Andrew Newberg, Eugene D’Aquili, Vince Rause – De ce nu dispare Dumnezeu? Știința creierului și biologia credinței

Neuroteologia

Neuroteologia poate sta la baza unei metateologii, unei megateologii, ea însăși putând deveni așa ceva, folosind neurologia în studierea credinței religioase. Știința creierului poate identifica universalul în procesele creierului din timpul experiențelor religioase pentru a identifica aspectele universale ale religiei. Se deschide calea unei teologii plecând de la ce este comun în orice experiență religioasă: creierul și această nevoie de transcendere, ce a apărut în creierul nostru (pp. 236-237).

Abilitatea de a transcende

La ce bun această abilitate pentru evoluția creierului? Transformările evolutive s-au petrecut din aproape în aproape fără a se ajunge neapărat la o aripă spre exemplu. Apariția unor adaosuri pe corp ce ar ajuta la împrăștierea căldurii ar fi stadii incipiente pentru aripile apărute mai târziu. La fel dezvoltarea abilităților noastre artistice s-au dezvoltat de la structuri neuronale mai simple necesare pentru supraviețuire. La fel mașinăria neurologică a transcendenței ar avea baze pe circuitele neuronale, ce țin de împerechere și experiență sexuală. Beatitudine, extaz, înălțare la cer sunt termeni folosiți în mistică, cu înțeles religios, dar sunt folosiți și în erotism (pp. 174-176). Structurile neurologice, incluzând sistemele de excitare, inhibare și limbic, implicate în experiențele de transcendere, s-au dezvoltat ca să lege climaxul sexual de puternica senzație a orgasmului (p. 175).

Autotranscenderea în mit și ritual

După ani de cercetări, cei trei autori susțin că în structurile cerebrale și în modul de a transmite informația există un mecanism neurologic de autotranscendere (p. 199). Mitul, o poveste despre misterul lumii, a fost creat printr-o transcendere în mintea unui om (de exemplu că ceva din cel mort nu piere) fiind urmat de ceilalți. Fundamentul neurologic al miturilor este durabilitatea acestora în creierul uman, prin mituri fiind rezolvate frici, nesiguranțe, se fac încercări de a da un sens evenimentelor din lume (pp. 107-108, 112). Durabilitatea mitului este întreținută și prin ritual, care reia mitul aducând la o unitate transcendentă credincioșii. Aceștia transcend către o unitate în care se integrează toți prin stimularea repetitivă, ritmică folosindu-se cuvinte, muzică, miresme, putându-se declanșa astfel sistemul limbic, schimbându-se modul creierului de a înțelege realitatea, afectând abilitatea neurologică de a defini limitele sinelui (pp. 115, 128, 138). Exemplul cu serenade lupilor dintr-o biserică este ilustrativ. Ritualul uman își are originea în cel animal fiind menit să reducă agresivitatea membrilor speciei (p. 120). În ritual apar experiențe ale unei unități căci zona de orientare a creierului slăbește, lucrând cu puține informații, nivelul de excitație înalt atins în timpul ritualului determină hipocampul să inhibe curgerea neurală din activitățile creierului, până când scade nivelul crescut de excitare (pp. 126-127).

Misticismul

Cercetând stările de meditație ale voluntarilor și textele misticilor, autorii diferențiază misticismul de experiențele psihotice, de halucinațiile epilepticilor și psihoticilor, remarcându-se calitatea coerentă, creative a textelor misticilor, luciditatea misticilor necomparându-se cu crizele repetitive ale psihoticilor. Acest fapt nu exclude ca mistici precum Pavel sau Mahomed să nu fi avut astfel de halucinații sau atacuri epileptice ori psihotice, însă de asemenea prezența acestor stări psihice nu exclude includerea lor într-o experiență spiritual-complexă în care o ‘‘realitate mai reală’’ să fie prezentă (pp. 154-159).

Boala sau halucinația nu explică toată realitatea autotranscenderii și ce este experiat în cadrul ei.

În starea mistică blocându-se informația spre zona de orientare, apărând o senzație a lipsei de spațiu, interpretat ca vid sau ca eternitate, nu mai este sentimentul subiectiv al sinelui, este o minte într-o stare a conștiinței fără sine, o minte pură, dincolo de relația subiect-obiect, fiind o stare ultimă numită de cei trei autori Ființa Unitară Absolută (p.168). În uniunea mistică poate fi identificarea activă cu un simbol sau o persoană sacră precum Iisus (pp. 170-171).

Religia și transcendența neurobiologică

Enumerând binefacerile concrete ale religiei asupra vieții omului, autorii motivează că violența având baze religioase vine dintr-o transcendere parțială ce nu ajunge la Ființa Unitară Absolută, omul religios cu stări incomplete de transcendere neurobiologică, oprindu-se la distanță de ea, la metaforele ce șchiopătează (C.S. Lewis) devenite idoli, singurii ‘‘adevărați’’.

Nu există adevăruri ale diferitelor religii ce intră în competiție, căci ele trimit spre aceeași Ființa Unitară Absolută (pp. 181, 220-222).

Un pic surprinzător plecând de la materialismul oamenilor de știință, cei trei autori nu neagă realitatea din experiența misticilor, prin acești oameni, excentrici chiar și în religii, deschizându-se calea spre Ființa Unitară Absolută, transcenderea către ea fiind sursa și temeiul adevărului religios.

Totul începe cu creierul și experiența pe care creierul o are cu sine: mintea. Neurologia transcendenței poate oferi un cadru în care religiile se pot reconcilia căci cine poate nega că orice om religios are un creier? (p.227) Și că în experiențele de autotranscendere precum meditația sau ritualul nu se desfășoară procese asemănătoare în creierul credincioșilor? Să medităm așadar și prin cartea aceasta pentru încă o transcendere înspre Ființa Unitară Absolută.

Cătălin Spătaru

„Experiența mistică este reală biologic, palpabil și științific.” (pag. 16) ne transmite Newberg, alături de colegii săi, în urma realizării unui studiu asupra activității neurale din timpul stărilor de meditație. În timpul meditației, zona de asociere a orientării (ZAO), care are ca scop orientarea în spațiul fizic, înregistrează o reducere semnificativă a nivelurilor de activitate, implicit o reducere a capacității cognitive de (de)limitare fizică a sinelui: „Pe înțelesul tuturor, trebuie să facă o distincție clară între individ și toate celelalte, să deosebească sinele de infinitul non-sine care formează restul universului.” (pp. 11 – 12). În acest caz, care este motivul reducerii activității neurale în acea parte a creierului și care este relația dintre aceasta și stările atinse de individ în timpul procesului de meditație? Autorii susțin faptul că în timpul apogeului din starea de meditație, fluxul de informații senzoriale care ar trebui să ajungă la ZAO este blocat, iar această zonă devine privată de informațiile care i-ar permite să facă distincția dintre sine și non-sine. Odată ce ZAO nu poate beneficia de nici o informație din partea simțurilor, atunci el nu poate delimita sinele de mediul înconjurător. Așadar, dacă ZAO eșuează în a diferenția aceste două elemente, atunci întreg creierul va percepe un sine infinit, „și intim contopit cu tot și toate câte poate percepe mintea.” (pp. 12 – 14). Această descoperire atestă faptul că experiența mistică trebuie diferențiată de procesele de imaginație, de crizele psihotice sau de cele epileptice, întrucât experiența mistică reprezintă o activitate reală la nivel neural.

În formarea și exprimarea conștiinței, ambele emisfere ale creierului uman participă în mod direct, iar activitatea acestora determină modul normal de funcționare a conștiinței. Cunoaștem faptul că emisfera stângă a creierului este implicată în procesele analitice, reprezentând „centrul limbajului verbal și al proceselor matematice”, în timp ce emisfera dreaptă constituie centrul gândirii nonverbale, „al percepțiilor vizual-spațiale și al percepției, modulației și exprimării emoțiilor”, lucrând într-un mod abstract. Odată divizat, creierul generează două tipuri diferite ale conștiinței, motiv pentru care stările obținute în urma meditației nu pot fi justificate pe baza unei divizări a acesteia sau a unei tulburări de dedublare a personalității (pp. 33 – 37). Percepțiile se formează pe baza impulsurilor neurale și a căilor acestora de transmitere a informației senzoriale, fiind canalizate spre zonele corespunzătoare de procesare. Procesarea senzorială se desfășoară prin intermediul zonelor receptive primare, care primesc informații neprelucrate, le adună, iar apoi le trimit către zonele receptive secundare. Percepțiile senzoriale sunt apoi transmise către zonele de asociere, unde informațiile neurale din diverse părți ale creierului sunt asociate, creând astfel percepțiile care permit manifestarea conștiinței. Astfel, acești trei cercetători sunt de părere că în creier există patru zone de asociere, prin intermediul cărora se manifestă experiențele mistice ale oamenilor: zona de asociere vizuală, zona de asociere a orientării, zona de asociere a atenției și zona de asociere conceptual verbală. Un exemplu al implicației acestor zone asupra desfășurării experiențelor mistice constă în faptul că zona de asociere vizuală este activată în cazul persoanelor care se folosesc de imagini pentru a facilita procesul de rugăciune sau de meditație și, de asemenea, că aceasta poate reprezenta zona de origine a viziunilor spontane din cadrul meditației sau a experiențelor de tipul morții clinice (pp. 38 – 42).

„(…) ceea ce credem despre realitate este numai o redare a realității create de creier.” (pag. 55), în sensul în care experimentarea directă și obiectivă a realității este imposibilă pentru om, fiindcă orice gând, sentiment sau amintire umană este realizată prin intermediul sistemelor de procesare din creier. După cum menționează și cei trei autori, referitor la informațiile obținute în urma experimentului legat de contemplativii tibetani, informații conform cărora experiențele spirituale ale acestora reprezintă doar o „activitate neurologică observabilă”: „Într-un sens reducționist, aceasta ar putea sprijini argumentul că experiența religioasă este doar imaginată neurologic, că Dumnezeu este fizic numai în mintea noastră.” (pag. 56). Totuși, realitatea experienței spirituale nu este anulată de faptul că ea poate fi observată ca și comportament neurologic, deoarece orice experiență spirituală, precum perceperea lui Dumnezeu, trebuie să fie facilitată și făcută posibilă prin intermediul căilor neurale. Astfel, înțelegem faptul că, de exemplu, Dumnezeu există ca și concept/realitate în mintea umană, prin intermediul funcțiilor de procesare și ale celor cognitive: „Chiar dacă ar exista un suflet prin care Dumnezeu ar fi putut comunica, fără creier pentru noi ar avea o foarte slabă semnificație cognitivă.” (pag. 57).

Dr. Andrew Newberg – Why God Won’t Go Away from Cal Lutheran on Vimeo.

Mitul se află la baza autotranscenderii umane, iar aceasta se manifestă prin intermediul unui mecanism neurologic. Etimologia cuvântului „mit” provine din grecescul mythos – „cuvânt” care are ca însemnătate o autoritate indiscutabilă. După cum spune și Campbell, miturile „ne arată cum să fim umani”. Practic, mitul reprezintă o fundamentare a adevărului considerat cel mai important pentru viața interioară umană, iar puterea sa constă în posibilitatea interpretării sale din punct de vedere literar, a simbolurilor și a temelor pe care le abordează. Mitul deține capacitatea de oferi răspunsuri, de a liniști, de a oferi însemnătate vieții noastre; totuși, se pune întrebarea: în ce mod a evoluat această capacitate a miturilor în relație cu creierul uman și de ce avem nevoie de mituri pentru a ne fundamenta existența (pp. 85 – 87)? Răspunsul provine dintr-o perioadă mult mai îndepărtată, când oamenii erau nevoiți să se apere de amenințările zilnice ale mediului înconjurător. Dacă o antilopă, după cum oferă exemplu și cei trei autori, percepe pericolul de a fi atacată de un ghepard, o face prin intermediul sesizării acestuia, adică prin perceperea stimulului care declanșează răspunsul de frică și, implicit, de fugă din fața pericolului: „dacă stimulul nu persistă, activitatea neurologică a sistemelor limbic și autonom scade, iar animalul se simte suficient de în siguranță cât să continuă să pască. Dacă stimulul continuă sau dacă prădătorul este descoperit, atunci țâșnește reacția de excitare, iar animalul este impulsionat neurologic să fugă sau chiar să lupte, dacă este necesar.” (pag. 89). Diferența dintre om și animal este aceea că omul beneficiază de existența cortexului cerebral, care permite manifestarea operațiilor cognitive complexe, implicit a gândirii asupra posibilității pericolului, chiar și atunci când el nu există, deci în absența stimulului. Așadar, conștientizarea continuă a pericolului din lume și a posibilității de a fi ucis creează nevoia de a găsi o însemnătate pentru această existență periculoasă. În acest caz, mitul are ca rol explicarea preocupărilor existențiale ale oamenilor, prin intermediul identificării și stabilizării elementelor opuse, aducându-le într-un stadiu de reconciliere și echilibru: „Practic, toate miturile pot fi reduse la același tipar consistent: identifică problema existențială crucială, o încadrează ca pe o pereche de opuși incompatibili, apoi găsește o soluție care alină anxietatea și ne îngăduie să trăim fericiți în lume. (…) Credem că miturile sunt structurate astfel, deoarece mintea cuprinde sensul problemelor mitice folosind aceleași funcții cognitive pe care se bazează ca să înțeleagă sensul lumii.” (pag. 95).

Ritualul desemnează, de asemenea, o experiență spirituală pe cât se poate de reală, posibilă prin intermediul mecanismelor neurologice de la nivelul sistemului limbic și al celui autonom. Spre exemplu, stimularea ritmică repetitivă poate activa aceste două sisteme, pentru ca apoi creierul să fie influențat asupra modului de gândire și interpretare a realității, fiindcă ritmul respectiv poate afecta modul de definire a limitelor sinelui uman. „Transcendența sinelui și proiectarea lui într-o realitate mai vastă este scopul principal al comportamentului ritualizat. Într-un context religios, scopul transcendent al ritualului este să unifice spiritual adoratorii într-un simț superior al realității.” (pag. 117). Dacă ritualul este realizat într-un mod eficient, atunci creierul își poate adapta percepțiile sinelui, atât cele cognitive, cât și cele emoționale, astfel încât să le interpreteze „ca pe o scurtare a distanței dintre sine și Dumnezeu”. Trăsăturile comportamentale din cadrul ritualurilor umane au sens doar în cadrul activității respective, iar activitatea are ca scop formarea unei legături sociale puternice în sensul unor credințe comune. Practic, aceste comportamente ritualice reprezintă un tip de comunicare prin care pot fi recunoscute și înțelese intențiile altor indivizi, intenții care pot afecta șansele de supraviețuire, comportamentele respective fiind prezente atât la animale, cât și la oameni. Spre exemplu, animalele manifestă comportamente ritualice de salutare și pregătire, prin intermediul cărora își dezvăluie intențiile prietenoase, în timp ce oamenii prezintă astfel de comportamente zilnic, prin strângerile de mână sau îmbrățișările oferite altor persoane (pag. 121). Mai mult decât atât, ritualul uman permite descărcarea emoțiilor prin sentimente de liniște și extaz, pe niveluri variate de intensitate, producând, totodată, și sentimente de unitate. Acestea din urmă sunt experimentate, într-un context religios, ca fiind manifestări ale transcendenței spirituale. Această capacitate de producere a stărilor de transcendență se datorează, cred cei trei autori, efectului pe care comportamentul ritualizat ritmic îl are asupra hipotalamusului, dar și a sistemului nervos autonom. Se pare că experimentarea activităților religioase, de tipul rugăciunii, a meditațiilor sau a gesturilor fizice, pot avea efecte benefice asupra presiunii arteriale, a ritmului inimii și respirației, a funcționării sistemului imunitar (pp. 124 – 125). Totodată, acești trei autori sunt de părere că diminuarea sinelui și a capacității de diferențiere a sinelui de non-sine determină existența experiențelor unitare a participanților din cadrul unui ritual și că acest mecanism neurologic poate fi activat prin practicarea intensă a activității ritualice lente. Aceste tipuri de activități au proprietatea de a stimula sistemul de repaos, care, la rândul său, odată ce atinge intensitatea maximă, „activează direct efectele inhibitorii asupra hipocampului, cu rezultatul că slăbește zona orientării și, în cele din urmă, încețoșează marginile sentimentului de sine al creierului, deschizând ușa către stările unitare care reprezintă scopul principal al ritualului religios.” (pag. 127).

Radu Mihai

Sursă citate: Andrew Newberg, Eugene D’Aquili, Vince Rause, De ce nu dispare Dumnezeu? Știința creierului și biologia credinței, trad. Ramona Neacşa, curtea Veche, București, 2008

Surse foto: curtea veche.ro; amazon.com; swarajyamag.com; sites.google.com/site/biogeneticstructuralism; azquotes.com