Pentru început, țin să menționez faptul că explicația de mai jos are rolul de a-i oferi un „suport” cititorului nefamiliarizat cu abordarea psihanalitică a vieții psihice, în scopul înțelegerii acestui articol – conceptul psihanalitic al lui Freud este de o complexitate mult mai amplă și înțelegerea sa necesită un studiu elaborat; intenția mea actuală este aceea de a realiza o prezentare a unor lucrări ale psihanalistului respectiv, motiv pentru care o explicație/discuție mult mai amplă despre conceptul propriu-zis o voi realiza prin intermediul altor articole sau în cadrul întâlnirilor cercului nostru de lectură. Însă, dacă există nelămuriri cu privire la aceste aspecte/oricare altele din cadrul articolului, vă invit să le discutăm în cadrul secțiunii de comentarii.
La finalul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, curentul psihoterapeutic al psihanalizei a cunoscut cea mai puternică ascensiune a sa, lucru datorat, în cea mai mare parte, lucrărilor de psihanaliză ale lui Sigmund Freud – considerat astăzi ca fiind părintele acestei școli psihologice. Acesta a realizat conceptul aparatului psihic uman, recunoscut și ca sistem psihic uman, care, conform lucrărilor de dinainte de anul 1923, era compus din inconștient (sediul pulsiunilor și al instinctelor sexuale), subconștient, cunoscut și sub numele de preconștient (reprezintă nivelul în cadrul căruia se stochează informațiile învățate în mod conștient) și conștient (nivelul de percepere a manifestării acțiunilor în mod real, bazat pe „principiul realității”). Această concepție a influențat în mod direct evoluția psihologiei din perioada respectivă și continuă să o facă și în prezent. Totuși, odată cu lansarea lucrării intitulate „Sinele și Eul”, în anul 1923, Freud reorganizează aparatul psihic în felul următor: Sine, Eu și Supraeu (de asemenea, această reorganizare se regăsește și ca Id, Ego și Superego). Astfel, locul inconștientului este preluat de Sine (care rămâne sediul instinctelor, sursa primară a energiei psihice), iar Eul este reprezentarea unei porțiuni a sinelui, care, influențat de către lumea exterioară, primește rolul de intermediar dintre aceasta și lumea interioară. Supraeul constituie conștiința morală, cea care are rol de cenzură în cadrul activității psihice și care, totodată, reprezintă filtrul prin care trec pentru prima dată influențele provenite din mediul extern. Din perspectiva lui Freud, principiul fundamental al vieții este reprezentat de către „principiul plăcerii”, pe baza căruia are loc funcționarea inconștientului (sinelui).
Un aspect important al concepției freudiene constă în importanța și intervenția rolului sexualității asupra dezvoltării psihice umane, care a fost criticat în mod puternic de diferiți psihologi, printre care se numără și Carl Gustav Jung, a cărui ruptură de Freud se realizează tocmai din cauza reticențelor primului menționat asupra veridicității acestei teorii. O critică mult mai concretă asupra studiilor lui Freud este realizată de către Michel Onfray în cadrul unei părți a lucrării denumite „Scurt manifest hedonist”, care afirmă că deși Freud a recunoscut că psihanaliza a fost creată de către Josef Breuer, își revendică mai târziu realizarea ca fiind pe deplină a sa. Totodată, Onfray susține următoarele: „Deci inconștientul freudian este inconștientul lui Freud: în acest inconștient, psihanalistul găsește ceea ce el însuși a pus, nu ceea ce ar exista acolo în chip obiectiv. Freud nu este un om de știință, ci un filosof.” (pag. 25). Astfel, în rândurile de mai jos, urmează să citiți despre un curent psihoterapeutic devenit obsedant pentru anumite persoane, care a zdruncinat puternic modul evolutiv al psihologiei, dar care întâmpină și astăzi numeroase controverse.
„Eseuri de psihanaliză aplicată” (Opere, Vol. 1), de Sigmund Freud, reprezintă o lucrare care adună o serie de zece eseuri publicate de către acest psihanalist pe parcursul vieții sale, dintre care nouă sunt publicate înainte de anul 1923 – un aspect important în contextul înțelegerii modului prin care Freud susține manifestarea activității psihicului uman, având în vedere reorganizarea acestuia menționată în rândurile de mai sus. Primul eseu din cadrul acestei cărți poartă denumirea de „Psihopați pe scenă”, în contextul căruia Freud susține că opera dramatică are capacitatea de a transpune spectatorul în rolul personajului aflat pe scenă; mai precis, spectatorul are posibilitatea de identificare cu un anumit erou, ceea ce produce asupra sa un sentiment de eliberare din forța propriilor afecte: „plăcerea care-i corespunde provine, pe de o parte, din ușurarea sufletească datorată unei masive descărcări, iar pe de altă parte, din simultana excitare sexuală care, putem afirma, însoțește, ca produs secundar, orice activitate afectivă și care oferă omului acel sentiment, foarte dorit, de augmentare a tensiunii psihice.” (pag. 11). Psihanalistul susține faptul că spectatorul, transpunându-și propriul inconștient (Sine) în personajul de pe scenă, se eliberează de dorințele sale reprimate/refulate (conceptul de refulare se referă la procesul prin care anumite amintiri, traume, sentimente, idei, etc. conștiente sunt aduse în stadiul subconștient, – uneori inconștient – fiind în dezacord cu cenzura morală), indiferent de natura acestora (politică, sexuală, religioasă, etc.). Pentru ca spectatorul să obțină plăcere din cadrul acestei transpuneri, Freud susține că drama trebuie să recurgă la suferințele de tip psihologic, fiindcă suferința fizică anulează plăcerea psihică prin modificarea sentimentului corpului.
„O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci” este un eseu care dezbate problema rolului sexualității în dezvoltarea psihică, analizând una dintre amintirile celui mai mare reprezentant al Renașterii. Amintirea se referă la experiența pe care da Vinci a avut-o în copilărie, alături de un vultur, pe care acesta o notează în cadrul unui studiu despre pasărea respectivă, dar care este menționată și în carte: „Se pare că mi-a fost sortit să mă ocup atât de temeinic de vultur pentru că îmi apare ca o amintire foarte timpurie; când eram încă în leagăn, un vultur a venit la mine, mi-a deschis buzele cu coada și m-a izbit de multe ori cu ea este buze.” (pag. 117). De fapt, Freud consideră această amintire ca fiind o fantasmă a lui Leonardo, care îi dezvăluie acestuia caracterul homosexual. Psihanalistul realizează o legătură între vultur și mitologia egipteană, desemnând cuvântul egiptean „mamă”, reprezentat printr-o hieroglifă a unui vultur („Mut” fiind cuvântul egiptean pentru „mamă”), afirmând faptul că artistul și-a proiectat personalitatea mamei în propria sa personalitate – practic s-a identificat cu propria sa mamă, lucru care se întâmplă în cazul băieților, de obicei, în momentul în care modelul patern este de o influență mult prea slabă sau este inexistent; în cazul lui Leonardo, acest lucru s-a datorat faptului că în primii săi ani de viață a trăit doar împreună cu mama sa, părinții acestuia despărțindu-se înainte ca el să se nască. Astfel, Leonardo își însușește modelul feminin, iar fantasma acestuia este explicată în felul următor: „Mama, pe care o suge copilul – mai corect: de la care suge copilul -, devine un vultur care își vâră coada în gura copilului. Noi presupunem că această „coda” a vulturului ar putea semnifica, într-un limbaj de substituție comun, nici mai mult, nici mai puțin decât un organ genital masculin, un penis. Dar nu înțelegem cum s-a desfășurat activitatea fantasmatică de a reușit să doteze cu însemnul bărbăției tocmai pasărea ce semnifica maternitatea.” (pag. 125). Freud susține că există o explicație a acestei probleme, explicație ce se regăsește prin intermediul teoriei sexuale infantile, care constă în dorința copilului de cunoaștere a secretelor vieții sexuale, care, la început, le atribuie tuturor oamenilor un organ genital masculin: „Scoaterea în evidență a cozii vulturului din fantasma lui Leonardo ar putea deci să fie interpretată astfel: mi-am îndreptat curiozitatea afectuoasă asupra mamei și i-am atribuit încă un organ genital, ca al meu.” (pag.129). Totodată, Freud afirmă că da Vinci transformă „suptul la sânul mamei într-o situație pasivă de a fi supt, și astfel într-o situație de un indubitabil caracter homosexual.” (pag. 129).
Freud susține că odată cu încheierea stadiului preliminar de identificare cu persoanele de referință (stadiu care se manifestă din primul moment al nașterii, până în jurul vârstei de trei-patru ani), dacă modelul patern puternic este inexistent, atunci „Dragostea față de mamă nu va putea participa la viitoare dezvoltare conștientă, ea va cădea pradă refulării. Băiatul refulează dragostea față de mamă, deoarece se pune pe sine însuși în locul ei, se identifică cu mama și își ia propria persoană ca model, după a cărei asemănare face noi alegeri obiectale. Astfel, devine homosexual; de fapt, alunecă în autoerotism, pentru că băieții, pe care cel care a crescut îi iubește acum, sunt doar substituiri și reveniri ale propriei sale persoane la vârsta copilăriei, pe care el îi iubește la fel de mult precum l-a iubit mama sa când era copil.” (pag. 131) Totodată, pe aceeași pagină, autorul afirmă că „cel devenit homosexual pe această cale rămâne în inconștient fixat pe modelul mnezic al mamei sale. Prin refularea iubirii față de mamă, el de fapt o conservă în inconștientul său și îi va rămâne mereu credincios.”. Deși eseul aduce mult mai multe argumente și explicații decât cele prezente în acest paragraf, este de menționat faptul că Freud confundă termenul italienesc „nibio” (uliu), pe care Leonardo l-a folosit în momentul în care și-a povestit amintirea, cu cel de „geier” (vultur, în germană), lucru care s-a întâmplat, probabil, din cauza unei greșeli de traducere. Astfel, rămâne la decizia noastră dacă mai putea lua în considerare această explicație referitoare la orientările sexuale ale lui da Vinci.
„O amintire din copilărie în Poezie și adevăr” reprezintă titlul eseului referitor la singura întâmplare din primii patru ani din viață a lui Goethe, pe care acesta o relatează în „Poezie și adevăr”. Întâmplarea îl ilustrează pe Goethe, într-o după-amiază, jucându-se cu oalele din casă și aruncând una dintre acestea pe stradă – urmând ca ea să se spargă. Copilul este încurajat de către frații Ochsenstein să arunce într-una oale și vase pe stradă, care se spărgeau la contactul cu pământul. După ce aruncă toate oalele din camera în care se afla, Goethe merge în bucătărie, unde începe să arunce farfuriile pe stradă, până când este oprit. La prima vedere, povestea nu reprezintă nimic mai mult decât o simplă amintire din copilăria scriitorului german, însă, după concepția lui Freud, o astfel de amintire care s-a păstrat din perioada copilăriei infantile are o importanță remarcabilă asupra modului de evoluție a copilului din cadrul acelei etape a vieții. Psihanalistul povestește despre o întâmplare conform căreia un pacient de-al său îi relatează o întâmplare asemănătoarea cu aceasta. Pacientul suferea de un conflict extins asupra unei mari părți ale vieții sale, un conflict pe care îl avea cu mama sa și care provine din cel de-al patrulea an de viață, când acesta află vestea nașterii unui frate, pe care el a vrut să-l ucidă: „Într-o zi, acest pacient mi-a povestit că atentatul împotriva fratelui pe care-l ura a coincis cu aruncarea pe fereastra casei a întregii vesele la care a reușit să ajungă. (…) Precizez că pacientul meu nu era de naționalitate germană și nu cunoștea cultura germană; el nu citise deci autobiografia lui Goethe.” (pag. 246). Astfel, Freud susține că acțiunea din amintirea lui Goethe reprezintă o acțiune simbolică, prin care acesta își exprimă dorința de a-și ucide fratele. Apoi, psihanalistul oferă alte două relatări asupra unor evenimente asemănătoare, adăugând faptul că: „supărarea copilului cauzată de apariția așteptată sau înfăptuită a unui concurent se exprimă prin aruncarea pe fereastră a obiectelor sau prin alte acte de neascultare și dorință de distrugere.” (pag. 251).
Acestea sunt doar trei din cele zece eseuri pe care cartea le conține. Ele sunt prezentate în mod succint, pentru ca un posibil cititor să își poată construi o părere despre ceea ce ar putea afla în contextul în care ar alege să o citească. După cum am menționat în începutul articolului, conceptul de psihanaliză al lui Freud este de o complexitate mult prea amplă pentru a putea fi prezentat atât de succint, iar intenția mea este aceea de a vă oferi o perspectivă asupra a ceea ce s-ar putea să vă atragă în lumea psihologiei. De asemenea, vă invit să citiți și „C.G. Jung – „Psihologia fenomenelor oculte” (Opere complete, Vol. 1)”.
Sursă imagine reprezentativă: wikipedia.com
Surse foto: Prima poză este personală
Pingback: C.G. Jung – „Psihologia fenomenelor oculte” (Opere complete, Vol. 1) – Lumen in mundo
Pingback: ,,De ce se îmbolnăvesc oamenii?’’ se întreabă Darian Leader și David Corfield – Lumen in mundo
Pingback: De ce sunt cărțile aruncate la gunoi? | lumeninmundo