereze de materialism, de pluralism, de democrație, de libertate și emanciparea femeilor, de valorile occidentale care au infectat lumea. 11 septembrie a fost din iubire pentru ceilalți, pentru binele lor și al lumii. Fanatismul începe acasă prin „trebuie” să fii ca…el se maschează în sacrificiul de sine care-l culpabilizează pe celălalt pentru a-l manipula și a-l controla.
Imaginația ar fi o sursă de a domoli un fanatic, imaginația creatoare din literatură arată prăbușirea fanaticilor dar multe creații au fost folosite de ura și superioritatea afișată de unii naționaliști. „Acolo unde avem dreptate nu crește nici o floare” (Yehuda Amichai), un vers ilustrativ pentru ce poate exprima imaginația creatoare ca antidot la fanatism.
Umorul este un alt antidot la fanatism, Amos Oz neîntâlnind vreun fanatic cu simțul umorului. Fanaticii sunt adesea sarcastici, dar nu au umor. Fiindcă umorul cuprinde și capacitatea de a râde de tine însuți. Un om cu simțul umorului este parțial imun la fanatism chiar dacă a fost nedreptățit crunt. Dacă însă cineva le-ar vârâ celorlalți pe gât pilule ce i-ar face plini de umor ar fi fanatic. Fanatismul se ia foarte ușor și poate lua ușor masca ,,binelui’’.
Capacitatea de a ne imagina în locul altuia, de a ne bucura de diversitate este un alt leac contra fanatismului. Chiar și când celălalt vede lucrurile complet greșit este util să ne transpunem în locul lui. Trebuie să-i acceptăm pe ceilalți să fie cu diferența lor, pentru că oamenii nu sunt niște insule separate unii de ceilalți și împotriva tuturor, dar nu sunt nici niște molecule înglodate într-un continent așa cum fac din ei sistemele monstruoase politice, ideologice, sociale. Omul este o peninsulă legată de continentul familiei, culturii, tradiției, poporului, sexului, țării dar și deschisă spre mare, liberă să contemple oceanul și lăsată în pace să facă aceasta.
În disputa Israel-Palestina nu este vorba de război cultural, religios, ci de o dispută legata de proprietate. În confruntarea dintre palestinieni și evrei nu există o confruntare între cei buni și cei răi ci între dreptate și dreptate, ambele părți având revendicări profunde și convingătoare, pentru că ambele popoare numesc patrie același loc. Palestinienii nu au fost acceptați de frații lor arabi sirieni, irakieni, libanezi fiind respinși și persecutați. La fel evreii, precum antecesorii lui Amos Oz citind pe zidurile din Polonia ,,jidani împuțiți cărați-vă în Palestina’’. Europenii par să nu înțeleagă prea bine că există un conflict adânc între cele două popoare care au aceeași patrie, aceeași țară și că nu este o neînțelegere în acest conflict pentru că și evreii și palestinienii știu ce vor: aceeași țară. Însă este adevărat că unii palestinieni și unii evrei nu reușesc să-și înțeleagă reciproc legătura adâncă cu pământul Palestinei.
Compromisul între cele două popoare este necesar pentru că opusul compromisului nu este idealismul, ci fanatismul și moartea. Amos Oz nu este pacifist, ar lupta pentru viață, pentru libertate, împotriva agresiunii ce vrea să facă sclavi, dar nu ar lupta pentru interesul național, pentru un dormitor în plus al națiunii. Nu crede în lozinci ale iertării și iubirii pentru toată lumea dar crede în pace, iar a viețui în pace evreii cu palestinienii ca niște vecini, fără nedreptate, exploatare, teroare, violență, aceasta l-ar mulțumi chiar dacă vecinii nu s-ar iubi.
O metaforă în situația Israel-Palestina ar fi divorțul în care cei doi rămân pe vecie în aceeași casă dar trebuie să o împartă în urma unui divorț echitabil. Chiar dacă este mare îngrămădire de profeți pe meleagurile natale, Amos Oz îndrăznește să profețească o piață comună în Orientul Mijlociu, o monedă comună, ceva precum Europa, asigurându-i pe europeni că nu vor ajunge să verse atât sânge cât a vărsat Europa.
Europa a fost tiranul colonizator al arabilor, discriminatorul și ucigașul evreilor, arabii și evreii sunt victimele aceluiași tiran. În loc de mustrarea adusă evreilor și palestinienilor pentru atrocități și război, Europa ar trebui să ajute cele două părți în a lua deciziile dureroase de a renunța la teritorii ocupate, de a rezolva problema refugiaților. Europenii nu trebuie să fie pro-Israel sau pro-Palestina, ci pro-pace. Lozincile de pe zidurile Europei interbelice cu ,,evreilor cărați-vă în Palestina’’ au fost actualizate cu ,,evreilor cărați-vă din Palestina’’.
Amos Oz istorisește durerea, nostalgia, iubirea neîmpărtășită față de Europa a evreilor care în anii ’20, ’30 peregrinând în Europa au ajuns în Palestina. Printre ei aflându-se și tatăl scriitorului de la care provin relatările cu lozincile de pe zidurile Europei. Evreii din cartierul lui Oz erau veritabile personaje din romanele rusești, mulți copiindu-l pe Tolstoi încât copilul Amos văzând poza lui Tolstoi a crezut că este un vecin. Din însingurare, sărăcie și datorită înghețatei, în atmosfera plină de personaje literare, profeți, oratori pe care nu-i ascultă nimeni, exprimând chinurile interioare, iubirile, urile, iubirea neîmpărtășită și dureroasă față de Europa, s-a format scriitorul Amos Oz. Învățând primele cuvinte englezești : ,,british, go home’’ aruncând cu pietre în soldații britanici, trăind durerosul conflict arabo-israelian, ca rezervist tanchist.
Înaintea unei bătălii din 1967, generalul Tal le împărtășea ideile strategice despre luptă când un caporal l-a abordat întrebându-l dacă a citit ,,Război și pace’’ de Tolstoi, generalul i-a răspuns că de mai multe ori, iar caporalul i-a spus că face aceeași greșeală ca rușii la Borodino. Apoi s-a iscat o ceartă între toți cu zbierete despre Tolstoi, luptă, literatură, traducere, asezonată cu etichete precum idiot. Istorisirea este o imagine a spiritului contradictoriu al evreilor dar și pentru cine a făcut și a câștigat războaiele arabo-israeliene. Generalul era profesor de filosofie, caporalul de literatura rusă.
foto de Michiel Hendryckx – Own work, CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=10833437
Șoferii de taxi se iau la harță cu personajele din romanele lui Oz, alți evrei cumpără câte zece exemplare ca să le distrugă. Oricum evreii obișnuiți citesc mult dar numai ca să contrazică, ca să se înfurie, să critice autorul și personajele. În acest spirit contradictoriu Amos Oz recomandă compromisul, punerea în locul celuilalt și umorul. Umor precum în povestea cu bătrânul dintr-o cafenea din Ierusalim. Bătrânul, care era de fapt Dumnezeu, a fost întrebat ce religie preferă, răspunsul bătrânului a fost: ,,să ți-o spun p’a dreaptă fiule, nu sunt evlavios, n-am fost niciodată, nici măcar nu mă interesează religia’’.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic, trad. Dana Ligia Ilin, Editura Humanitas, București, 2007, pp. 21-22, 24-27, 29-34, 37, 42-43, 46, 48-50, 52, 56-59, 70-72, 82-85, 87, 95-96, 100, 104
