Învierea poate fi schimbarea viziunii unui om despre viață și lume laolaltă cu transformarea existențială a lui.
Învierea poate fi trăirea unei culpe, unei vinovății față de celălalt și ispășirea până la jertfirea față de el. Învierea poate fi a nu primi jertfa celui vinovat față de mine, a ajunge să-l iubesc încât să mă jertfesc pentru el, pentru a opri jertfa lui pentru mine.
Învierea poate fi a începe să-l cunoști pe Dumnezeu prin mizeria și ororile lumii.
Învierea poate fi angajamentul social pentru a-i ține în viață pe cei care suferă: bolnavi, închiși, persecutați, năpăstuiți, abrutizați…
Învierea poate fi independența ce refuză tot ce ține de stat, statul ca întruchipare a unui rău inevitabil, libertatea de a refuza numele dat de ceilalți, cetățenia, actele, credințele, puterea, mentalitățile, grija ipocrită a celuilalt, ideologiile, revenind la rădăcina vie a lui a-fi-om.
Tolstoi și Schlink: problema închisorii și pedepsei
Nehliudov juratul o vede pe Maslova judecată într-un proces în care este condamnată pentru furt și omor. Acest motiv al martorului la procesul unei femei importante din viața lui se întâlnește și la ,,Cititorul’’ lui Schlink. Femeia Hanna, gardiană la Auschwitz, este condamnată pe viață pentru omorârea deținutelor evreice. Aparent cazurile n-au decât o slabă asemănare dar Tolstoi prin Nehliudov condamnă tot sistemul penitenciar și de deportare.
Chiar dacă închisorile ar fi mai bune, condamnarea sa rămâne. Nu este vorba că am avea de-a face cu închisoarea țaristă, cu toate mizeria și corupția ei, oricum mai bună decât cea bolșevică (vezi cartea lui Orlando Figes despre ,,Revoluția Rasă’’), închisoarea țaristă neajungând la stadiul de exterminare din lagărele naziste sau pușcăriile comuniste. Tolstoi ar condamna și sistemul penitenciar de azi cu tot falsul umanitarism din el. Nehliudov se ocupă, ca și personajul Michael, cu cercetarea dreptului, dar în timp ce Schlink acceptă tacit sistemul de pedepsire al celor vinovați, Nehliudov contestă că închisoarea ar face bine oamenilor închiși. El cercetează închisoarea, deportarea, vizitând penitenciare, reprezentând deținuți, însoțind-o pe Maslova în deportarea și condamnarea ei. El observă toată corupția, decăderea morală, mizeria din viața deținuților, nicidecum îndreptarea lor. Legile sunt făcute de cei care au puterea, iar ceilalți trebuie să se supună chipurile spre binele lor, de fapt pentru menținerea puterii celor care conduc.
Cercetând multiple cazuri precum crime pasionale sau infracțiuni ale celor năpăstuiți, Nehliudov îi învinovățește pe ceilalți, pe cei care au făcut legile, pe cei care le aplică, pe cei bogați și pe cei puternici pentru chinurile și suferințele osândiților. Nehliudov își proiectează vinovăția sa, pe care o simte acut față de Maslova, asupra tuturor celor care condamnă pe baza legii și a puterii făcându-i vinovați pe ceilalți față de care ei sunt de fapt vinovați dinainte. Pare că toți sunt vinovați față de toți, ceva asemănător susținând și Derrida, dar în timp ce Derrida vorbește de iertarea care iartă de neiertatul, Schlink își destinează personajul principal Hanna la sinucidere, uciderea de către autor a personajului principal Hanna, probabil trecutul Germaniei naziste, fiind urmarea susținerii imprescriptibilității crimelor contra umanității. Nu există salvare pentru Hanna, Hanna nu mai poate ispăși, ea este condamnată pentru totdeauna precum zeul damnează oamenii la judecata lui. Dar dacă zeul îi înviază pe toți, micii creatori, precum Schlink și alți gardieni ai corectitudinii politice, îi damnează pentru totdeauna pe criminalii de neiertat: moarte pentru moarte, moarte și dincolo de moarte.
Tolstoi nu este Schlink și lasă deschisă calea pentru personajele sale de a ispăși, de a se izbăvi, de a se schimba. Condamnarea drastică a închisorii din roman este mesajul scriitorului răzvrătit contra unui stat și contra societății ignorante pentru că nu există preocuparea de schimbare interioară a condamnatului, ci doar concentrarea pe chestiuni formale și superficiale.
Azi, Tolstoi ar fi condamnat din nou închisoarea pentru că ea scoate recidiviști, pentru că din televizorul din celulă și îmbunătățirea condițiilor materiale nu ies oameni preschimbați în bine, probabil la fel de corupți ca în timpul închisorilor țariste. Dar cum am putea trăi fără pușcării? Se întreabă cei care trăiesc robi ai afectelor, robi interiori, robi exteriori într-o societate și într-un stat ce seamănă de multe ori cu o pușcărie (spionați de gardianul-stat, amendat pentru cuvinte nepotrivite de gardianul-stat, trimis la luptă cu închișii din altă pușcărie, pus să muncească și să plătească până la moarte taxe gardianului-șef…).
După ce a cucerit un oraș, anarhistul Nestor Mahkno a deschis pușcăria și a dat drumul deținuților, într-o societate anarhistă nu pot exista pușcării, pentru că guvernarea are nevoie de închisoare pentru a domina, nu de cetățeni morali. Când o parte din foștii deținuți s-au apucat de ceea ce știau să facă: violuri, tâlhării, Makhno i-a executat.
Tolstoi spune că o bătaie, o execuție au un scop: să pedepsească pentru o faptă gravă. Dar o închisoare nu are nici un scop, doar grăbește decăderea, coruperea, distrugerea omului, care ieșind din închisoare răspândește răul printre ceilalți. Să remarcăm că orășenii din localitatea, unde fusese desființată pușcăria de Makhno, au trecut de partea bolșevicilor, ce-și fundamentau ordinea pe închisori. Închisoarea este pentru binele tuturor, mai ales pentru cei care conduc.
Nehliudov: de la ispitele vieții risipitoare la avântul spre lumina jertfei de sine
Prințul Nehliudov trăiește atras de minciunile bunăstării lumii bune, furat de falsa strălucire a vieții așa-zis bune a conducătorilor, aristocraților, bogaților. Prințul își duce o parte din viață risipind-o în distracții și în distragerile de la a reflecta asupra existenței lui. Această viață ispititoare, de o strălucire aparentă, avea să fie o tentație repetată pentru el, gata de a renunța la transformările interioare și exterioare.
Nehliudov împarte pământul de pe o moșie mujicilor neîncrezători, din altă moșie el îl dă țăranilor în arendă într-un mod avantajos lor, cercetează viața mizerabilă a mujicilor săraci, este plin de avânt în a continua revoluția interioară de a-și ispăși vina că el trăiește bine pe spatele celor săraci. Această poziție exotică în societatea Rusiei țariste de la sfârșit de secol XIX, îi creează tensiuni cu rudele ce ar fi moștenit pământul, aprecieri pentru curajul său și condamnări din partea unor aristocrați.
Caritatea este un lux pentru cei avuți pentru a-și liniști conștiința că ei au posesii, în timp ce alții nu au. Dar pentru Nehliudov: să-i reprezinte pe deținuții comuni sau politici, să-i ajute, să obțină eliberarea sau atenuarea condițiilor unora, este deja o misiune hotărâtoare pentru viața sa. Evită invitațiile aristocraților la care apelează pentru a-i sprijini pe deținuți, scurtează discuțiile pentru că nu are timp de pierdut. Din risipitor de timp, luptă pentru a-l câștiga pentru transformarea vieții lui. Scopurile lui sunt preeminente, el lucrează febril, pasional pentru ele, trecând peste dezgustul, repulsia față de unii birocrați, angajați ai aparatului statului țarist sau nobili influenți. Lupta sa interioară este și cu ispita unei femei frumoase, o aristocrată, o chemare a trecutului, ca orice ispită: o parte realitate, o parte închipuire. Nehliudov părăsește loja teatrului nemailuându-și rămas bun de la cea care îl ajutase să facă dreptate unei deținute.
La fel, într-o seară îngrijorat de viziunea unui viitor neasigurat de moșia împărțită mujicilor, Nehliudov se trezește a doua zi, și în lumina dimineții își râde de slăbiciunea din noaptea anterioară. Nehliudov și-a dat jos de pe suflet veșmintele iluzorii ale avuției, lăcomiei, viitorului sigur în amăgirea sa, amăgirile ispititoare ale unor plăceri efemere, unor distrageri mincinoase. Nehliudov a dat jos de pe el țărâna și farmecele telurice ale lumii. Nehliudov se avântă spre jertfa ispășitoare, acolo este lumina care-l atrage ieșind din închisoarea lumii, unde era înlănțuit de amăgirile vieții pământești. Acolo luminează și sursa luminii de care este atras într-un mod decisiv, inexorabil.
Maslova
Naiva Maslova crezând în iubirea boierului Nehliudov, trezindu-se cu niște ruble plată pentru iubirea sa și însărcinată cu un copil. Maslova curva, prostituata, chefuind și devenind stricata stricată de cei pe care i-a iubit, în primul rând de prințul viselor ei: Nehliudov. Omul este nevinovat dar devine vinovat fiind condamnat de ceilalți, de societate, de stat. Dar Nehliudov îi recunoaște nevinovăția, naivitatea ei de îndrăgostită de un prinț, și vrea să-și repare greșeala vrând să o ia de soție.
Chiar dacă Maslova este o stricată, ea este stricată de ceilalți, ea a devenit curva dorită de bărbații pofticioși, bețiva care-și uită suferința în delirul bahic. Prințul vrea să se jertfească pentru a-și ispăși greșeala corupătoare luând-o de soție pe prostituata bețivă Maslova. Maslova nu vrea să-i primească jertfa, gesturile rămânând aceleași: când a părăsit-o pe tânăra naivă prințul îi dă ruble, când o vizitează la pușcărie îi dă ruble. Gesturi zadarnice, dar prințul se luptă cu zădărnicia devenind reprezentant al deținuților, apărând colegele Maslovei de pușcărie, satisfăcându-i acesteia dorințele de a-i apăra pe cei nevinovați ca și ea. Maslova este furioasă la început pe prințul dornic de ispășire, îi refuză acestuia cererea în căsătorie, apoi începe să-l iubească. Dar Tolstoi nu este un scenarist de Hollywood, care i-ar fi căsătorit fericiți pe amândoi.
Maslova nu vrea jertfa lui Nehliudov, ea înțelege transformarea de sine a prințului, ea pornește pe calea ei și își jertfește propria iubire pentru Nehliudov, alegându-l pe deținutul politic Simonson. Maslova îl eliberează pe Nehliudov de povara ispășirii pentru ca prințul să meargă mai departe pe calea lui. Maslova este de fapt cea fără de care calea ispășirii și învierii lui Nehliudov nu ar fi existat. Nehliudov este cel fără de care calea transformării și învierii Maslovei nu ar fi existat. Amândoi nu pot sfârși în casa familiei cu copii. Învierea nu-i unică, nu se sfârșește, este continuă pentru om. Învierea este dimpreună și pentru fiecare în parte. Învierea este o jertfă liberă pentru celălalt fără a-l afecta sau a-l împovăra pe celălalt cu jertfa mea.
Omul fără nume
Spre sfârșitul romanului, Nehliudov se întâlnește cu un bătrân fără nume. Numele lui este: ,,un om’’. Tatăl lui este Dumnezeu, mama lui țărâna. Nu recunoaște pe nimeni ca fiindu-i stăpân, respinge statul și religia, refuză banii ca pomană. Știe că nu poate fi jignit de nimeni, așa cum proștii cu milioanele în ziua de azi cred, milioane de robi ai închipuirilor din capetele lor înlănțuite și înrobite de drepturi și așa-zise libertăți.
Bătrânul spune: ,,tu fă ce ai de făcut dar lasă pe ceilalți în pace. Fiecare pentru sine. Dumnezeu știe pe cine să pedepsească și pe cine să ierte, numai noi nu știm….Fii tu singur stăpânul tău, atunci n-are să mai fie nevoie de alți șefi’’. Bătrânul este un răzvrătit, refuză să recunoască pe cei care conduc închisoarea, refuză să aibă actele impuse de cei care conduc închisoarea societății, refuză să aibă un nume, el vrea să fie doar un om lăsat în pace, recunoscând doar adevărul divin dincolo de noi. El este socotit o haimana de ceilalți și este închis pentru că nu are acte, cum ar fi pedepsit și azi în societatea noastră prostgresistă.
Acest vagabond ce încearcă să fie liber, nu rob ca semenii lui, este din categoria descrisă de Steinhardt în ,,Jurnalul fericirii’’, acea categorie a vagabonzilor, marginalilor, autoexclușilor ce nu vor să trăiască precum ceilalți membrii ai închisorii cu numele de societate și de stat, unde fiecare membru, spre binele lui, are un număr, o ,,pecete’’, pecete a antihristului, cum ar spune bătrânul, Antihristul fiind tot acel ceva care acoperă viața liberă și adevărată a omului, acel amestec în viața liberă a omului cu motivul mincinos al binelui lui și al binelui tuturor. Pentru binele nostru avem ,,pecetea’’ numărului personal, pentru binele nostru avem acte, pentru binele nostru avem cazier, pentru binele nostru ne urmăresc serviciile, pentru binele nostru cei care au puterea fac atâtea lucruri ,,bune’’… Toți sunt de fapt niște mincinoși și niște înșelători care nu vor să-i lase pe oameni să fie proprii stăpâni, să fie fiecare pentru el.
Dacă nu te supui ești aruncat în închisoare și ținut ca un porc hrănit în țarc, spune bătrânul. Nehliudov este condamnat de bătrânul fără nume. Predicatorul englez, ce le vorbea despre Hristos deținuților împărțindu-le Evanghelii, este condamnat de omul fără nume. Conducătorii statului sunt condamnați de omul fără nume pentru că toți au pecetea antihristului pe ei, toți contribuie la starea de lucruri existentă, toți o întrețin, legile sunt făcute pentru a întreține nedreptatea, supunerea înșelătoare, jefuirea libertății.
Acest om fără nume, acest anarhist autentic, este un fel de Diogene însetat de libertate, de adevărul singurului creștin, Christos, restul fiind niște înșelători antihriști. El știe că toți sunt vinovați, unii față de ceilalți, el știe că legea este dată de și pentru cei care au puterea, el știe că toți pot învia dacă fiecare își vede de treaba lui și este fiecare stăpânul lui. El știe că semenii lui sunt niște boi însemnați cu pecetea statului și a societății, ei sunt mult prea boi prinși la jug și castrați pentru a fi în stare să învieze. Dar precum boii lui Xenofan, ei își pot închipui doar idoli asemenea lor, la care să se închine și aceasta fac, ca boii.
Angajamentul social și politic: anarhiști și socialiști
Simonson este un deținut politic. Condamnații cunoscuți de Nehliudov sunt angajați în lupta contra puterii țariste. Socialiști, anarhiști, ei luptă în diverse feluri pentru a face revoluția, pentru a îndrepta stările strâmbe din Imperiul Rus. Nehliudov și Tolstoi exprimă idei socialiste și anarhiste. Este neîndoielnic că în fața mizeriei îngrozitoare din viața mujicilor, din închisori: păduchii, puricii, pe care și Nehliudov i-a cunoscut, ploșnițele, urina și fecalele în care unii dormeau, miasmele pestilențiale din celule, morțile accidentale sau mai puțin accidentale, toate plus nedreptatea generalizată îndemnau oamenii să caute rezolvarea prin lupta socialiștilor și anarhiștilor. Dar rezolvarea nedreptăților exterioare, materiale, ar fi urmată de un dresaj cu multiple amestecuri în viața oamenilor, ceea ce s-a și întâmplat după 1917.
Imperiul Țarist nu a putut împiedica prin închisori revolta oamenilor, pare că mai mult i-a îndârjit. Înlăturarea mizeriei și îmbunătățirea stării materiale nu rezolvă: starea de aservit a cetățeanului, ingerințele statului în viața lui privată, înșelătoria drepturilor ce nu aduce libertatea, bunăstarea neaducând virtutea, cunoașterea, iubirea, jertfa de sine, învierea.
Activistul social are nevoie de o înviere precum a Maslovei sau a Nehliudov, nu este suficient să faci o schimbare a condițiilor materiale cum au vrut și vor socialiștii, nu este suficient să eliberezi omul de povara statului, așa cum vor anarhiștii, dar nu vor aserviții.
Învierea prin trăirea și cunoașterea cuvântului divin
Cel ce a cercetat pe cel din închisoare, a vizitat pe cel bolnav, a dat de mâncare flămânzilor, de fapt a cercetat pe frații lui Christos. Acela la învierea morților și Judecata de apoi va fi rânduit de Judecător printre oile mântuite. Nehliudov ispășește viața risipită și vina față de Maslova prin ajutorarea fraților cei mici ai lui Christos. Nehliudov nu era credincios, el întruchipează critica lui Tolstoi la adresa bisericii creștine, pentru că aceasta sprijinea starea rea și nedreaptă din Imperiul Rus. Nehliudov face ce ar trebui să facă un creștin, fără ca el să fie un creștin. Dar o viață nouă i se deschide lui Nehliudov când citește Evanghelia.
O viață nouă dobândește prin carte eroul lui Pamuk, o viață nouă se deschide la recitirea Evangheliei pentru Nehliudov. După trăirea prin faptă a cuvântului evanghelic, Nehliudov înțelege mai bine textul, este înflăcărat de lectura lui, ca și cum ar înțelege sensul strecurat prin existența sa. Un sens aducându-i liniștea și libertatea după o îndelungă suferință. Împărăția lui Dumnezeu, adevărul divin este sensul, nu cele din lume, nu bucuriile ei trecătoare, ci poruncile și îndrumarea evanghelică este calea către un sens rațional al vieții omului. Este nevoie de învierea fiecărui om pentru ca împărăția lui Dumnezeu să fie și pe pământ, desființând constrângerile, aducând libertatea și fericirea. Cum se va ajunge acolo? Tolstoi își lasă personajul să-și urmeze noua viață cu un înțeles nou, cel creștin, cu un sens nou, orientat înspre adevărul divin. Nehliudov a înviat prin Tolstoi, creația fiind învierea reînnoită a spiritului uman. În viitorul noii vieți, Nehliudov va învia singur sau poate prin cititori.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Lev Tolstoi, Învierea, trad. Lucia Demetrius, Litera, București, 2014
