‚‚Un vis e viața-n sine
Iar visele vise doar’’(2185)
‚‚Ce este viața? Un delir.
Ce este viața? Un coșmar.
O nălucă, nor fugar,
Și-i mărunt supremul bine’’(2180, 2185)
Într-o zi, într-o clipă, din senin sau dintre norii fugari ai gândurilor, poate orice om experiază ca un fulger că toată viața sa este un vis. Un vis este viața în sinea ei. Tot ce am crezut, tot ce ne-a afectat, tot ce ne-a mistuit de-a lungul vieții, toată ‚‚realitatea’’ de coșmar sau nu, totul va fi fost ca un vis atunci, atunci când totul, viața pare, viața este o nălucă a trecutului. Nori fugari sunt realizările, izbânzile, înfrângerile, iubirile, urmașii, prietenii, puterea, plăcerea, călătoriile la capătul lumii, doar nori fugari pe acest ‚‚tărâm atât de rar’’(2150).
‚‚Un vis ni-i traiul doar…
Că-și visează-ntreaga viață
Omul, până treaz e iar’’(2150, 2155)
Treaz? Treaz când întru acea clipă, tot ce a fost și este, omului îi pare de consistența visului, când viața în sinea ei se descoperă ca fiind vis, iar visele, oh, visele noastre, atâtea vise împrăștiate pe drumurile vieții, atâtea vise întrecându-se cu stelele din univers, visele vor fi fost vise doar.
Să mai povestim despre teatrul lui Calderon, despre nălucile personajelor sale de consistență onirică? Un vis adevărat pare arta când devine de vis, atrăgând în substanța și jocul ei sinele vieții: visul.
Retrăim cu arta, cu Pedro Calderon de la Barca ceea ce o dată sau de câteva ori experiem în timpul vieții, că ea, viața este vis doar.
Cum? Suferințele, lucrurile care ne-au afectat, sărbătoarea, lupta, vinul, petrecerea, iubirea, lucrurile la care ținem atât, secretele, gloria și mizeria noastră să fie toate până la urmă doar (ca) un vis? Ar fi de râs. Sau cel sau cea care se agață de importanța trecutului de coșmar sau de vis, de trecutul cu năluci gri și nori cenușii, nu este el sau ea și mai ridicol(ă) și rizibil(ă)?
Muzeele cu urmele importante sau nu ale oamenilor și ale epocilor trecute încearcă să ne arate importanța chiar și a unui zid sau unei unelte. Și totuși muzeele sunt pline doar de urme ale viselor risipite ale umanității. Însă putem spune cu Segismundo că binele e prețios și-n vis, devenind real în visul vieții, iar binele din visul vieții apuse poate rămâne chiar și ca vis în muzeul trecutului, ca un vis de urmat. Segismundo, prinț, înlănțuit din copilărie într-un turn sub amenințarea destinului nefast, cuprins de întunericul din care apărem toți, Segismundo se trezește rege peste noapte. ‚‚Neștiind de un vis sau ce-i’’(2115), el stăpânește mulțimile, îndrăgește o femeie, dar deodată ‚‚tot s-a dus‚ măriri, gâlceve/Numai asta nu se încheie’’(2135). Nu se încheie visul căci se trezește din nou în turnul întunecat.
Este viața noastră precum mărirea scurtă a lui Segismundo, o lume între două întunericuri? Dar în întunericul turnului el măcar visează, visul lui nu se încheie. Din nou iese din întuneric la visul după care tânjea.
Visează Segismundo înlănțuit că este rege și supune lumea? Ori visează Segismundo rege că este un biet om închis într-un turn întunecos?
Visează Segismundo înlănțuit că este un rege care îl visează pe el înlănțuit? Sau visează regele Segismundo că este un înlănțuit care se visează rege?
Maestrul taoist se visează că-i un fluture sau fluturele visează că-i un om, care se visează că-i un fluture, care se visează că-i un om ș.a.m.d.?
Unde se va sfârși acest vis? Poate într-un muzeu al viselor.
Însă nu este Segismundo înlănțuit în turn, un prinț fără tron, un rege dezmoștenit, omul ce vrea să iasă la lumină, să domine lumea, dar nu are decât lucrurile mărunte ale vieții și se limitează la ele? Încât îl acoperă, îl ascunde în întuneric, pe cel care tânjește și visează la libertatea fluturelui? Și doar noaptea grea, când visele îngrozitoare îi revelează înlănțuirea și dezlănțuirea, aceste vise dacă nu le uită sub lumina înșelătoare a zorilor, îi arată cine (mai) este.
Acoperindu-l, ferecându-l bine în turnul fără fund al întunericului interior, la lumina înșelătoare a zilei, omul va ieși înfăptuind ‚‚binele mărunt’’ important și-n vise, pomenit de Segismundo.
Nu este umanitatea, omul un vis neîncheiat? Un vis de maimuță și de zeu?
Maimuța se visează zeu? Sau zeul se visează maimuță? Maimuța se visează zeu ce se visează a fi maimuță? Ori zeul se visează maimuță ce se visează a fi zeu?
Este omul locul unde nu se întâlnesc cele două spirale ale viselor? Nu știu ce este un om, dar știu că visează mereu să fie altfel, descoperind într-o zi, după ce a luptat pentru realizarea viselor, amăgit de realitatea lor, că totul este un vis într-o clipă de trezie. Atunci descoperă realitatea realității, sinele vieții: visul, din care tocmai s-a trezit. Însă aceasta se întâmplă într-o clipă de trezvie, de viață vie, de viață trezită.
Și noi am visat acum destul! Dar să ne oprim, clipele de trezie s-au oprit de mult. Au fost și ele vis? M-am visat trezit, trezvie visătoare în care totul este un vis, scriind aceste cuvinte, visând cu ele, prin ele? Sau…?
Obosiți de visele nesfârșite, mai bine dormim în continuare, visându-ne ce suntem, iar în zorii cu lumină înșelătoare să ne ferecăm bine și să domnim în mângâierea zilei peste mărunțișurile bune ale vieții.
Articol de Cătălin Spătaru
Sursă de vise: Pedro Caderon de la Barca, Viața e vis, trad. Sorin Mărculescu, București, Humanitas, 2016
Surse poze: cea reprezentativă este proprie, libhumanitas.ro; popsugar.com; pinterest.com
Pingback: ,,Intrarea pe calea iluminării’’ cu Śāntideva – Lumen in mundo
Pingback: Kim Ki-duk: excesul în artă și în viață – Lumen in mundo