Aristotel – Etica Nicomahică(cărțile 4, 5, 6) sau despre generozitate, mărinimie, grandoare sufletească, dreptate, înțelepciune practică și alte lucruri etice

etica-nicomahica-editia-214021amticariatnet“Să vorbim în continuare despre generozitate’’(1119b). Generosul dăruiește bunuri materiale(tot ce poate fi măsurat în monedă), de dragul frumosului moral, fără să-i pară rău că dăruiește, nu dăruiește la întâmplare, dar, deși depășește uneori limita în a dărui, gândindu-se mai puțin la sine, el păstrează o măsură pentru a putea dărui mai departe, venind în ajutorul celorlalți, după posibilități(1120a,b).

Risipitorul, avarul și cupiditatea

Dar insuficiențele? Risipitorul dăruiește risipindu-și avutul, dăruind cui nu se cuvine(lingușitorilor) și dă cui nu are nevoie de darurile sale, pentru a obține o plăcere sau o favoare, însă risipitorul pare mai bun decât avarul căci risipitorul poate ajuta întâmplător pe unii în nevoie, pe când avarul nici pe sine nu se ajută.

Dar risipitorul poate ajunge avar când primește de unde nu trebuie pentru a avea de unde cheltui, avariția fiind mai înrădăcinată în natura umană decât risipirea, majoritatea preferând să strângă averi decât să dăruiască(1121a,b).

Zgârie-brânză, calicii, mațe-fripte, cărpănoși, proxeneții, cămătarii au în comun cupiditatea, lăcomia câștigului chiar cu prețul dezonoarei(1121b, 1122a).

Mărinimia, grandoarea sufletească, meschinăria și vulgaritatea

Dar mărinimia? Depășește generozitatea prin mărimea dăruirii și a cheltuielilor fiind potrivită doar unora cu aceste posibilități. Un om sărac nu poate fi mărinimos, căci urmărind frumosul moral mărinimosul vizează grandoarea și realizarea unor opere sau unor fapte de vază: ofrande pentru zei, temple, susținerea unui cor, echiparea unei trireme sau să dea un banchet public.

Dar opozițiile? Vulgaritatea este să faci cheltuieli cum nu trebuie doar pentru a-ți etala bogăția sau o măreție deplasată numită prost gust, dând de exemplu unei mese obișnuite măreția unui ospăț de nuntă. Insuficiența este la meschin, care deși are resurse mari este veșnic temător, se lamentează de orice cheltuială pentru a nu le face mai mari și nu face decât să le micșoreze și mai mult(1122a,b, 1123a).

Vanitosul, umilul și omul cu grandoare sufletească

Grandoarea sufletească o are doar cel care are resurse mari?

Nu. Grandoarea sufletească este la cel care crede pe bună dreptate că poate face lucruri mari și dovedește acest lucru. Vanitosul este cel care crede că este capabil de așa ceva fără a se ridica la nivelul lucrurilor mari, el nu se cunoaște pe sine, vrea gloriosul dar eșuează lamentabil, nerămânând decât să se împăuneze cu veșminte și aspectul exterior, etalându-și bunăstarea, lăudându-se pentru a mai salva aparențele.

Cel care crede că nu este în stare de fapte mari dar totuși ar fi este umilul, pe când cel incapabil să se ridice la fapte mărețe, ce-și recunoaște această măsură justă, este omul cu bun-simț(1123b, 1125a).

Omul cu grandoare sufletească păstrează măsura în ce privește puterea și bogăția, nu se bucură excesiv când se află în împrejurări fericite, nici nu suferă excesiv când este în împrejurări nefericite, nimic nu înseamnă prea mult pentru el, nu se aruncă în pericole neînsemnate, dar nici nu se cruță când este să le înfrunte, făcând-o curajos, încât nici măcar viața nu este demnă de a fi trăită cu orice preț(1124a,b). El nu disimulează, manifestându-și deschis ura sau prietenia, vorbind deschis, cu excepția ironiei adresate vulgului ignorant(1124b).archaia-ellada.blogspot.com

Virtuți fără nume, amabilul, ursuzul, lăudărosul și falsa modestie

Dar în ce privește relațiile?

Avem virtuți fără nume, semn că măsura în relațiile dintre oameni este rară, greu de delimitat. Amabilul, agreabilul este cel care vrea să placă mereu, iar ursuzul, certărețul cel care este respingător mereu. Calea de mijloc a virtuții ar fi un prietenos fără afecțiunea prietenului(1126b,1127a).

Lăudărosul este cel care își arogă calități inexistente și minte în privința a ce este, la fel ca falsa modestie a unui om ce-și neagă calitățile ori și le ascunde, iar cel care nu minte în privința calităților are o virtute fără nume(1127a,b). Poate vor fi inventate în viitor, dar probabil este greu să spui adevărul despre sine și să găsești calea de mijloc dintre cât de agreabil și respingător să fii cu oamenii.

Este omul virtuos un om drept?

Da, dreptatea este identică cu virtutea în raport cu alții căci acționăm mereu just când suntem virtuoși găsind dreapta măsură, dar când ne referim la dispoziția habituală propriu-zisă, o numim doar virtute(1130a).

Omul virtuos și omul drept, tipuri de dreptate

Ce face un om drept?

Acționează pentru crearea și menținerea fericirii și a ce păstrează fericirea într-o comunitate, adică a respecta legile căci pentru așa ceva ar trebui să fie ele, pentru a-i face pe oameni fericiți(1129b).

Omul drept acționează proporțional raportându-se diferit în funcție de meritul fiecăruia, însă nu toți înțeleg la fel meritul, având criterii diferite: pentru democrați contează ce asigură condiția liberă, pentru oligarhi bogăția sau originea nobilă, pentru aristocrați virtutea(1131a). Oricum ar fi criteriul este vorba de o dreptate distributivă, dreptul fiind o proporție în funcție de merit(1131b). Dar a restabili dreptatea, ce este? Dreptatea corectivă ce înseamnă a elimina inegalitatea comisă în relațiile dintre oameni, restabilind egalitatea, se aplică pedeapsa pentru a restabili egalitatea dintre păgubitor și păgubit(1132a).

Omul nedrept și fapta nedreptă, actul (in)voluntar și (ne)premeditat

Este un om nedrept pentru că a comis o faptă nedreaptă(furt, adulter etc.)? Dacă este comisă dintr-un impuls pasional fără premeditare, nu este un om nedrept chiar dacă fapta este nedreaptă(1134a).

Actul drept este voluntar, altfel actul involuntar este drept sau nedrept în mod accidental. În actul voluntar poate exista deliberare sau premeditare sau lipsa deliberării sau nepremeditare, adică acel care nu are clar la ce duce acțiunea proprie. Așa este cel purtat de pasiune sau mânie ce acționează în cunoștință de cauză, voluntar, dar nu deliberează, ci acționează nepremeditat, chiar dacă face o faptă nedreaptă nu este un om rău sau nedrept(1135b).

Omul nedrept este cel care are dispoziția habituală de a lovi, a fura sau a face adulter, ceea ce nu este totuși ușor de făcut decât accidental(1137a).

Atunci sunt oamenii mai mult buni decât răi? Probabil majoritatea neputincioși, temători în a fi răi.

Poate exista nedreptate față de sine?

Un sinucigaș este nedrept cu sine? Cetatea îl condamnă pe sinucigaș cu dezonoarea pentru că face o nedreptate față de cetatea în care a crescut și s-a format. Dar nu poți spune că cineva fură de la el sau face adulter cu soția lui(1138a).

Phronesis, rațiunea și înțelepciunea pratică

Dar cine judecă ceea ce este drept și nedrept, calea medie și justă a dreptății și a virtuții? Ce trebuie să aibă un om ca să poată judeca drept?

Phronesis, rațiune practică, capacitatea de a delibera corect în legătură cu ce este bun pentru a ajunge la un mod de viață fericit. Cel care deliberează, cumpănește bine lucrurile are înțelepciune practică, ce nu este nici știință, nici artă, căci ea privește acțiunea, încât această înțelepciune practică devine un habitus al raționării și al acțiunii(1140a,b).

Este înțelepciunea practică doar pentru virtuoși?

Înțelepciunea practică a celui care își folosește rațiunea practică în diverse domenii are tot atâtea forme în ce domenii a dobândit-o: economie domestică, legislație, politică(1141b).

Ce mai necesită înțelepciunea practică?

Rectitudine a reflecției, mijlocul bun pentru un scop ce trebuie atins într-un timp potrivit. Deliberarea bună ca formă de rectitudine nu este perspicacitate ce se manifestă instantaneu, nefiind deliberare, nici vioiciune de spirit ce este o formă a perspicacității(1142b).

Ce altceva?

Capacitate de înțelegere sau sagacitate, cei care au așa ceva fiind dotați cu spirit viu și pătrunzător, deși înțelegerea nu este identică cu înțelepciunea practică(1143a). Prin înțelegere și rectitudine reflexivă găsim modalitățile de a ne atinge scopul, spre care ne orientează virtuțile ca dispoziții habituale, dar totul pleacă și vrea să ajungă la binele suprem sau fericirea.(1144a, 1145a). Ce altceva despre înțelepciunea practică? Este vremea cugetării fiecăruia în parte, asupra părții de care îi face parte maestrul Aristotel citindu-l.

imaginea reprezentativă este proprie, celelalte de pe anticariat.net; archaia-ellada.blogspot.com

articol de Cătălin Spătaru


Un gând despre “Aristotel – Etica Nicomahică(cărțile 4, 5, 6) sau despre generozitate, mărinimie, grandoare sufletească, dreptate, înțelepciune practică și alte lucruri etice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.