Alfred North Whitehead despre ‘‘Religia în formare’’ nesfârșită

Lumea este plină de ocazii, ocazii de actualizare a ce este ideal prin creație, ocazii în univers fiind și oamenii ce au prilejul să fie creativi realizând o concrescență pentru a plăsmui o noutate în lume, o valoare în Dumnezeu.

Orice eveniment rafinat, orice creație îl introduce pe Dumnezeu în lume. Dumnezeu nu are putere, nu este Atotstăpânitorul omniscient, cu atributele lui Cezar din teologia creștină combinată cu filosofia greacă, ci este intensitatea ce contribuie la armonizare, la unificare, un fapt actual printre elementele formative din lume.

Dar El este limitat, iar limitarea e bunătatea sa. Dacă ar fi fost infinit în toate privințele ar fi fost și infinit de rău, dar El este decis. Decis când suntem constructivi și creatori, luptând contra degradării răului și distrugerii. Răul este la diferite nivele, degradare este și în omul static, bucurându-se de bunătatea sa stabilă de o anumită corectitudine morală care nu intră în procesul creator, în realizarea valorii în lume, care nu privește între ce este el și ce ar putea fi el.

Dumnezeu este oglinda ce ne arată cât de mult contribuim la consistența estetică a lumii. Dumnezeu nu creează lumea, el o protejează, ‘‘el este poetul lumii, călăuzind-o cu o blândă îngăduință după propria sa viziune a adevărului, frumuseții și binelui’’(p.185).

El nu luptă ci este marele tovăraș, partenerul de suferință care-l înțelege pe om. Dumnezeu se înnoiește prin lume, iar lumea prin el, Dumnezeu și lumea se creează reciproc la nesfârșit. El ține în sine tot ce este valoros în lume, tot ce aspiră la tipurile ideale din El, protejează realitatea creată dându-i eternitate prin includerea într-un flux permanent al creației către măreție și profunzime.

Religia poate fi bună sau rea depinzând de dumnezeul pe care ne face să-l acceptăm.  Precum Hristos ea poate impresiona printr-o putere a iubirii fără forța Cezarului, lucrând și construind liniștit în lume. Sau religia atribuie lui Dumnezeu chipurile personificării morale, conducătorului puternic sau principiului filosofic cum s-a întâmplat în teologiile din cele trei tradiții monoteiste.

Teologia procesualistă, inspirată și de Whitehead, susține că harul este inerent ființei umane putând să contribuie prin intensitatea creației la armonia lumii, a universului, armonie estetică ce nu poate fi atinsă, rămânând mereu un ideal, iar religia are ca sarcină stimularea creației, nu doar de a conserva dogmele.

Dacă Dumnezeu păstrează potențialitățile, chiar și pe cele ratate de om, atunci apariția cărții în limba romănă este o ocazie, ce continuă creația lui Whitehead. După ce a scris uriașa ‘‘Principia Mathematica’’ cu Bertrand Russell, Alfred N. Whitehead, profesor la Harvard avea să-i surprindă pe oamenii de știință cu ‘‘Religion in Making’’ și mai cunoscuta ‘‘Process and Reality’’(din care un capitol e tradus în cartea de față).

Studiul introductiv aprofundat al lui Ovidiu Cristian Nedu a contribuit la această conscrescență unică în limba română a unei cărți ce ar merita mai multă atenție din partea noastră a degradaților la bunătatea unei vieți satisfacute de nimicurile ei stabile. Cartea va rămâne ca element nou în Dumnezeu, obiectivizarea divină din carte dezvăluind că în lume este și călăuzirea liniștită într-un perpetuu flux către realitatea cea mai frumoasă și mai măreață.

Articol de Cătălin Spătaru

Surse:

Alfred North Whitehead, Religia în formare, trad. Alexandru Anghel, stud. introductiv Ovidiu Cristian Nedu, ed. Herald, București, 2010

surse foto: editura herald, amazon.co.uk, wikipedia.org