Viața lui Schubert de Christopher H. Gibbs
‚‚Uneori mi se pare că nu mai aparțin acestei lumi’’ sunt cuvintele compozitorului Schubert rostite nu cu mult înainte de a muri.
Schubert: nefericit, sărac, melancolic, însuflețit de iubiri ideale neîmpărtășite, fără faimă în timpul vieții, bolnav mai mulți ani, geniu romantic mort în plenitudinea afirmării creatoare la 31 de ani(1828). Aceasta este o imagine formată de-a lungul timpului, așa cum se plăsmuiesc treptat imaginile despre oameni în posteritatea lor.
Schubert: depresiv, bețiv, nevrotic, senzual, homosexual, petrecăreț, infantil, clientul femeilor ușoare…iată o imagine mai recentă a lui Schubert creată într-o epocă amatoare de senzațional.
Schubert: o viață dedicată artei, înfruntând multe eșecuri cu editorii, având succese în timpul vieții, mai ales cu liedurile sale, conștient de geniul și de valoarea sa, modest, timid și arogant, sociabil. jovial și retras, trist și vesel, melancolic și echilibrat, puternic și neputincios, grosolan și afectuos, creator fenomenal uneori și inactiv alteori…Acesta este un portret pe care muzicologul Christopher H. Gibbs vrea să-l construiască în fața cititorilor cărții lui, apelând la sursele existente despre Schubert. Surse puține din timpul vieții lui Schubert, cu care încearcă a crea o imagine nuanțată a compozitorului, punând accent pe creația lui.
Și viața și creația însă au fost în special recuperate după moarte sa.
Într-adevăr Schubert avea dreptate că nu aparținea lumii lui.
Muzica sa a fost descoperită de romantici ca Schumann sau ca Brahms. Precum simfonia numită Neterminata după moartea sa, doar o altă creație nefinalizată a lui, speculându-se că din cauza unei iubiri nefericite…Poate orice continuare ar fi fost mai puțin valoroasă față măreția și grandoarea acestei simfonii interpretate pentru prima dată, la peste 40 de ani de la compunerea ei.
https://www.youtube.com/watch?v=uhkiivKYFvA
Schubert a fost un inovator compunând o fantezie, ca o sonată din patru părți contopite într-una singură, numită Wanderer(Călătorul). Călătorul, la fel, o figură exploatată îndelung în romantism.
Deși muzicologul Christopher H. Gibbs spune că face o biografie a artistului, nu se poate feri de moralizări precum ‚‚rătăcirile lui Schubert’’ atunci când este discutată senzualitatea sau hedonismul compozitorului. De parcă un artist ar trebui să fie neapărat un ascet sau un om moral ca să creeze. Dacă am lua toți moraliștii și bigoții probabil nu ar compune nici împreună cvartetul Moartea și fata sau Trio op. 100, dar împreună, punându-i unii lângă alții, am face distanța de 60 de kilometri parcursă pe jos de Schubert și de prietenii lui, în drumeția lor timp de trei zile, către mormântul lui Joseph Haydn. Un Schubert bolnav, cu câteva săptămâni înainte de moarte, călătorind la întoarcere, încă trei zile pe jos…
Firea nuanțată a lui Schubert, duală, o regăsește muzicologul Gibbs și în muzica compozitorului, vorbind de seninătatea și de izbucnirile violente din creațiile sale, de cântecele vesele compuse pentru bani sau de plăcere, interpretate în așa numitele Schubertiade ori amintind de liedurile sumbre din Winterreise(Călătorie de iarnă) ori de Doppelgänger, un lied în care este vorba de întâlnirea unui om cu dublul său, iarăși o temă recurentă în arta secolului XIX.
Între iubirile ideale neîmplinite și femeile trecătoare din tavernele frecventate des, fără o legătură durabilă cu vreo femeie, legat profund de prietenii săi, declarându-le afecțiunea sa, petrecând cu ei vesel și fericit(lustig și froehlich), Schubert a ajuns prin traducerea liberă în engleza postbelică gay, cu gay friends, având gay existence etc. Astfel a devenit Schubert și homosexual/bisexual…
Dincolo de disputele uneori sterile legate de caracterul sau de moralitatea unui artist ca Schubert, dincolo de portretul echilibrat și nuanțat al lui Gibbs, portret al vremurilor noastre, va rămâne muzica lui Schubert creată prin pasiunea sa, muzică dăruită ascultătorului din această lume, pentru a-l face să se simtă, așa cum spunea compozitorul, că nu mai aparține acestei lumi, măcar pentru câteva clipe.
surse poze: csosoundsandstories.org
elefant.ro
articol de Cătălin Spătaru
Presupun că fiecare dintre noi simţim uneori că nu aparţinem lumii în care ne-am născut.
Cât despre Schubert sunt deja puse în discuţie 3 variante ale caracterului său. E bine că doar una despre creaţia sa.
probabil, desi cred ca unii se simt al naibii de bine in lumea in care traiesc chiar daca ceilalti nu se simt asa de bine traind in aceeasi lume cu ei. apoi depinde de modalitatea in care ne simtim ca nu apartinem lumii: ca nu te inteleg ceilalti, ca te simti strain de ea, ca ce spui, creezi, faci nu este acceptat de lume, ca te intereseaza lumea de dincolo ori o utopie…pana la urma cred ca e uman sa te simti uneori ca nu apartii lumii in care esti aruncat prin nastere…la schubert si altii, ei nu au apartinut intr-un fel lumii lor pt ca lumea nu era inca in stare sa le inteleaga creatia…si pt ca aceasta creatie a fost in parte recuperata postum, exista confuzii si-n privinta ei, de ex., simfonia a 9-a e considerata a 7-a de unii, simfonia a 7-a fiind reconstruita postum dupa schitele lui, insa in genere vorbind, creatia lui e apreciata in mediul muzicii clasice.
Exterior, domnule, mai toţi lăsăm să se înţeleagă cât de minunaţi suntem, cât de bine ne simţim în pielea noastră, în mediul pe care ni l-am creat, în veacul în care trăim, etc. Că în interior alta este percepţia despre toate cele enumerate anterior asta o vom recunoaşte greu chiar şi în faţa noastră, în faţa celorlalţi şi mai greu, spre deloc.
Schubert şi altii, artişti în genere, nu aparţin doar lumii în care au trăit efectiv, ci lumii tuturor celor de după ei. Că nu au fost înţeleşi la vremea potrivită, ci doar ulterior, asta este drept, dar nu doar cu ei se întâmplă aşa ci şi cu omul obişnuit, am observat că după ce piere, un individ este catalogat altfel, de cele mai multe ori în termeni mai blânzi decât cei ce i se alocau în mod obişnuit în timpul vieţii. Ciudăţenii de ale noastre. Cred că viziunea morţii ne înmoaie intr-un fel şi dăm puţin înapoi în a ne mai susţine cu vehemenţa obişnuită, teoriile.
ai dreptate. ma gandeam la dictatori, la cei care se impun cu forta sau prin viclenie, cand scriam despre cei care se simt potriviti si bine in lumea contemporana lor…
Pingback: ,,Tot ceea ce trebuie să știe bărbatul genial’’ al lui Oliver Kuhn – Lumen in mundo