Râsul înseamnă trezirea omului din visul său (p. 106). Dar ce fel de vis? Un vis absurd, fără a ne da seama de absurditatea lui, lăsându-ne purtați de el ca-ntr-o distragere neconștientizată, ca un automatism, ca o rigidizare comportamentală, prin care omul se situează diferit de ceilalți, chiar împotriva vieții sociale. Cel de care râdem apare altfel, este altfel, iar el pare să-și urmeze comportamentul rizibil, ca și cum visează un vis căruia i se supune ca unei necesități.
Și de ce nu ar fi acceptabil așa? Pentru că viața este creatoare, este transformare, este durată a viziunii transformatoare în opoziție cu atitudinile noastre rigide, cu automatismele comportamentale, cu viața trăită și planificată în repetiția orelor măsurate de mecanismul ceasului. Viața și societatea pretind de la noi să observăm contururile situației în care ne aflăm, să dobândim o ‚‚elasticitate’’ a corpului și a spiritului. Lipsa elasticității adaptative a ființei noastre este izvorul multor accidente, boli, infirmități, nebunii, sărăciei psihologice, mizeriei și crimei (pp. 24-25, 142).
Adaptarea la situație și între persoane este mereu pretinsă de viața socială încât un om comportându-se ca un automat, cu o rigiditate comportamentală devine suspect societății și este pedepsit, umilit, trezit prin…râs.
Râsul este corecția aplicată rigidității comice, rigidității corpului și spiritului ființei umane, caracteristicilor rigide pe care societatea vrea să le elimine pentru a avea membrii sociabili cu o elasticitate adaptativă (pp. 24-26).
Rigidități rizibile
Ale trupului, diformități imitate de cei care nu-s diformi, chipuri expresive încremenite în grimase, ticuri, în care sufletul înaripat încremenește. Când omul acționează ca o marionetă, ca un mecanism având atitudini, gesturi, mișcări pe măsura unui automat, el este rizibil(pp. 28-33). Gesturile repetate ale unui vorbitor, ticurile lui, cuvintele repetate inconștient pot provoca râsul. Știm prea bine:
Gen…gen…gen…gen…
Știi ce zic?…știi ce zic? …știi ce zic?…
Modă și râs
Ne identificăm cu hainele la modă devenind un automatism. Dacă un om apare în haine de acum câteva secole râdem sau credem că este de la teatru. Dar râdem de el pentru a-l corija? Sau ar trebui să râdem și de noi? Pentru că suntem rigidizați în hainele noastre, de parcă ființa noastră s-ar deghiza în hainele, ce urmăresc în zadar să urmeze liniile vieții și mobilitatea ei. Dacă am apărea peste două secole cu hainele noastre cu care ne identificăm, nu am fi la fel de rizibili pentru cei de atunci? Ar crede, la fel, că suntem de la teatru, dar toți suntem de fapt actori în theatrum mundi. Și mereu niște spectatori vor râde de noi.
Mecanicitatea suprapusă viului
Automatismul funcționarului (vameși cerând naufragiaților să spună dacă au ceva de declarat), regulamentele devenite legi morale și naturale (criminalul care a încălcat regulamentul de mers al trenului), deturnarea de la suflet la trup, de la tragedie la comedie putându-se face printr-o simplă așezare a eroului pe scaun (Napoleon poftind-o să ia loc pe regina Prusiei în timp ce implora salvarea unui oraș), inima situată în dreapta corpului conform noii științe medicale la Moliere, Sancho Panza aruncat ca o minge, Perrichon numărându-și bagajele, în numărare intrând nevasta, fiica și el însuși, sunt doar câteva exemple în care spiritul cedează literei, formei iar corpul se transformă în obiect (pp. 44-48, 52, 55).
Dubla distragere
Râsul este provocat de distragerea de la viață prin mecanismul rigid ce-o supune, cel care este rizibil fiind rupt de exigențele sociale ale adaptării, dar și cel care râde nu trebuie să aibă emoții, compasiune ori empatie față de cel care râde, rămânând insensibil în raportarea la rigiditatea omului rizibil (pp. 55, 72, 114, 142).
Aranjamentele mecanice
Sunt: diavolul cu arc (analiza pe ‚‚Căsătoria cu de-a sila’’ de Moliere), paiața cu sfori (exemplu din Don Quijote), bulgărele de zăpadă binecunoscut cu personaje care sunt prinse în lanțuri de accidente, în care acestea cad consecutiv, se împiedică unele de altele etc.
Procedee comice
Repetiția (în limbaj sau în situație), inversiunea (hoțul prădat) și interferența seriilor. Quiproquo este un exemplu pentru ultimul procedeu în care așteptările personajelor nu sunt aceleași cu ale spectatorilor, două serii de aprecieri care se ciocnesc și se contrazic (p. 80).
Spectatorii râd de visul în care se desfășoară viața actorilor cu așteptări diferite și opuse, fiind determinați de ele să acționeze, să vorbească fără a se pune în oglindă. De aceea, poate cel care reușește să se distanțeze de sine, să se privească și altfel, se face mai puțin de râs sau știe cel puțin că este, că poate fi rizibil în multe situații, că rizibilul este inevitabil. În timp ce oamenii care viețuiesc ca-ntr-un vis, ca somnambulii purtați de un automatism, descoperă brusc cât de rizibili sunt, prăbușindu-se în tristețe, în furie, declarându-se umiliți de râsul pe seama lor.
Vorba de spirit
‚‚Aleargă după spirit’’, spune cineva despre o persoană pretențioasă. Iar continuarea nu este: ‚‚poate îl va prinde’’, ci ‚‚pariez pe spirit’’, în care a paria, împrumutat din pariurile sportive face cursa vie (p. 93). Sau a exprima contrariul gândului unui interlocutor:
‚‚Bursa este un joc periculos, câștigi într-o zi, dar pierzi în ziua următoare’’,
‚‚ei bine, atunci voi juca numai din două în două zile’’ (p. 87). Vorba de spirit este un comic diluat, volatilizat fără a avea o formulă stabilă, apărând într-o replică dată unui interlocutor sau vorbind despre altcineva (pp. 86-87, 89).
Cum ar spune Herbert Spencer, râsul este un efort ce la capătul său se întâlnește cu vidul, iar la Kant râsul este o așteptare ce se rezolvă subit în nimic (p. 71), ambele se potrivesc cu pictura lui Yue minjun.
Arta, ridicarea vălului orbitor de pe ceea-ce-este și comedia
‚‚Noi nu vedem de fapt lucrurile ca atare. Cel mai adesea ne limităm la a citi etichetele aplicate pe ele’’ (p. 119). Dacă ne-am detașa de aceste etichete, de acești termeni-genuri, am fi niște artiști care ar cunoaște lucrurile, am recrea lumea așa cum societatea nu a cunoscut-o niciodată, căci nu a ridicat vălul ca să cunoască ceea-ce-este până la noi, artiștii. Artiștii de obicei sunt doar cei care ridică vălul accidental și nu văd prea mult dincolo de el. Comedia ne arată automatismele din oameni, tipuri precum Avarul, Mizantropul, Jucătorul, Prețioasele ridicole ș.a. Comedia este între arta, ce vrea să ne arate lucrurile dincolo de vălul orbitor, și viață. Ea nu este dezinteresată, vrea să placă și să corijeze având ca mediu natural și criteriu viața socială. Comedia întoarce spatele artei care este distanțare de societate și întoarcere la natura pură, la ce este cu adevărat (pp. 120-121, 132). Probabil pentru că n-ar putea să se detașeze cu totul de lume, odată ce ea arată ca rizibilă distragerea de la viața socială.
Inteligența, durata și intuiția
Dar ‚‚Râsul’’ lui Bergson nu devine și el ceva rigid? Această carte încremenită pe suportul ei mai este pe măsura vieții creatoare? Lecturările și interpretările diferite par să înlăture rigiditatea teoriei. La fel, originea teoriei râsului este intuiția lui Bergson, o viziune creativă și creatoare asupra râsului, chemând o viziune creativă de la cititor.
O viziune, o intuiție opusă modului de a ne folosi inteligența pe aceleași căi repetate, precum bătăile ceasului măsurând timpul spațializat, omogen și indiferent. În durată, în intuiția ei este ridicat vălul ‚‚etichetelor’ cu care inteligența lucrează. Durata este ca timpul lui Augustin, timp al regretelor și al speranței în care viața noastră ca întreg este reluată și retrăită, nu ca scurgere măsurată de ceasuri, organizată și planificată (Introducerea lui Afloroaei, pp. 10-11). Chiar dacă este comedia între artă și viață, să smulgem vălul, intuind că poate fi de râs orice ține de om în scurgerea timpului măsurat al ceasului. Să râdem așadar, fiindcă orice în lumea aceasta învăluită în aparențe este de râs.
– Text scris de Cătălin Spătaru.
Conform lui Bergson, comicul există doar pentru ceea ce este uman: altfel spus, comicul provine din proiecția pe care omul o face asupra elementelor din jurul său, o proiecție a propriilor atitudini și expresii. Ceea ce-l face pe om să râdă este întocmai asemănarea acelor elemente cu natura umană, iar comicul poate apărea doar într-un moment de „inteligență pură”, atunci când afectivitatea este suspendată în totalitate și are loc manifestarea insensibilității. Societatea este mediul natural al râsului, acesta din urmă având o semnificație socială (pp. 13 – 18).
Ce anume produce râsul? Pentru început, rigiditatea mecanică: fluiditatea continuă a vieții este „întreruptă” de anumite mișcări/reacții mecanice, ceea ce produce un efect de automatism și rigiditate. Mai mult decât atât, comicul este inconștient, căci dacă am conștientiza natura mecanică și rigidă a mișcărilor și comportamentelor noastre, atunci am putea să le eliminăm, ceea ce nu ar mai permite apariția comicului în activitățile pe care le desfășurăm pe parcursul vieții. Totuși, putem să vorbim despre comic și atunci când ne asumăm în mod voit o natură mecanicistă și rigidă a propriilor acțiuni – referitor la diformități, acestea sunt comice în măsura în care ele pot fi imitate de om. Dacă privim spre atitudinile, gesturile și mișcările corpului uman, vom observa că rizibilul apare doar în contextul asocierii corpului cu un mecanism. Omul poate imita doar acele gesturi sau mișcări mecanice, iar această mecanicitate este determinată de simplitatea manifestării lor. Ceea ce ne produce râsul nu este fluiditatea vieții vii, ci întocmai transformarea acestei fluidități într-un mecanism rigid (pp. 19 – 37).
Râsul funcționează conform unei „logici a imaginației” care se opune logicii rațiunii. Ceea ce produce râsul este distragerea omului de la viață: comicul se manifestă atunci când o anumită întâmplare ne distrage atenția de la suflet la fizic. Acesta este și motivul pentru care autorii tragediilor au evitat atragerea atenției asupra materialității propriilor eroi: orice legătură cu corpul, cu posibilitatea apariției mecanicității și rigidității, poate produce apariția comicului. Așadar, comicul apare atunci când omul este transformat în obiect (pp. 39 – 51).
Ce anume ne amuză la o anumită situație? Faptul că faptele petrecute în acele evenimente creează senzația unui aranjament mecanic. Ce ne facem să râdem atunci când repetăm un cuvânt? Căci putem sesiza că nu orice repetiție de cuvinte este rizibilă. În acest caz, rizibilă nu este repetiția în sine, ci simbolizarea elementelor morale implicate în repetiția respectivă. Putem să vorbim despre repetiție și în cazul evenimentelor pe care le trăim în mod repetat, cum ar fi întâlnirea unui prieten de mai multe ori pe parcursul zilei, în locuri și circumstanțe total diferite în care ajungem să ne aflăm, totuși, amândoi. Dar ce altceva mai poate produce râsul? Procesul inversiunii, cel mai vizibil în piesele de teatru, atunci când situația se răstoarnă, iar rolurile se inversează – situația ajunge să se întoarcă împotriva celui care a creat-o. Mai există vreun mecanism care poate produce râsul? Sigur că da: interferența seriilor – când două serii de evenimente independente ajung să creeze o singură situație, care poate fi interpretată din două perspective diferite, atunci avem parte de comic. Cel mai simplu exemplu în această situație este quiproquoul (pp. 59 – 79).
– Text scris de Radu Mihai.
Cu toții râdem. Unii facem asta mai des, alții suntem mai posomorâți. Ce ne face, totuși, să considerăm un anumit lucru amuzant? Am învățat în liceu că există mai multe tipuri de comic (de limbaj, de situație, de nume etc.). Henry Bergson ne arată că un lucru plin de haz nu se rezumă doar la această catalogare ce lasă loc de interpretări. El studiază în profunzime fenomenul și identifică mai multe mecanisme prin care o situație sau un personaj pot să stârnească râsul.
Automatismul este deseori menționat în lucrare (pag. 38, pag. 60). Mecanicitatea conferită viului este un procedeu folosit de autorii de comedii pentru a-și distra publicul. De asemenea, repetiția stă la baza multor momente savuroase întâlnite în literatură și nu numai.
Să analizăm un fragment din cartea citată (pag. 92). Este adevărat că râdem atunci când esența unui lucru nu este percepută și personajul se oprește la aparență, fie din neatenție, fie din incapacitatea de a vedea în profunzime. Cu toate acestea, când cineva face astfel de greșeli, obișnuim să ne abținem din a izbucni în hohote, în acest context râsul putând fi perceput drept o jignire și o necuviință.
Un alt fragment (pag. 135) subliniază condiția celui ce vrea să devină ceea ce nu poate fi: un om scund care își dorește să pară înalt, spre exemplu. Putem spune că aici este vorba de o percepție greșită, de data aceasta greșeala rezumându-se la propria condiție. Personajul nu își dă seama de penibilitatea situației, lucru rizibil.
După ce am citit cartea propusă, mi-a fost stârnit interesul pentru acest subiect. Dacă dorești să fii inițiat în teoria râsului, atunci lucrarea scrisă de Henry Bergson este pentru tine.
– Text scris de Cătălin Ciotu.
Surse:
Henri Bergson, Râsul, trad. Ana-Maria Datcu, All, Bucrești, 2014 (trimiterile la pagini sunt la această ediție).
Idem, Teoria Râsului, trad. Silviu Lupașcu, Introducere de Ștefan Afloroaei, Institutul European, Iași, 1998
surse poze: proprie, amazon.com; forbes.com; wikimedia.org; aliexpress.com; picclick.fr; www.nga.gov; www.nortonsimon.org
