Aporii și soluții pe drumul fără capăt în travaliul gândirii ”despre primele principii” alături de Damascius

Principiul unic al totului este dincolo de tot ceea ce este sau face parte din tot ceea ce este? Dacă este dincolo de tot ceea ce este, atunci cum este posibil să formeze totul, având în vedere că el se află dincolo de tot? Nu există nimic care să se poată manifesta dincolo de tot, căci totul reprezintă limita a tot ceea ce este, iar principiul este limita superioară a totului, motiv pentru care el nu poate fi dincolo de ceea ce este. În acest caz, presupunem că principiul face parte din tot, însă dacă principiul se află în tot, atunci el trebuie să fie ceva anume, ori acesta nu poate fi ceva anume, căci atunci nu ar mai fi principiu, ci doar o parte din tot. Totuși, dacă tot ceea ce este provine de la un principiu, atunci acesta din urmă se află în afara totului. Dar dacă totul este principiu, atunci nimic nu ar mai putea procede din el pentru a se afla în afara lui, ca efect al totului, deci al principiului, fiindcă efectul respectiv s-ar afla în tot, căci nimic nu se poate afla în afara a tot ceea ce este. Ajungem în acest caz la o concluzie paradoxală: tot ceea ce este nu provine de la nici un principiu și tot ceea ce este nu reprezintă principiul (pp. 59 – 61).

Principiul este Unul, căci el reprezintă toate pluralele înainte de diviziunea lor, aflându-se într-o indivizibilitate absolută. Unul nu face parte dintre plurale, deci el este restrângerea totală a tot ceea ce este. În acest caz, totul procede de la unul, căci el reprezintă totul, anterior totului, fiind anterior tuturor pluralelor, precum unificatul este anterior distinselor. Astfel că principiul a tot ceea ce este trebuie să fie transcendent totului, căci dacă totul reprezintă ceea ce dăinuie în pluralitate și distincție, atunci principiul acestora este unificatul și prin urmare unul. Dar dacă acestea sunt văzute ca fiind totul și sunt reunite cu ceea ce reprezintă în sine pluralitatea și distincția, atunci vom avea nevoie de un alt principiu, care să fie anterior totului. Unul, deși îl putem vedea ca fiind totul, are nevoie de un Unu anterior acestui tot, căci Unul este Unu prin sine însuși și cauză a totului prin modul în care se coordonează față de tot. În acest caz, tot ceea ce este are un principiu dincolo de tot, însă acest principiu nu trebuie numit, căci aflându-se dincolo de ceea ce este noi nu îl putem nici măcar concepe (pp. 63 – 67).

Ceea ce putem noi concepe este ori o parte a totului, ori totul în sine, deci tot ceea ce este are că limită „unificatul complet nedistins”, deci Unul absolut. Astfel că principiul nu poate fi denumit nici măcar principiu, căci orice denumire există doar conform Unului – noi nu putem să afirmăm nimic despre el, căci orice afirmație predicativă pe care o realizăm reprezintă o diviziune, deci o pluralitate, pe când el este Unul absolut. În acest caz, Unul nu este nici măcar cognoscibil, iar denumirea sa nu poate fi realizată, căci până și numele de Unul îl transformă într-un plural. Unul este, așadar, natura absolută a celor plurale, fiind anterior pluralității și producând natura acesteia, reprezentând totul ca indivizibil și cuprinderea totală a totalității. El se află înainte de pluralitate, fiind cel mai simplu, deci aflându-se înainte oricăror compuse, dar și cel mai cuprinzător, aflându-se înaintea celor ce sunt cuprinse în el (pp. 67 – 69).

Totul este alcătuit din Unul și din unificat (adică din pluralitate și distincție) – deci unificatul reprezintă toate cele ce sunt distinse, iar Unul reprezintă toate pluralele, astfel că Unul este superior pluralelor fiindcă pluralele nu se află în el, iar unificatul este superior distincției căci el reprezintă o „strângere-laolaltă” a celor distinse, anterioară distincției. Așadar, Unul și unificatul reprezintă totul, însă acest totul nu poate fi principiu, căci el include și „ultimele elemente”, precum și din cauza faptului că unul propriu este unul și tot, iar Unul reprezintă limita supremă a pluralității, deci cauza celor ce proced de la el. Mai mult decât atât, Damascius ne atrage atenția că Unul pe care îl concepem noi este „cel mai simplu și cel mai cuprinzător”, însă principiul prim este inaccesibil oricărei înțelegeri, motiv pentru care Unul conceput de noi este doar o iluzie a Unului suprem, pe care îl putem concepe doar ca dualitatea dintre Unul și unificat. Dar dacă principiul unic nu este nimic, atunci acest nimic poate fi superior Unului sau inferior acestuia. În acest caz, dacă totul provine din inefabil, atunci el nu creează pluralele precum Unul, după cum nu creează nici lucrurile distinse precum unificatul, ci le creează pe toate acestea într-un mod inefabil (pp. 71 – 73).

Dar ce putem spune despre incognoscibilitatea inefabilului? Pentru început, noi cunoaștem incognoscibilul în două moduri: ori ca incognoscibil, ori deloc. Însă cum putem spune că incognoscibilul este în totalitate incognoscibil de vreme ce noi îl cunoaștem? Și dacă cunoaștem faptul că un lucru este incognoscibil, atunci îi anulăm caracterul de incognoscibil, căci este cognoscibil faptul că incognoscibilul este incognoscibil. Raportarea noastră limitată la incognoscibil îl face să fie de necunoscut, căci în momentul în care afirmăm despre ceva anume că este incognoscibil, noi nu facem o afirmație despre acel lucru, ci despre starea noastră în raport cu lucrul respectiv. Așadar, Unul inefabil nu poate fi nici măcar incognoscibil, căci dacă l-am numi incognoscibil, atunci i-am oferi natura incognoscibilului, pe când el este dincolo de această natură, fiind Unul ca simplitate totală, pe când incognoscibilul face parte din pluralitate, alături de cognoscibil. Orice predicat pe care încercăm să i-l oferim Unului inefabil nu-i poate descrie adevărata sa natură, acestea (predicatele) fiind doar suprimări ale tuturor lucrurilor care vin după Unul inefabil. În acest caz, putem avea noi o opinie despre Unul inefabil? Cum putem avea o opinie despre ceva ce nu se află în sau sub nici un raport, din moment ce, încercând să îl exprimăm, tot ceea ce facem este să înaintăm în vid? Unul este incognoscibil căci se află deasupra a tot ceea ce este, căci dacă ar fi cognoscibil, atunci ar exista un raport comun între Unul și totul, și anume tocmai cognoscibilitatea, iar ceea ce prezintă raporturi comune se află în coordonare, deci fac parte din totul, motiv pentru care Unul rămâne incognoscibil. În cazul în care Unul este ultimul element cognoscibil, ceea ce se află dincolo de Unul trebuie să fie principiul absolut incognoscibil, într-atât încât el nu deține nici măcar natura incognoscibilului. Astfel că natura principiului prim ne rămâne complet necunoscută, căci noi nu o putem cunoaște nici ca fiind cognoscibilă, nici ca fiind incognoscibilă – el este nimic și nici măcar nimic (pp. 79 – 91).

Text realizat de Radu Mihai

Damascius

Războiul titanic cuprinde luptele gândirii pentru a se apropia, pentru a intra în marele sanctuar, în care îi este interzis, pentru că acolo este numai UNUL. Gândirea rămâne mereu în vestibul, în anticameră, pentru că noi facem mereu diviziuni titanice întrebând cum este sau ce este lucrul. Unul nu poate suporta diviziunea, gândirea încearcă să realizeze conversiunea înspre Unul, dar se încurcă în problemele și căile nesatisfăcătoare de soluționare a conversiunii.

Titanii(ce conțin particula ti-ceva, de aici întrebarea: ‚‚ti esti’’- ce este lucrul?) l-au ucis pre Dionysos, iar Zeus i-a fulgerat pe titani, din rămășițele lor născându-se neamul omenesc. Omul are în sine o parte de titan, dar și o parte divină provenită de la Dionysos cel devorat, această parte este urma principiului, urmă îndemnându-ne spre cunoașterea supremă a principiului din care proced toate, principiul unic și prim, a lui Unu. Dar având și o parte din titan prin care gândirea noastră divide tot ceea ce gândește, ne izbim de neputința de a ne întoarce, de a face conversiunea spre principiu și de a ne ridica la cunoașterea lui. Cunoașterea va fi în bucăți, în fărâme așa cum titanii l-au rupt în bucăți pe divinul Dionysos(pp. 211, 179, notele 225, 269).

‚‚Suntem dispersați ca într-un război titanic’’(p. 179), spune Damascius, cam acum un mileniu jumătate, în sforțarea sa către principiu, către Unul, el ultimul diadoh, conducător al școlii ce voia a păstra tradiția Academiei lui Platon.

Din această dispersare ne străduim ca niște titani, din fărâmele lui Cronos titanul, să facem conversie înspre principiul de la care proced toate, tot ceea ce este.

Este principiul în tot? Dacă-i așa, principiul nu este ceva anume. Totul este sau din principiu sau este chiar el principiu. Dacă totul este din principiu, principiul nu mai este în tot, ci-n afara lui, iar totul procede din principiu. Dar cum mai este un tot fiind principiul în afara lui? Iar dacă totul este un principiu ce ar mai proceda din totul? Deja toate ar fi în acest tot și din tot n-ar mai proceda nimic. Deci totul nu este nici principiu, nici de la un principiu. Și aceste raționamente sunt doar fărâme.

Dar cum totul este o pluritate și el pare să se distingă de ceva, vârful pluralelor poate este Unul. Prin Unul, totul poate să fie unificat și strâns laolaltă. Unul procede totul, el este totul, dar transcende totul(pp. 61, 63). Și totuși vorbind așa, pare că Unul este afectat de această relaționare căci Unul nu poate sta în relație cu ceva, fiind Unul.

Gândirea titanică plurifică, dedublează în jurul simplității Unului. Gândirea Unului nu trebuie să-l numească pe acesta ‚‚nici principiu, nici cauză, nici primul, nici anterior totului sau dincolo de tot’’(p. 65).

Se oprește Damascius?    Nu, el sporește travaliile pentru rostirea indicibilului. Înaintând în negațiile diviziunilor spre cel la care n-ajunge înțelegerea, ne confruntăm practic cu un nimic superior Unului. Aici este inefabilul din care proced toate, producând totul într-un mod inefabil(pp. 69, 71, 73). Aici este sanctuarul și noi întâlnim tăcerea.

Unu

Indicibil

Incognoscibil

Inefabil

Dar Damascius nu tace, el spune că discursul este răsturnat, că toate sunt doar nume și noțiuni ale travaliilor, în care ne-am adus în aporii și probleme printr-un fel indiscret de  a cerceta(p. 73).   Toate acestea sunt doar indicații, iar gândirea nu se poate opri să indice chiar prin tăcerile ei.

Un gânditor obscur, teologhisind cu stil neoplatonician, spune în Numele divine(Numirile Dumnezeiești):

„Și este Unul fiindcă este toate în mod unitar, fiind prin unitatea sa unică mai presus de toate și cauzatorul unității fără ieșire din Sine. Căci nici una din existențe nu este nepărtașă de Cel Unul…și Unul este Dumnezeu Tatăl și Unul Domnul Iisus Hristos și Unul și Același Duhul’’ în unitatea dumnezeiască, mai presus de ființă.

Dumnezeirea este lăudată ca Unitate sau Treime, dar nu este cunoscută astfel nici ca unitate, nici ca Treime în ‚‚ascunzimea supradumnezeirii care în mod supraființial e supraexistentă peste toate.’’(Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. Dumitru Stăniloae, Paideia, București, 1996, XIII, 2-3, pp. 174-175).

Această forțare a gândirii și a limbajului este direcționată religios la Pseudo-Dionisie Areopagitul în așa numita teologie negativă sau apofatică, în timp ce la Damascius gândirea se zbate în aporii și soluții temporare.

Cititorul acestei cărți a lui Damascius, obișnuit fiind cu o gândire proprie raportată la senzorial, la obișnuita lume cu limbajul ei uzitat, se va zbate ca peștele în uscăciunea raționamentelor, a forțării lor până la o cunoaștere intuitivă, chiar dincolo de ea, departe de senzorial. Dar, poate pentru scurt timp, în înfruntarea titanică cu împrăștierea gândirii noastre, pe care atâția guru și consilieri vor să o adune în zadar,  cititorul gânditor va uni bucățile dintru sfâșierea lui Dionysos.

Va intra în răsturnarea infinită a gândirii suspendând mereu atributele principiului, suspendând chiar și negațiile(p. 99, nota 112). Pentru ca, ajuns într-o pleromă a intelectului, a inteligibilului și a intelectivului, suie înspre tăcerea din preajma Unului, ca înspre un port sau un sanctuar, după atâtea travalii ale adevărurilor împreună cu Damascius(pp. 107, 121, notele 127, 143).

                                                                                                                     Text de Cătălin Spătaru

Damascius, Despre primele principii: aporii și soluții, traducere, introducere și note de Marilena Vlad, Humanitas, București, 2006

Suntem recunoscători Marilenei Vlad care a realizat 90 de pagini de note, fără de care nu descopeream gândirea titanică și nu era realizat acest articol printr-o gândire titanică.

surse poze:

reprezentativa și prima sunt proprii

a doua de pe greatestgreeks.wordpress.com

Lasă un răspuns

This Post Has One Comment