„Elixirele diavolului“ și ale lui E.T.A. Hoffmann

În 9 februarie 1812, E.T.A. Hoffmann este răscolit de povestea părintelui Cyrillus despre un frate călugăr. Amețit, aruncat în lumea visului și a fanteziei, prin adevărul vinului băut împreună cu părintele, contemplând piatra funerară a fratelui, cutremurat și înfiorat în cripta călugărilor adormiți pe vecie, poetul și muzicianul va declara mai târziu că nu va uita niciodată acea zi de 9 februarie. Acel 9 februarie fiind ‚‚o zi de însemnătate hotărâtoare până la suferința fizică’’(Cuvânt înainte, p. 9). O zi de neuitat, zguduitoare, trebuindu-i 2 ani pentru ca în 1814 pe 25 martie, artistul să înceapă redactarea povestirii despre călugărul Medardus și elixirele diavolului.

eta_hoffmann
Ernst Theodor  Wilhelm alias Amadeus Hoffmann (reproducere după un autoportret)

Viața lui Medardus s-a terminat în criptă, dar istorisirea îl readuce în viața celorlalți, nu este astfel cartea un elixir al nemuririi? Să-l bem până la capăt. Povestea fantastică și obișnuită, cu accente de groază, pendulând între vis și cotidian, între fantasmagorie și realitate, între ego și alter-ego-ul eroilor dubli, scindați, nu este ceva nou în epocă. Călugărul lui M.G. Lewis sau ‚‚viața e vis’’ a lui Calderon sunt de luat în seama pentru apariția cărții, atmosfera onirică, de vis învăluind povestea călugărului Medardus(Cuvânt înainte, p. 10).

Lupta cu puterile întunecate, cu moștenirea împovărătoare dobândită prin naștere, destinându-l pe erou spre rău și distrugere, este purtată într-o mișcare muzicală a povestirii. Înainte de a fi scriitor, E.T.A. Hoffmann a fost compozitor, așa încât muzicianul indică mișcările din roman: nașterea eroului e un grave sustenuto, viața în mănăstire este un andante sustenuto et piano, iar părăsirea mânăstirii și aruncarea în vâltoarea lumii este un allegro forte.

Muzica învăluie această Schicksaldrama, o dramă de destin în care Medardus se zbate în zadar, prins în țesătura încurcată  a căilor vieții(Cuvânt înainte, pp. 11-12). Doar muzica, accentuând evadarea în vis, este un sprijin contra destinului necruțător. Să ieșim și noi pentru un timp din apăsarea destinală cu o simfonie de E.T.A. Hoffmann.

O lume de marionete zdrobite de destinul ironic

Destinul ironic se dezvăluie treptat pentru anumite personaje. Astfel o eroină, Euphemia, crede că-i poate domina împreună cu Victorin sau Medardus(adevărul, dacă-i unul se dezvăluie mai târziu) pe ceilalți, această ‚‚searbădă lume de marionete’’ pentru ca viața sa nu ne încătușeze în îngustimea ei și să ne dăruiască cele mai ‚‚voluptuoase desfătări’’(p. 78).

Este ironic că vrem să dominăm  chipurile lumii ca pe niște marionete, dar și noi suntem marionete, o lume în care marionetele domină alte marionete, în care fiecare manipulator de marionete devine și el o marionetă, o lume cu o țesătură încurcată de marionete.

Destinul, forțele întunecate, trecutul ne domină pe fiecare dintre noi, cu firele lor adânc împlântate în existența noastră, aruncându-ne în moarte ca pe niște jucării netrebuincioase nimănui. Așa este sortită și frumoasa Euphemia, în brațele căreia Medardus, sau poate nu el, a cunoscut voluptatea, ieșind pentru un timp din îngustimea vieții.

Dublul

În peregrinările sale, într-un allegro forte, în care se întâmplă prea multe, povestea lui Medardus ajunge la granița verosimilului, însă întrepătrunderea viață/vis face acest ‚‚se întâmplă prea multe’’, acceptabil într-o istorisire. Astfel călugărul Medardus se întâlnește cu dublul său: ’’ propriul meu Eu cu trăsături pocite’’(p. 130), un personaj în carne și oase confirmat de ceilalți. Acest dublu, acest alter-ego ‚‚dezgustător’’ este ca o umbră întunecată, un chip diform în oglindirea ego-ului, un chip ce-l urmărește, un personaj cu care se luptă crâncen și îndelung, scăpând de el doar temporar(pp. 194, 220-221).

pinterestcomhorst janssen e.t.a. hoffmann 1974 der doppelgänger
Horst Janssen –  E.T.A. Hoffmann,  Dublul(1975)

Dragostea între dubli

Iubirea pasională, distructivă, nelegiuită dintre Leonard/Medardus și Amelia este imaginea tulburătoare a iubirii celeste, o copie palidă și degradată a iubirii veșnice dintre călugărul Medardus și sfânta Rozalia.

Pe pământ Medardus este Leonard iar sfânta Rozalia este Aurelia, iar în visul celest Leonard este călugărul Medardus iubind-o veșnic pe Aurelia devenită precum sfânta Rozalia. Iubirea veșnică este mereu amenințată de pasiunea nebună, de dorința mistuitoare ce o face carnală, de nesiguranța împlinirii. Va fi izbăvită iubirea de vis veșnică de amenințările dorințelor pământești? Sfârșitul pare să aducă răspunsul, însă răspunsul este sfârșitul, moartea. Ca și Romeo și Julieta cei doi pot avea parte de iubirea absolută, însă doar dincolo.

Groaza și infernul

Dar până acolo iubirea de vis, visele și viața se confruntă cu infernalul, evenimentele iau o turnură groaznică, hidosul cuprinde totul: ‚‚Belcampo, cu un obraz urât de șopârlă, călare pe un vierme dezgustător, înaripat, se repezi la mine, vrând să-mi descurce barba cu un pieptene din fier înroșit, fără să reușească. Sălbatic, din ce în ce mai sălbatic se făcea vălmășagul, mai ciudate și mai fantastice deveneau arătările, de la cea mai mică gâză dănțuitoare cu piciorușe de om, până la alungitul schelet de cal cu ochi scânteietori, cu pielea preschimbată într-o pătură pe care stătea un călăreț cu un cap luminos de bufniță’’(p. 236). Doar un fragment edificator.

Manuscrise luminându-se reciproc

Manuscrisul cu povestea scrisă de Medardus și poate de alter-ego-ul său, pune în lumină și clarifică alt manuscris, care la rândul lui luminează povestea lui Medardus. Destinul întunecat se strecoară prin rândurile negre de pe manuscrisele întunecate de timp, trecerea timpului fiind  brațul necruțător al sorții.

Celălalt manuscris este de pe vremea lui Leonardo da Vinci scris de un ucenic al maestrului, un pictor remarcabil, ce se va strecura uneori ca o umbră prin poveștile lui Medardus și ale alter ego-ului său. Sau nu. Poate al fratelui său. Cititorul va hotărî singur îndrumat de cele două manuscrise, ce se întrepătrund pe firul cărții printr-un editor ce aruncă punți de legătură între ele. Intercalarea manuscrisului pictorului de demult în manuscrisul călugărului nu este întâmplătoare.

Medardus are pe umeri o istorie plină de violențe, de crime, de pasiuni, de iubiri mistuitoare, de dorințe până la viol. Un destin întunecat revine și se joacă cu oamenii marionete, trași și manipulați prin dorințele și  impulsurile lor necugetate, de parcă toți au băut din elixirele demonilor, cu care sfântul Antonie, marele ascet, fusese ispitit.amazondse

 Răsucirea povestirii

Înspre sfârșit ceea ce avea un anumit înțeles începe să se piardă, detaliile se schimbă ca-ntr-o anchetă polițistă în care indiciile faptelor sunt reinterpretate, iar adevărul devine altul.

Evenimentele eroilor dubli, fantasticul celor două manuscrise, pasiunile dezlănțuite, visele nebunești, iubirea celestă la care aspiră Aurelia și Medardus, destinul ce zdrobește personajele, printre ele ne conduce E.T.A. Hoffmann până la capătul povestirii.

Dar capătul, însemnările pe marginea manuscrisului lui Medardus, făcute de un frate călugăr despre moartea lui, aruncă umbre din nou asupra clarificărilor de până atunci.

Elixirele cu care atâtea personaje s-au desfătat pornind nebunește pe drumurile vieții sortite prăbușirii, elixirele vinului, ale viselor poetului, pictorului și muzicianului E.T.A. Hoffmann au fost prinse prin spirit în cartea, ce a legat în ea manuscrisele călugărului și pictorului.

Medardus a plâns sesizând sublimul în timp ce scria, acel sublim de deasupra plăcerilor și suferințelor din zbuciumul vieții, Medardus uda cu lacrimi de fericire și de durere(p. 305) manuscrisul, privind prin spirit, de sus, tot zbuciumul trecut al vieții, desfătările și neîmplinirile, iubirile și sfârșiturile, sfârșitul apropiat al vieții, sfârșitul poveștii.

La fel,  E.T.A. Hoffmann ne-a dat elixirul povestirii, suindu-ne prin spirit la privirea sublimă dincolo de plăcerile, suferințele, de iubirile și de sfârșitul vieții noastre.

Vin și vis

Prin vin și vis s-a născut această carte în 9 februarie 1812, cu elixirul vinului  pătrunzând în visul cărții, să bem din cupa vieții eroilor sortiți prăbușirii, pagină după pagină, sorbire după sorbire, iar când cupa este goală, sorbind cu poftă ultimele pagini, închizând cartea, cupa va fi plină ochi din nou, reumplută de  E.T.A. Hoffmann, pentru a fi golită încă o dată de mine, de el, de amândoi, de ego-ul meu de cititor, de alter-ego-ul meu sătul de atâtea pagini, de vise și de vin, de ego-ul scriitorului, de alter-ego-ul care l-a ținut departe, doi ani, de povestea lui Medardus, de noi patru, cu Medardus cinci, cu alter-ego-ul lui Medardus 6,  cu tine 7, cu alter-ego-ul tău 8…

 

articol de Cătălin Spătaru

Sursă:

E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului. Însemnări rămase de la fratele Medardus, călugăr capucin, trad. de I. Cassian-Mătăsaru, Cuvânt înainte de Ion Biberi, Editura Leda/Corint, București, 2004

Surse imagini: carturești.ro; wikipedia.org; pinterest.com; amazon.de


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.