”Viața cea nouă” a lui Orhan Pamuk

 Când multe coincidențe se întâlnesc pe calea vieții, neînțelese, ele poartă spre alt decor decât cel obișnuit. Când nume, evenimente, întâmplări, persoane se potrivesc pe drumul unui om, el nu mai știe cum de au ajuns să se întâlnească, cum de se potrivesc, cum de coincid, răscolind trecutul întunecat și uitat al acestora în căutarea unei legături. Atunci, în mintea călătorului ce trăiește aceste coincidențe ia naștere o poveste, un fir de legătură pentru toate cele întâlnite, ce-l poartă către o nouă lume, către o viață nouă. O viață nouă ca și o poveste nouă  poate începe accidental. O poveste ca și o viață nouă se poate încheia ciocnindu-se accidental de o nouă viață și o nouă poveste. Cel care conservă trecutul, tradiționalist sau naționalist, conservă viața cu povestea ei. Cum a început totul, originile sunt uitate sau reinventate, repovestite pentru a rezista ciocnirii cu noul, cu noile povești, cu noua viață. Pe drumuri, în curgerea timpului, călătorul vede cum istoriile, viețile se întâlnesc, trec unele pe lângă celelalte, se ciocnesc, se distrug, se reconstruiesc, caută să deslușească urzeala din spatele a ceea se întâmplă. O carte poate aduce ceva nou în viața cititorului, îi poate schimba viața, îl poate trimite către o altă viață care-i rămăsese ascunsă până atunci. Dar și cartea are  povestea  ei, a vieții care a creat-o, în care s-a creat, carte ce l-a transformat pe creator în timp ce o scria. Creatorul și el un călător cu povestea lui, cu coincidențele din viața lui pe care le-a prins pe firul istoriei sau a asistat la ele, neputincios în a le dezvălui tâlcul. Și atunci cheamă în ajutor îngerul, nu doar îngerul crud al lui Rilke sau cel care nu înțelege lumea știut de Ibn Arabi, ci martorul, martorul care înțelege între lumi, între povești ceea ce se întâmplă. Sau poate Ibn Arabi are dreptate, nici el nu cunoaște…

…după ce Viața cea Nouă a călătorului Pamuk, Osman, a nepotului unchiului Rifki, ucigașul, agentul de asigurări, detectivul…  după ce această poveste de povești, sfădindu-se cu cititorul, cercetându-și sursele, originile întunecate și uitate, după ce ea sau ele se încheie, prinzându-se în țesătură infinită de povești a vieților noastre, țesătură fascinantă din care am zărit cu Osman și Pamuk câteva din urzelile ei, rămâne să privesc, rămâne să privești, mai departe către urzelile ei ascunse, către firele care se întâlnesc, se prind, se rup, pe drumul tău, pe drumul meu, până la sfârșitul, sfârșitul unde vom ridica privirea spre martorul tăcut, crud, nedumerit de ceea ce este – îngerul. Atunci am ajuns între lumi, între povești, iar de acolo…poate martorul ne va în-druma…

                                                                                                                                   – Cătălin Spătaru

 Ce anume reprezintă viața? Un amestec de elemente desparate sau un haos controlat de elemente interdependente? Este dificil să răspundem unei asemenea întrebări fără să fim atinși de subiectivitate, însă, privind dintr-o perspectivă obiectivă, ambele răspunsuri ar putea fi corecte. În acest caz, ce anume se întâmplă în momentul în care cele două variante se manifestă concomitent? Răspunsul întrebării respective ni-l poate oferi Osman sau îl putem afla singuri din cartea care a reușit să-i schimbe viața, atât lui, cât și altor persoane, în momentul revelării unei realități perfecte. Plecând în căutarea manifestării „suprasensibilului de dincolo de lumea exterioară”, călătoria lui Osman pare a fi reprezentarea vieții propriu-zise, un periplu al cărui sfârșit poate fi imprevizibil, care te poartă în locuri neașteptate, aparent fără nici o legătură între ele, pe parcursul căruia mulți vor sfârși înainte de final…O călătorie ce pare fără de folos, o avanalșă de întâmplări și destine, căutând sensul existenței proprii. Unde putem găsi îngerul și cum ne vom da seama că l-am descoperit? În ce fel se va manifesta acesta și care va fi impactul pe care îl va avea supra vieții noastre? Încercând să aflăm răspunsul unor astfel de întrebări riscăm să ne îndepărtăm de esența trăirii, de revelația divină, pentru ca, la final, în reamintirea lucrurilor ce ne fac fericiți, să întâmpinăm sfârșitul, fără a mai avea posibilitatea de a îl evita.

 Merită să ne dedicăm viețile unui sentiment de dragoste ce dăinuie în sufletul nostru, încercând să obținem același sentiment din partea persoanei iubite, amăgindu-ne constant cu o realitate psihotică, o speranță a unui final așa cum l-am plănuit? Osman găsește puterea de a lupta pentru iubirea ce o poartă pentru Canan, devenindu-i partener de drum în călătoria prin intermediul căreia fata încerca să-și regăsească iubitul dispărut. Această călătorie este, de fapt, „Viața cea nouă”, unde totul capătă un sens, unde totul pare să se manifeste într-un cerc interminabil, continuu, unde totul pare a fi un proces legat, atât de trecut, cât și de viitor. Prezentul, pentru tânărul îndrăgostit, este doar iluzia unui viitor sperat și a unui trecut aparent de neînțeles. Astfel, personajul principal al romanului „se trezește” în fața alegerii de a ucide pentru a obține „viața cea nouă” sau de a renunța la aceasta, în ciuda luptei pe care a purtat-o până în acel moment. Într-o astfel de situație se declanșează lupta interioară dintre moralitate și sentimente, o luptă pe care unul dintre cele două elemente o va pierde, constituind rezultatul unei noi trăiri sau finalul călătoriei.

 Căutând o manifestare metafizică, un sens al vieții sau o realitate perfectă, Osman se îndepărtează de răspunsuri și de rezultatele căutării sale, ajungând, posibil prea târziu, la concluzia că acestea existau în viața sa cea veche, lovindu-se de finalul propriei sale călătorii. Dacă romanul începe cu gândul personajului principal: „Într-o zi am citit o carte și întreaga mea viață s-a schimbat.” – în final, personajul princiapl ar fi putut ajunge la aceeași concluzie, destinul său fiind marcat de cartea respectivă.

Radu Mihai

surse foto: likesuccess.com – poză modificată de noi

orhanpamuk.net

elefant.ro

Lasă un răspuns

This Post Has One Comment