Articol realizat de Radu Mihai.
Ospiciul prezentat de către Ken Kesey, în romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, este reprezentarea societății moderne, o societate în cadrul căreia incapacitatea de acomodare, gândirea diferită față de majoritate și lipsa identificării cu „normalitatea” socială sunt considerate ca fiind manifestări ale afecțiunilor psihice. Spitalul respectiv oferă imaginea unui grup de oameni ale căror comportamente sunt dictate de către o singură persoană aflată în poziția de „conducător” (mai degrabă dictator), acesta fiind sora șefă, doamna Ratched. Viața pacienților este programată pentru întreaga perioadă pe care aceștia urmează să o petreacă în cadrul ospiciului, fiind marcată de monotonie, strictețe și frică. Privind în afara contextului, pacienții ospiciului sunt persoanele care se tem să-și conducă singure propriile acțiuni, care au nevoie de îndrumarea sistemului (sau a „Organizației”, după cum este numit în cadrul cărții) pentru a se putea reîntoarce în societate. În contextul respectiv, limitarea libertății se constituie pe baza unor sarcini fizice și a programului de activități care, odată acceptate, împiedică nu numai libertatea de deplasare, ci și libertatea de gândire.
Povestea din cadrul ospiciului este relatată de către Bromden, zis și „Șeful”, un american nativ care a ajuns în locul respectiv din cauza abuzurilor pe care sistemul le-a comis asupra poporului său. Pentru a se putea proteja de ceea ce se află în jurul său, Bromden se preface ani de zile că este surdo-mut, motiv pentru care el participă și în cadrul ședințelor personalului, aceștia considerând că atâta timp cât nu poate auzi și nu poate vorbi, este inofensiv, astfel că poate asista și în cadrul conversațiilor importante. În acest fel, „Șeful”, deși este nevoit să îndeplinească sarcinile de curățenie ale personalului, află fiecare plan, pedeapsă sau abuz pe care aceștia îl pregătesc, având astfel avantajul de a se putea proteja. Cu toate acestea, organizarea și desfășurarea eficientă a sistemului ospiciului scad considerabil în momentul apariției unui nou pacient, pe nume Randall Patrick McMurphy. Acesta a ajuns în spital pentru a evita posibilitatea unor pedepse din lumea exterioară, jucând astfel rolul unui nebun, cu dorința de a aștepta o oportunitate prielnică pentru a se elibera și a-și continua activitățile.
În cadrul spitalului, McMurphy joacă rolul eroului, al persoanei care a apărut cu un scop – acela de a-i salva pe cei asupriți. Astfel, „eroul” este introdus în colectivul pacienților și, participând alături de aceștia la realizarea activităților zilnice, observă monotonia, abuzurile și tristețea din cadrul grupului, motiv pentru care decide să schimbe mersul sistemului. Totuși, McMurphy este un „erou” care muncește pentru propria-i bunăstare – pasionat de jocuri de noroc, el începe realizarea acestora fără permisiunea personalului și începe a-și strânge bani în urma pariurilor și jocurilor de cărți câștigate în fața celorlalți pacienți. Prin acțiunile pe care începe să le îndeplinească (nerespectarea activităților zilnice, a vestimentației obligatorii – căci umbla doar în chiloți -, a regulilor referitoare la permisiunea realizării activităților în funcție de program), McMurphy încearcă impunerea propriului sistem, încurajarea celorlalți spre a-și arăta și îndeplini propriile dorințe, de a învinge sistemul impus de sora șefă. Lupta sa cu „Organizația” este simbolică și, din punctul meu de vedere, evidențiază capacitatea grupului de oameni care, organizându-se și folosindu-se de propriile puteri, reușesc să-și îndeplinească scopurile chiar și în contextul în care sunt ținuți „captivi” – ironic este faptul că această captivitate este unica lor alegere liberă, căci toți cei din ospiciu, capabili să gândească și să se deplaseze, se aflau în acel loc din propria dorință, fiind liberi să plece oricând, însă alegând să rămână de teama societății.
Împotriva sistemului există multe arme, însă, după cum realizează și personajele lui Kesey, în spatele unei sore șefe – a unui „conducător” – se pot afla multe alte persoane care dictează aceste acțiuni. Chiar și așa, instaurarea unei săli în cadrul căreia sunt posibile realizarea jocurilor de noroc, revolta pacienților împotriva lipsei de drepturi, crearea daunelor materiale în cadrul clinicii, cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor, – sunt doar câteva dintre exemplele unor posibilități de inițiere a unui nou sistem, a puterii oamenilor în fața celor ce se consideră că „dețin puterea”. De asemenea, episodul partidei de pescuit, dar și cel al petrecerii date în cadrul ospiciului, sunt două dintre exemplele eliberării de sub presiunea sistemului, două exemple ale extazului, ale capacității de împotrivire și de prețuire a ceea ce poate aduce libertate, sau cel puțin sentimentul acesteia, în viața oamenilor.
Finalul cărții este marcat de sacrificiul lui McMurphy, sacrificiu care constituie punctul real al eliberării din captivitatea temerilor celorlalte personaje, care, realizând importanța vieții, decid să învingă ceea ce a reprezentat cea mai mare temere pentru acestea – societatea.
Sursă imagine reprezentativă: www.biography.com
