„Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley

 Oh, minunată lume nouă – apogeu al civilizației și al fericirii, utopie a viselor, închisoare a conștiinței, purgatoriul sufletului! Minunata lume nouă, lipsită de valori și conturată de inexistența independenței, lume fără de Dumnezeu, paradis al condiționării, loc al divinizării științei și a idolatrizării umane. Minunata lume nouă, unde oamenii sunt diferențiați doar de modul în care sunt condiționați, unde fiecare aparține celuilalt, unde arta a pierit în fața iluziei păcii, unde fericirea constă într-o pilulă, într-un „creștinism fără lacrimi”. Astfel pot descrie „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley, unde conceptul de umanitate și-a pierdut sensul, iar sistematizarea este scopul suprem al dezvoltării civilizației.

 Lumea lui Huxley reprezintă întorsătura tragică a dorinței umane de stabilizare socială, a eliminării diferențelor culturale și a tuturor factorilor care pot influența relațiile interpersonale. Conceptul de familie devine o idee învechită și rușinoasă, iar termenii de „mamă” și „tată” reprezintă cuvinte mult prea obsecene pentru epoca Ford, ajunsă în anul 632. Nașterea oamenilor se realizează-n fabrici, dezvoltarea psihică a acestora fiind controlată prin hipnopedie – întreaga societate este condiționată spre a gândi aceleași lucruri, diferențe existând doar în cazul capacității de lucru și a rolurilor pe care fiecare castă de indivizi trebuie să le îndeplinească, în funcție de valoarea sa.

 Universul cărții urmărește relațiile interpersonale (dacă mai pot fi numite astfel) ale unor locuitori ai Londrei, un oraș unde circulația este predominant aeriană, iar infrastructura determină „măreția” civilizației umane, a societății perfecte. Fiecare activitate este în strânsă legătură cu tehnologia, indiferent dacă aceasta constă într-un film senzorial sau în simpla prindere a unor mingii. Jocurile cu tentă sexuală sunt dezvoltate printre copii, care, de asemenea, primesc o educație strictă asupra modului în care trebuie să gândească sau să acționeze în societate. Copiii sunt învățați că moartea este doar o manifestare biologică, o manifestare care nu are puterea de a-i afecta emoțional. Sentimentele sunt inexistente, căci fiecare persoană trăiește pentru ceilalți și fiecare om îi aparține celuilalt.

 Modul de organizare al societății inspiră o politică totalitară, ascunsă după iluzia libertății, după perdeaua falsei fericiri, determinând moartea rațiunii. Vechea literatură este distrusă sau conservată în locuri unde doar persoanele cu cele mai înalte grade al societății – Controlorii mondiali – au acces, literatura actuală fiind legată de anumite cercetări științifice, fără vreo urmă de artă ce ar putea descătușa renașterea conștiinței. Cu toate acestea, nici cercetările științifice nu se pot bucura de beneficii totale, căci ele sunt acceptate doar în anumite domenii, eliminând posibilitatea declanșării redeșteptării: „Dar adevărul e o amenințare, iar știința e un pericol public. E la fel de periculoasă pe cât a fost de benefică înainte. Ne-a oferit echilibrul cel mai stabil din întreaga istorie a omenirii. […] Dar nu-i putem îngădui științei să ducă de râpă toată treaba bună pe care am făcut-o. Tocmai de aceea îi limităm cu atâta grijă aria cercetărilor.” (pag. 241).

 Cu toate acestea, ce se-ntâmplă dacă într-o societate în care viața este programată de la naștere și până la moarte intervine o singură persoană din exteriorul ei, din cadrul „lumii libere”? O lume ascunsă în această civilizație nouă, o lume a religiei, a conștiinței, a familiei, a vieții așa cum a cunoscut-o omul până la „revoluția Fordiană”? În Londra își face apariția o astfel de persoană, un Sălbatic, un om care are șansa să schimbe modul de viață actual al oamenilor. Deși, inițial, el este entuziasmat de această lume, descoperirea esenței sale îl revoltă, atât față de ceea ce îi este dat să vadă, cât și față de sine.

 Neajutorat și realizând propria incapacitate de a schimba sistemul, Sălbaticul alege să se retragă în sihăstrie, unde să-și poată duce la capăt propria viață, așa cum o cunoaște el, cu durere, suferință, chin, fericire, sentimente, conștiință. Revolta sa asupra societății se intensifică odată cu vizitele celor curioși în a-i descoperi viața. Pentru a fi demn de fericire, trebuie să înduri tristețea, însă revolta sa nu cerea șansa la fericire, ci libertatea spre a fi el însuși. Autoschingiuirea, abținerea și rugăciunea reprezintă armele Sălbaticului, însă mult prea puțin eficiente în fața mulțimii, în fața celor ce-i distrug liniștea, în fața libertății proprii, alegând să sfârșească prin unica libertate pe care nimeni nu i-o putea fura: „Încet, încetișor, fără grabă, ca două ace de busolă, picioarele se-ntoarseră spre dreapta; nord, nord-est, est, sud-est, sud, sud-vest.” (pag. 275).

Text scris de Radu Mihai.

Sursă foto: www.sciencevibe.com

Lasă un răspuns

This Post Has One Comment