Articol realizat de Radu Mihai.
Acesta desemnează cel de-al treilea articol din cadrul blogului nostru, referitor la una dintre lucrările realizate de către Oliver Sacks, neurolog și autor britanic. Actuala carte despre care urmează să citiți în rândurile de mai jos poartă denumirea de „Halucinații”. După cum reiese din cadrul titlului, conținutul cărții urmărește afecțiunea psihică prin intermediul căreia se produc percepții senzoriale în lipsa unui stimul. Totuși, definițiile halucinației variază, după cum și autorul menționează acest aspect în incipitul cărții, fiind dificil „să distingi linia care desparte halucinațiile, percepțiile eronate și iluziile.”. Cu toate acestea, pentru a clarifica termenul, citez din William James, „Principles of Psychology” (sursă pe care o folosește și Sacks în incipit): „O halucinație este o formă de conștiință strict senzorială, o senzație la fel de bună și de reală ca și când s-ar afla acolo un obiect real. Se întâmplă însă ca obiectul să nu fie acolo, atâta tot.”. Acum că termenul este explicat astfel încât îl poate înțelege întreaga lume, menționez faptul că lucrarea este scrisă în stilul caracteristic al lui Sacks, prezentând în fiecare capitol diferite povești ale pacienților și chiar cititorilor săi, care s-au confruntat cu această tulburare, în funcție de modul manifestării sale.
Sindromul Charles Bonnet este una dintre afecțiunile pe care autorul le descrie în cartea sa, menționând faptul că aceasta se manifestă în cadrul orbilor sau a celor ce prezintă afecțiuni ale vederii, ca o reacție a creierului la pierderea capacității vizuale. Acest tip de halucinații este efemer – ele pot apărea pe parcursul unui perioade, iar apoi pot dispărea pentru totdeauna sau pentru o perioadă îndelungată de timp. Modul de manifestare constă în halucinații simple (modele, forme geometrice, culori – elemente care nu formează imagini sau scene) și halucinații complexe (oameni, animale, insecte sau scenete care reprezintă o desfășurare întreagă a unei activități, cu detalii eterogene), precum cea a doamnei Rosalie, care vedea „Oameni în haine orientale! (…) În veșminte largi, care urcă și coboară pe scări, un bărbat care se întoarce spre mine și zâmbește, dar are dinții enormi pe o latură a gurii. Și animale. (…).” (pag. 13). Continuând în sfera ariei vizuale, Sacks explică faptul că există tulburări similare în momentul în care vătămarea este produsă, spre exemplu, în lobii occipitali și în proiecțiilor acestora în lobii parietali și temporali. În urma unor cercetări realizate de Dominic Ffytche și colegii săi, au fost sesizate legături directe între tipul de halucinație și activarea unei zone a creierului. Așadar, aflăm că texturile, obiectele, culorile sau fețele activează zone care sunt implicate în cadrul funcțiilor respective: „La halucinațiile de culori apărea o activare a zonelor din cortexul vizual asociate cu interpretarea culorilor, la halucinațiile de fețe ori de chipuri caricaturale sau asemănătoare cu desenele animate a existat o activare în girusul fusiform.” (pag. 31). Tot în cadrul acestor experimente s-a depistat faptul că există o mare diferență între halucinații și imaginația vizuală, cele dintâi fiind legate de percepție – este vorba despre o eroare a proceselor psihice cognitiv-senzoriale.
O altă parte a cărții vizează halucinațiile auditive, care de cele mai multe ori primesc un diagnostic greșit, precum cel de schizofrenie. În cadrul acestui capitol, Sacks îl citează pe Bleuler care explică faptul că schizofrenia provoacă astfel de halucinații auditive, însă a auzi lucruri (în special voci, când vine vorba de schizofrenie) nu denotă existența acestei boli. Pe parcursul vieții noastre, există posibilitatea să suferim orice tip de halucinație, fără ca acest lucru să denote existența unei boli, ci doar un mediu prielnic pentru manifestarea halucinației, cum poate fi monotonia vizuală, spre exemplu, – Marinarii pot avea parte de halucinații vizuale din cauza faptului că sunt expuși zile întregi la un peisaj neschimbător – sau monotonia auditivă, în cazul nostru. Autorul menționează implicația acestor halucinații auditive în istoria umanității, mai ales în contextul discuțiilor pe care se presupune că oamenii le-au avut cu zeii. Până în secolul al XVIII-lea, aceste afecțiuni erau considerate ca având putere de manifestare prin intermediul unor forțe naturale, dar cercetările au adus dovezi cu privire la baza lor fiziologică, concluzionând că ele se datorează unei hiperactivități la nivelul unor centri din creier. Totuși, motivele manifestării acestor tipuri de halucinații sunt încă incerte. Anumiți cercetători sugerează că ele pot fi asociate cu activarea normală a cortexului auditiv primar, alții susțin că halucinațiile auditive se manifestă din cauza eșecului de recunoaștere a discursului intern sau, în fine, că ele provin dintr-o atenție anormală, care este îndreptată către fluxul subvocal care însoțește gândirea verbală. Totodată, Sacks prezintă câteva povești ale unor pacienți ce suferă de halucinații muzicale, cum ar fi cele ale Doamnei L., care relatează astfel: „O săptămână după ce am început să iau paroxetină, în timp ce mă uitam la Jocurile Olimpice, am fost surprinsă să aud muzică languroasă în timpul probei de înot masculine. Am oprit televizorul, dar muzica a continuat și, de atunci, a fost prezentă practic în orice clipă de trezire. (…) Muzica este la fel de tare și de clară ca de pe un CD, sau ca la un concert. Volumul crește când mă aflu în spații largi, de exemplu la supermarket. Muzica nu are cântăreți și nici versuri.” (pag. 73) Se pare că aceste halucinații muzicale sunt produse de activarea unei rețele extinse ale multor zone din creier, precum cortexul motor sau zonele auditive. Ascultarea muzicii este considerată ca fiind activitatea care apelează la cele mai multe zone din creier, motiv pentru care slăbirea inhibițiilor și a blocajelor operative normale par a fi stimulentele directe ale halucinațiilor de acest tip.
Halucinațiile hipnagogice și cele hipnopompice sunt alte două tipuri de afecțiuni despre care Sacks relatează în cartea sa. Acestea sunt halucinațiile care se produc înaintea somnului sau după ce acesta a avut loc. În mod normal, cele hipnagogice se manifestă înaintea somnului și sunt văzute cu ochii închiși, fiind de natură senzorială, – pot fi produse de cortexul vizual, spre exemplu – însă există posibilitatea ca acestea să fie inițiate de regiuni subcorticale ale creierului, având un aspect comun cu visele (însă deosebirile între somn și halucinațiile hipnagogice sunt clare). Totodată, acest tip de halucinație este interioară sau, altfel spus, nu este proiectată către spațiul exterior. În schimb, halucinațiile hipnopompice sunt cele care apar, în general, la trezirea din somn. (Există oameni care prezintă halucinații hipnagogice la trezire și hipnopompice când adorm.) Diferența dintre cele două este vizibilă, căci cele hipnopompice se produc în momentul în care persoana stă cu ochii deschiși, iar proiectarea acestora se realizează în spațiul exterior, căpătând o structură ce pare a fi solidă, reală. Totuși, este de menționat faptul că ambele genuri de halucinații pot fi nu numai vizuale, ci și auditive, după cum menționează autorul. De asemenea, Sacks afirmă: „Dat fiind natura ireală a unora dintre imaginile hipnopompice, rezonanța lor emoțională adesea terifiantă și, poate, sugestibilitatea crescută care poate fi asociată cu astfel de stări, e de înțeles că viziunile hipnopompice de îngeri și demoni pot da naștere nu numai la uimire sau oroare, ci și la credința în realitatea lor fizică. Într-adevăr, nu poți să nu te întrebi în ce măsură ideea de monștri, spirite sau fantome își are originea în asemenea halucinații. E ușor să-ți imaginezi că aceste halucinații, cuplate cu o predispoziție personală sau culturală de a crede că în tărâmul spiritual imaterial, deși au o bază reală, fiziologică, pot consolida credința în supranatural.” (pag. 199-200).
Acestea sunt doar câteva dintre subiectele pe care Oliver Sacks le tratează în cartea „Halucinații”, iar fiecare dintre cele prezentate anterior reprezintă o scurtă prezentare a informațiilor din capitolele respective. Deși limbajul este accesibil chiar și pentru un cititor neinițiat, parcurgerea cărții necesită cunoașterea unor elemente de bază ale (neuro)psihologiei, pentru înțelegerea mult mai clară a materialului citit. În final, vă invit să citiți și celelalte articole din cadrul blogului nostru, referitoare la lucrările lui Oliver Sacks („V-ați întrebat vreodată: Cum se vede lumea când vederea dă greș?” și „Oliver Sacks – Omul care își confunda soția cu o pălărie”), dar și să vizionați TedTalk-ul de mai jos!
Sursă foto: www.joemacgown.com /www.blog.iodonna.it
