Mircea Eliade – „Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului”

Interesul propriu asupra manifestării fenomenelor magico-religioase datează din copilărie, de când am întâlnit pentru prima dată termenul de „șaman”. Fiindcă în viața cotidiană acest termen și-a pierdut principala însemnătate și este atribuit unei varietăți ample de activități sacre, am decis că modul cel mai benefic (și actualmente posibil) de clarificare a conceptului constă în parcurgerea unei lecturi care să cuprindă elementele ce țin de viața șamanilor. Astfel, lucrarea lui Mircea Eliade, publicată în anul 1951 și intitulată „Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase” – „Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului” – reprezintă baza cunoștințelor mele referitoare la acest concept. Încă din începutul primului capitol, Eliade menționează importanța diferențierii termenului de șaman față de ceilalți termeni care i-au fost asociați: „Dacă prin vocabula „șaman” se înțelege orice magician, vrăjitor, medicine-man sau persoană extatică, întâlniți de-a lungul istoriei religiilor și etnologiei religioase, se ajunge la o noțiune extrem de complexă, dar și imprecisă, a cărei utilitate nu o mai vedem, deoarece dispunem deja de termenii „vrăjitor” sau „magician”, pentru a exprima noțiuni atât de disparate și aproximative cum sunt acelea de „magie” sau de „mistică primitivă”. (…) Căci, bineînțeles, și șamanul este vrăjitor și un medicine-man; el este socotit vindecător, asemenea tuturor vracilor, și fachir, asemenea tuturor magicienilor, primitivi sau moderni. Dar el este, în  plus, psihopomp, și poate fi și preot, mistic și poet.” (pag. 19).

 Șamanismul propriu-zis reprezintă un fenomen religios care se manifestă pe teritoriul Siberiei și al Asiei Centrale. Aflăm astfel că etimologia cuvântului „șaman” provine din termenul tungus „šaman”, fiind transmis prin filieră rusă. Totuși, o ipoteză asupra căreia Eliade nu dorește să se pronunțe constă în originea indiană a termenului de „șaman”, care se presupune că se datorează cuvântului tokarian „șamane”, care înseamnă „călugăr budist” sau al celui sogdian (Sogdia reprezintă o civilizație Iraniană antică) „șmn” care înseamnă „șaman” (pag. 452). Totodată, Șirokogorov și Mironov prezintă, prin intermediul unor lucrări de specialitate, influența elementelor meridionale, în special budiste (lamaiste) asupra fenomenului șamanismului, care se regăsesc, spre exemplu, în cadrul tobei tungușe și a desenelor de pe suprafața acesteia.

 Referitor la acordarea puterilor șamanice, aflăm că orice tip de șaman beneficiază de o instruire dublă: „prima, de ordin extatic (vise, transe extatice, etc.), și a doua, de ordin tradițional (tehnici șamanice, nume și funcții ale diferitelor spirite, mitologie și genealogie a tribului, un limbaj secret, etc.). Această dublă sarcină, asumată de spirite și de bătrânii șamani, echivalează cu o inițiere.” (pag. 28). În acest fel întâlnim modul de recrutare al șamanilor din Siberia Occidentală și Centrală, unde, la voguli, șamanismul este ereditar și transmisibil prin intermediul liniei feminine, în timp ce la ostiacii orientali șamanismul reprezintă un dar din partea Cerului, care vine odată cu nașterea. În cadrul tungușilor și a populației manciu se regăsesc două clase de șamani: a) Șamanii care fac parte din clan și b) șamanii independenți de clan. Primii menționați beneficiază de puteri șamanice ereditare, în timp ce independenții își găsesc puterile prin urmarea vocației.

  Un subcapitol care, personal, mi s-a părut extrem de important, poartă denumirea de „Șamanism și psihopatologie” și deși nu am intenția de a-l dezvolta în acest articol, doresc să prezint cel puțin o ipoteză referitoare la legătura dintre conceptul magico-religios și tulburările activității psihice, ipoteză înaintată de către A. Ohlmarks, pe care Eliade o redă astfel: „șamanismul ar fi fost la origine un fenomen exclusiv arctic, datorat influenței mediului cosmic asupra labilității nervoase a locuitorilor regiunilor polare. Frigul excesiv, nopțile lungi, pustietatea și singurătatea, lipsa vitaminelor, etc. ar influența constituția nervoasă a populațiilor arctice provocând maladii mentale (isteria arctică, meryak, menerik etc.), fie transe de tip șamanic. Singura deosebire dintre un șaman și un epileptic ar fi aceea că ultimul nu-și poate provoca transa printr-un act de voință.” (pag. 38). Totuși, istoricul religiilor nu este de acord cu teoriile referitoare la psihopatologie, însă acest aspect nu ține de obiectivul articolului de față.

 Inițierea șamanilor prezintă manifestarea unor experiențe extatice, care respectă o schemă tradițională de suferință, moarte și înviere. „…orice „boală vocație” are rolul unei inițieri, căci suferințele pe care aceasta le produce corespund torturilor inițiatice, însingurarea psihică a unui „bolnav ales” este contraponderea izolării și însingurării rituale din ceremoniile inițiatice, iminența morții resimțită de bolnav (agonie, inconștiență etc.) amintește de moartea simbolică din majoritatea ceremoniilor de inițiere.” (pag. 46). De fapt, întregul rit al inițierii extatice prezintă simboluri diferite ale credințelor popoarelor arhaice, urmând teme precum: „sfârtecarea trupului urmată de o regenerare a viscerelor și a organelor interne; ascensiunea la Cer și convorbirea cu zeii și spiritele; coborârea în Iad și dialogarea cu spiritele și sufletele șamanilor decedați; diverse revelații de ordin religios și șamanic (taine ale meseriei).” (pag. 47).

Așadar, în cadrul șamanilor iakuți, una dintre viziunile prezentate în carte este referitoare la transportarea sufletului viitorului șaman, de către spirite malefice, în Iad, unde acesta va sta închis timp de trei ani (spre finalul articolului voi menționa importanța numerelor mistice în șamanism) într-o casă în cadrul căreia va avea loc inițierea. Astfel că spiritele îi taie capul și îl plasează într-o altă parte, pentru ca neofitul să poată învăța să-și folosească ochii minții, urmând apoi a-i sfârteca trupul; bucățile din acesta sunt date unor duhuri ale bolilor, pentru ca șamanul să poată căpăta puterea de vindecare. În final, pe oasele sale se reașează o carne nouă, iar el primește și un sânge nou (pag. 49).

 În lucrarea respectivă se regăsesc „Mituri siberiene privind originea șamanilor”, după cum este intitulat și subcapitolul referitor la acest aspect. În acest sens aflăm că, la iakuți, primul șaman manifesta o putere extraordinară, însă aceasta l-a făcut să nu dorească recunoașterea Dumnezeului iakuților, motiv pentru care divinitatea a trimis foc pentru a arde trupul șamanului, care era făcut din șerpi încolăciți. Din acest trup a scăpat o broască râioasă, iar din ea au apărut demonii prin intermediul cărora s-au născut șamanii și șamanele iakuților. (pag. 78). Totodată, în cadrul aceleași pagini regăsim legenda tungușilor din Turuhansk: „„primul șaman” s-a creat singur, cu propriile puteri, dar și cu ajutorul diavolului. El a zburat la cer prin gaura din vârful iurtei și s-a întors după o vreme întovărășit de lebede.”.

  Capacitățile șamanului de pretutindeni constau în posibilitatea acestuia de a trece de la o regiune cosmică la alta. Conform majorității tradițiilor șamanice, în trecut exista o lume paradiziacă în cadrul căreia toți oamenii puteau iniția comunicări cu celelalte regiuni cosmice, adică atât cu Cerul, cât și cu Infernul (nivelurile cosmice fiind reprezentate de Cer, Pământ și Infern), însă, după cum veți regăsi și în cadrul lucrării, întotdeauna a existat un motiv pentru care zeii au ales să realizeze ruptura dintre aceste spații, în general din cauza comportamentelor umane. În orice caz, șamanul reprezintă un „ales” care are capacitatea de a întemeia aceste comunicări. Există astfel o schemă a regiunilor cosmice, după cum Eliade o explică: „există trei mari regiuni cosmice, care pot fi traversate succesiv, pentru că sunt legate între ele printr-un ax central, care trece, bineînțeles, printr-o „deschizătură”, o „gaură”: pe aici zeii coboară pe pământ iar morții în regiunile subterane și tot pe aici sufletul șamanului în extaz își poate lua zborul spre cer sau poate coborî în infern.” (pag. 243). De asemenea, pe aceeași pagină se menționează simbolismul Centrului: „La origine, „centru”, loc posibil al unei rupturi de nivel, poate fi orice spațiu sacru, adică orice spațiu care este supus unei hierofanii și care oglindește anumite realități (sau forțe, sau figuri etc.). La ideea de „Centru” s-a ajuns în urma experienței unui spațiu sacru, impregnat de o prezență transumană: chiar în acest punct, s-a manifestat ceva ce venea de sus (sau de jos). Mai târziu, s-a crezut că manifestarea sacrului cuprindea în ea însăși o ruptură de nivel.”

 Ideea de ax cosmic, care leagă cele trei nivele ale existenței, se regăsește în concepții precum cele referitoare la Muntele Cosmic sau la Arborele Lumii. Spre exemplu, referitor la Muntele Cosmic, o parte din informațiile ce se regăsesc în carte sunt referitoare la tătarii din Altai, a căror credință constă în faptul că Bai Ulgan (care este considerat ca fiind zeul creator) se află poziționat „în mijlocul Cerului, șezând pe un Munte de Aur.” (pag. 249). Totodată, în cadrul poporului tătar abakan, muntele poartă denumirea de „Munte de Fier”, în timp ce „mongolii, buriații, calmucii îi dau numele de Sumbur, Sumur ori Sumer, ceea ce dovedește limpede influența indiană (=Meru). Mongolii și calmucii și-l reprezintă ca având trei sau patru etaje; pentru tătarii siberieni, Muntele Cosmic are șapte etaje; în călătoria sa mistică, șamanul iakut urcă și el un munte cu șapte etaje, al cărui vârf se află în Steaua Polară, în „Buricul Cerului”. Buriații spun că Steaua Polară este agățată chiar în vârful muntelui.”. De această dată, referitor la Arborele Lumii, simbolismul acestuia îl completează pe cel al Muntelui Cosmic și viceversa. De fapt, aceste două elemente sunt complementare.

Cu toate acestea, Arborele este mult mai important în viziunea șamanică, dat fiind faptul că acesta este regăsit în riturile de inițiere ale neofitului, precum realizarea tobei din lemn, ritualul de urcare (uneori coborâre) a unui Arbore (este important de înțeles acest tip de ritual; deși nu l-am menționat anterior, țin să precizez, pe cât de scurt posibil, însemnătatea sa: în diferite culturi, o parte a inițierii constă în urcarea și coborârea unui Arbore, care simbolizează, – după cum am menționat în acest paragraf – axul lumii, adică elementul care unește cele trei nivele existențiale. Urcarea Arborelui reprezintă înălțarea la Cer a șamanului, pe când coborârea sa simbolizează coborârea în Infern. De obicei, Arborele prezintă șapte crestături – un simbol al celor șapte Ceruri.), precum și existența acestuia în fața și în interiorul iurtelor (Iurta este vizualizată ca un punct central, iar urcarea la Cer se realizează prin gaura din acoperișul acesteia, prin care uneori trece chiar Arborele). „Arborele Cosmic, care exprimă sacralitatea însăși a lumii, fecunditatea și perenitatea ei, se află în legătură cu ideile de creație, de fertilitate și de inițiere, în ultimă instanță cu ideea de realitate absolută și de nemurire. Arborele Lumii devine astfel un Arbore al Vieții și al Nemuririi. Îmbogățit cu numeroase dublete mitice și simboluri complementare (Femeia, Izvorul, Laptele, Animalele, Roadele etc.), Arborele Cosmic ni se înfățișează ca izvor al vieții și stăpân al destinelor.” (pag. 254).

 După cum am menționat în cel de-al cincilea paragraf, urmează să vă prezint câteva idei referitoare la importanța numerelor mistice șapte și nouă. Fiindcă nu văd rostul unei explicații mai succinte decât cea realizată de către Mircea Eliade, vă ofer direct afirmațiile sale: „Identificarea Arborelui Cosmic cu 7 crengi cu cele șapte ceruri planetare este determinată, fără îndoială, de influențele de origine mesopotamiană. (…) Înălțarea la Cer pe Axul Lumii este o idee universală și arhaică, anterioară ideii trecerii prin cele șapte regiuni cerești (= șapte ceruri planetare), care nu s-a putut răspândi în Asia Centrală decât mult după speculațiile mesopotamiene privind cele șapte planete. După cum este îndeobște cunoscut, valoarea religioasă a numărului 3 – simbol al celor trei regiuni cosmice – a precedat valoarea numărului 7. Se vorbește și de 9 ceruri (și de nouă zei, nouă crengi ale Arborelui Cosmic etc.), număr mistic care se poate explica prin faptul că este multiplu de 3 (3 x 3), putând fi considerat așadar ca parte dintr-un simbolism mai vechi decât cel cuprins în numărul 7, care este de origine mesopotamiană.” (pag. 256).

 În final, țin să precizez că acest articol prezintă o parte infimă a complexității lucrării intitulate „Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului”, realizată de Mircea Eliade. Cartea punctează atât generalități referitoare la șamanism, cât și un studiu amplu asupra manifestării acestui fenomen în diferite popoare, din Asia Centrală și Septentrională, până la indo-europeni, chinezi, etc.

Text scris de Radu Mihai

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Mircea Eliade – „Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului”, trad. Brîndușa Prelipceanu și Cezar Baltag, Humanitas, București, 2014.

Vă invit să citiți și alte articole referitoare la lucrările lui Mircea Eliade.

Sursă foto reprezentativă: https://www.irishtimes.com/culture/books/diary-of-a-short-sighted-adolescent-by-mircea-eliade-review-a-likeable-portrait-1.2603569

Sursă foto #1: elefant.ro

foto #2: wikipedia.com

foto #3: https://www.esoblogs.net/6925/mircea-eliade-et-son-oeuvre-par-ioan-p-couliano/