„Suflete moarte” de Nikolai Vasilievici Gogol

  Vremurile de după 1812 surprind o Rusie încă feudală, în care fiecare moșier avea în posesie iobagi – suflete asupra cărora drepturile sale erau aproape nelimitate și a căror existență avea drept scop slujirea stăpânului prin muncă. În regiunile prin care ajunge personajul descris de către Nikolai Vasilievici Gogol, numărul de iobagi era departe de a se micșora, chiar dacă mulți dintre țărani mureau din cauza condițiilor aspre de muncă, epidemiilor sau din cauza înaintării în vârstă.  Recensămintele asupra populației creau iluzia continuării existenței poate demult apusă a țăranilor, pentru că practicile vremii nu presupuneau înlăturarea numelor celor decedați de pe listele recensământului până la înfăptuirea unuia nou.

 Sosit de nicăieri în gubernia N.N., Pavel Ivanovici Cicikov prezintă un interes deosebit față de țăranii decedați, pe care îl manifestă numai atunci când politețurile sale fără sfârșit îl ajută să câștige simpatia și prietenia demnitarilor din orașul de reședință al guberniei. Pentru că nu are cu ce să se facă remarcat din punct de vedere intelectual, Cicikov se folosește de simțul său practic, reușind să devină o companie plăcută pentru oamenii cu stare, prin purtarea exemplară și considerația exagerată față de aceștia. „În discuțiile purtate cu acești dregători dovedi măiestrie în a-l măguli pe fiecare în parte. Guvernatorului îi dădu a înțelege așa, pe departe, că intri în gubernia lui ca în rai, că drumurile-s peste tot de catifea și că guvernele care numesc demnitari atât de înțelepți merită toată lauda. Șefului poliției îi spuse ceva foarte măgulitor despre vardiștii orașului; iar în discuțiile cu viceguvernatorul și președintele curții, care nu erau decât consilieri de stat, li se adresă de două ori, din greșeală, cu „excelență”, ceea ce le plăcu foarte mult.” (pag. 12).

  Propunerea pe care amabilul Pavel Ivanovici o înaintează în fața fiecărui nou prieten este aceea de a îl scuti pe respectivul de grija iobagilor decedați prin cumpărarea lor, a „sufletelor moarte”, intenție care produce confuzie și consternare în rândurile moșierilor cu frică de Dumnezeu, fiind privită ca „o apucătură ciudată a lui [a lui Cicikov] și o îndeletnicire la fel de ciudată”. (pag. 19). Prin cumpărarea „sufletelor moarte”, Cicikov își dorea trecerea răposaților în posesia sa printr-un act de vânzare-cumpărare care să ateste din punct de vedere legal acest demers. În viziunea sa, însă, cumpărarea nu era altceva decât o acțiune formală, personajul neputând concepe posibilitatea perceperii unei sume pentru gestul său, pe care îl privea ca pe un gest nobil, salvator, întrucât prin înfăptuirea sa îi scutea pe moșieri de dări suplimentare față de stat. „…sufletele din vechile liste de recensământ, până la întocmirea celor noi, cu toate că și-au sfârșit menirea pământească, figurează alături de cele vii […] pentru a nu împovăra instituțiile statului cu o mulțime de acte mărunte și inutile și a complica astfel mecanismul statului, destul de complicat și așa… […] Și că, totuși, deși această măsură este îndreptățită, ea este uneori împovărătoare pentru mulți proprietari de iobagi, obligându-i să plătească dările ca și cum ar fi vorba de un obiect viu și că el [Cicikov], nutrindu-i lui Sobakevici un respect personal, este gata să-și asume, într-o anumită măsură, această obligație.” (pag. 118).

 „Sufletele moarte”, sau mai bine zis numele țăranilor morți urmau să contribuie la cauza personajului nostru de vârstă mijlocie, cu față grăsulie și costum de culoarea coacăzei – cea de a fi un om bogat care să lase o bună situație materială urmașilor săi, pentru că întrebarea „Ce-au să spună copiii?” (pag. 294) îi revenea mereu în minte. Învățat de mic să pună banii deoparte, după povața tatălui său „…ai grijă să pui deoparte și să agonisești copeica: lucrul ăsta este cel mai de nădejde de pe lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară și primul te lasă de izbeliște la necaz, dar copeica nu te lasă în orice impas te-ai afla. Copeica te ajută să faci totul și să răzbați orșiunde în lume.” (pag. 277) Pavel Ivanovici a reușit să-și croiască un drum în viață, muncind din greu, dar ispitit de un trai pe picior mare, și-a pierdut averea, fiind nevoit să revină la munca grea de odinioară. Copleșit de eșecurile sale în a se îmbogăți, acesta a pornit pe un nou drum al înavuțirii. „…eroul nostru fu străfulgerat de ideea cea mai inspirată care a trecut vreodată printr-o minte omenească. <<Prostul de mine, își zise el, caut mănușile și ele-s la brâu! Păi, dacă aș cumpăra iobagi morți, cât timp n-au fost încă înaintate noile liste de revizie, dacă aș cumpăra, să zicem, o mie, atunci Consiliul de Tutelă mi-ar da câte două sute de ruble de suflet și uite că în felul ăsta aș avea un capital de două sute de mii!>>” (pag. 295).

F. Moller – „Nikolai Gogol” – 1840

 După ce a cutreierat guberniile Rusiei și a obținut sufletele moarte, moșierul Cicikov a gustat la fel de puțin din bogăția la care visa, căci planul său a fost sortit eșecului, iar el întemnițat. Întâmplarea a făcut ca orașul în care a fost întemnițat să fie gazda unor nenumărate conflicte și fărădelegi – „Scandalurile, bârfele și toate celelalte se întețiră și se amestecară cu istoria lui Cicikov, cu sufletele moarte, încât nu se mai putea înțelege care dintre ele era tâmpenia cea mai mare, toate părând de același soi.” (pag. 446) – iar confesiunea făcută de Cicikov în fața jurisconsultului Afanasi Vasilievici să îi ofere libertatea, iar odată cu ea povața moralizatoare a acestuia: „Zău că lucrul de căpetenie nu este averea asta, din pricina căreia oamenii se ceartă și se înjunghie unii pe alții, de parcă viața de aici ar putea fi orânduită și fără ca omul să se gândească la viața cealaltă. Credeți-mă, Pavel Ivanovici, că atâta timp cât oamenii nu vor renunța la lucrurile din pricina cărora se sfâșie și se mănâncă unii pe alții pe pământ, atâta timp cât nu se vor gândi la orânduirea avuției lor sufletești, nu se va ajunge nici la orânduirea avuției pământești. […] Orice ați spune, trupul depinde de suflet. […] Nu vă mai gândiți la sufletele moarte, gândiți-vă la sufletul dumneavoastră și rugați-vă la Dumnezeu să vă îndrume pe o cale nouă!” (pag. 452).

Pavel Ivanovici Cicikov acasă la Korobocika

 După cum spune și N.V. Gogol, Cicikov nu este un om virtuos. Mânat de dorința de a se îmbogăți, acesta s-a dovedit a fi capabil de acte reprobabile pe care le-am putea cataloga drept imorale. Pavel Ivanovici Cicikov este un ticălos, un înșelător și un prefăcut – caracteristici aflate în opoziție cu cele prezentate în fața persoanelor a căror simpatie a vrut să o câștige prin amabilitatea și complezența sa. Motivul invocat de către autor pentru alegerea omului cu față grăsulie ca personaj care să deschidă ochii cititorului în fața „mizeriei omenești în toată goliciunea ei” (pag. 300) este răgazul oferit omului virtuos atât de prezent în scrierile literare. „Pentru că, în sfârșit, e timpul să-l lăsăm să se odihnească pe bietul om virtuos, pentru că toate buzele rostesc în deșert cuvintele „om virtuos”; pentru că omul virtuos a fost prefăcut într-un cal și nu-i scriitor să nu-l călărească, să nu-l îmboldească cu biciul și cu tot ce-i cade la îndemână; pentru că l-au sleit pe omul virtuos într-un asemenea hal, încât nu mai are nici urmă de virtute și numai pielea și oasele s-au ales din el; pentru că omul virtuos este recunoscut numai din ipocrizie; pentru că nimeni nu-l respectă pe omul virtuos. Nu, e timpul să înhămăm și un ticălos. Deci, să înhămăm un ticălos!”(pag. 274).

 Gogol vorbește despre treapta de desăvârșire pe care ar putea ajunge sufletul omenesc, dar de care omul se îndepărtează tot mai mult, orientându-și simțurile către pasiunile lumești, atât de trecătoare și totuși atât de puternice asupra sa; pasiuni care din subordonate devin superioare omului și îi conduc sufletul. „…ca firele de nisip ale mării sunt pasiunile omenești și toate seamănă una cu cealaltă, și toate, josnice și sublime, îi sunt mai întâi supuse omului și de-abia pe urmă devin suveranele lui teribile.” (pag.299). Omul fiind slab și schimbător, pierde calea spre măreție, întrezărind-o în lucruri lipsite de valoare pentru  sufletul său. Orientat spre lumea materială și foloasele pe care aceasta i le poate aduce, omul servește altui scop, renunțând benevol, poate, la măreția pe care ar fi putut-o atinge sufletul său. În el „crește un vierme groaznic, sugându-i despotic toate sevele vieții” (pag. 298). În acest caz, mai sunt, oare, sufletele țăranilor iobagi singurele „suflete moarte”?

Articol scris de Acostăchioaei Ana-Maria

Sursă foto reprezentativă: http://www.wikiwand.com.ro

Sursă foto #1: elefant.ro

Sursă foto #2: abebooks.com

Sursă foto #3: boisdejasmin.com

Sursă foto #4: antonrai.livejournal.com

 

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.