Negustorul bogat Bernardone, tatăl lui Francisc, văzând că fiul lui nu-și bagă mințile în cap după o chelfăneală strașnică și o zăvorâre la domiciliu, l-a reclamat pe Francisc pentru a-l dezmoșteni. Autoritatea orașului Assisi a trimis cazul tribunalului spiritual pentru că Francisc își vânduse ce avea și plecase de acasă pentru a trăi la marginea orașului într-o grotă, ajutând la reconstruirea unei capele. În fața tribunalului episcopal, tatăl l-a renegat iar Francisc s-a dezbrăcat cu umilință în fața tuturor de hainele care aparțineau familiei negustorului bogat Bernardone și i le returnă acestuia, afirmându-și neclintirea de a aparține doar Tatălui ceresc. În fața curajului său, mulțimea, ce-l batjocorea până atunci socotindu-l în diverse feluri, a amuțit. Episcopul uluit i-a acoperit trupul gol cu o mantie de a sa(pp. 30-31).
Il Poverello, jucătorul Domnului
Și cu această mantie de la episcop avea să devină Francisc unul dintre cei mai populari și cunoscuți sfinți din mileniul doi. Francisc nu a fost nici preot, nici călugăr, deși a devenit apoi întemeietorul ordinului franciscanilor. El a fost un predicator popular, fiul unui negustor bogat, petrecându-și o parte din tinerețe în petreceri și visând la eroismul cavaleresc, cum petreceau și visau mulți tineri din familii înstărite în secolul XIII al Europei Apusene. Alegând sărăcia ca o imitatio vitae pauperis Jesu, Francisc călătorea, muncea, ajuta, consola, predica, cânta, mereu voios ca un trubadur. El s-a numit pe sine și pe cei care l-au urmat ioculatores Domini adică jucătorii Domnului pentru că se socoteau trubadurii și pelerinii cântăreți ai Domnului. Dar inima lor voioasă și deschiderea de a ajuta orice semen era încercată de acuzele de corupere a tineretului căci familiile se temeau că-și vor pierde copiii tentați să-i urmeze(pp. 39-40).
Francisc, pasăre cântătoare și predicator către păsări
Francisc stăpânea arta de a-și reface forțele din viața naturii, din puterea pământului, artă pe care doar sfinții sau poeții o au. Francisc vorbea cu fluturii, ierburile, plantele, animalele, participând ca un copil la viața lor, le iubea, le consola, se bucura de ele, inimii lui bune i se dezvăluia limbajul secret al animalelor, sufletul pietrelor, munților, plantelor, animalelor, toate întregind unitatea creației divine. În libertatea păsărilor vedea Francisc binecuvântarea iubirii divine și le predica păsărilor pe drumurile unde acestea zăboveau. Legenda spune că la moartea sfântului un stol de ciocârlii s-a așezat pe 3 octombrie 1226 în locul de unde Francisc zbura acum liber ca și păsările, ciocârliile începând să cânte poate alături de trubadurul, ce hoinărise pe drumuri predicând și cântând bucuria unificării cu creația întregită(pp. 46, 58, 64).
Bucuria adevărată
După un drum îndelung și obositor, în noaptea întunecată sub ploaia rece Francisc și fratele Leo, înghețați, uzi până la piele și osteniți, bat la singura poartă ivită din întuneric pentru găzduire. Gazda deranjată nu-i crede că sunt doi frați creștini, ci le spune că sunt doi vagabonzi, lăsându-i în ploaie, flămânzi, înghețați, fără a mai putea apela la altcineva. Dacă atunci amândoi nu se vor supăra gândind că poate gazda are dreptate să-i numească așa, că Dumnezeu a lăsat-o să-i nedreptățească așa, dacă ei se vor depăși, depășind suferințele îndurate, aceasta este bucuria desăvârșită mai presus de darurile vieții și binecuvântările spiritului dăruite de Dumnezeu. Această îndurare și depășire a suferinței este adevărata iubire de Hristos căci ea este asemenea iubirii celui ce îndurând suferința până la batjocura crucii a transfigurat viața umană într-una divină(pp. 59-61).
Die laudes creaturarum
Lăudat fii tu Doamne pentru fratele soare, sora lună, surorile stele, pentru fratele foc, pentru maica țărână, pentru sora noastră moarte… așa laudă Francisc creația printre versuri în singurul cânt păstrat de la el(pp. 68-73).
Dies irae, dies illa
Tomas Celano a fost unul dintre ucenicii lui poeți, care a scris acest cântec, ce a făcut tradiție în sute de requiem-uri de-a lungul secolelor(p. 78).
Hesse: Francisc de Assisi este poezie pură
Volumul lui Hesse despre Francisc de Asissi nu este un roman, el este rodul încercărilor de a scrie despre un personaj considerat poezie pură și dulce. Așa încât de teama de a nu atenta la ființa sa luminoasă, ce este o poezie pură, Hesse nu ajunge decât la încercări de a scrie despre Francisc(p. 121). Două povestiri ce vor să se limiteze la ce este credibil în biografia sfântului, câteva mici istorii legendare, o povestire despre copilăria lui Francisc, acestea sunt încercările lui Hesse de a nu strica poezia pură a ființei sfințite a lui Francisc. Dar ar fi rămas afectat tabloul despre importanța lui Francisc în opera și viața lui Hesse, dacă un articol al lui Fritz Wagner nu ne-ar fi introdus în fascinația cu care Francisc l-a învăluit și pe Hesse în trecerea anilor din viața scriitorului. Hesse nu era primul fascinat și nici ultimul. Peter Camenzind este o scriere ce rămâne prezentă peste ani în memoria cititorului cu o urmă inexprimabilă de fascinație, poate și din cauză că Peter Camenzind, eroul ce dă numele scrierii, era fascinat de Francisc(pp. 116-117).
1931, 1941, 2018…
În 1931 și 1941 Hesse spune că într-un prezent aproape lipsit de valori, Francisc este o paradigmă perenă și consolatoare. Francisc era pentru Hesse, pentru Peter Camenzind, sursă de consolare, de întinerire spirituală, o inspirație pentru creativitate(pp. 153-155). Așa este și în anul nostru și va fi în următorul timp, Francisc de Assisi.
articol de Cătălin Spătaru
Trimiteri la Hermann Hesse, Francisc de Assisi, Rao, București, 2014
surse foto: raobooks.com, wikipedia.org, pinterest.com.
