‘‘Adevărul’’ lui Blackburn nu-i doar o carte de filosofie analitică, cu o metodă și un discurs la modă, ci și o luptă pentru adevăr, pentru un adevăr sau mai multe, ori cel puțin pentru eliminarea unor erori.
Dar mai există adevăr în epoca noastră a multiculturalismului, a relativismului, a interpretării fără fapte, a înțelegerii doar perspectiviste? Pentru Blackburn, și nu numai pentru el, relativismul, ce pare eliberator de absolutism, are efecte insuportabile. Însă nu poți scăpa prea ușor de relativism, mai ales că el este atât de comod pentru gândirea și viața noastră. Așa încât în această căutare rătăcitoare pe drumurile anevoioase ale cugetării, ghidați de călăuza Blackburn nu vom ieși la lumina adevărului, dar putem redobândi încrederea în adevăr, într-o cunoaștere obiectivă, în știință, într-o apropiere (im)posibilă a absolutismului și a relativismului, atât cât gândirea critică poate trece printre ele, uneori aruncând un pod firav peste prăpastia dintre ele. Și aceasta pentru că absolutistul și relativistul nu sunt așa de diferiți precum par.
Chiar și în epoca multiculturalismului, postmodernismului, relativismului, în care fiecare poate crede orice și mai mult crede că are dreptate sau are un adevăr, aceste credințe devin la fel de dogmatice ca și ale absolutistului: ‘‘astrologie, profeție, homeopatie, Feng Shui, teorii ale conspirației, farfurii zburătoare, voodoo…panacee manageriale și o mie de culturi domină mințile oamenilor, adesea cu sprijin oficial…fundamentalismul biblic, creaționismul și astrologia bântuie…Casa Albă’’, încât Chesterton are dreptate când spune că problema celui ce nu mai crede nu este aceea că nu mai crede în nimic, ci faptul că el este dispus să creadă în orice(prostie) (pp. 15, 20).
Astfel relativistul, multiculturalistul, postmodernistul construindu-și baze filosofice pentru perspectiva sa, par a-l contrazice pe Hume, care susținea că greșelile filosofice sunt doar ridicole, față de cele ale religiei ce pot fi primejdioase(p. 15). Relativistul a țintit în atacul său problema epistemologică a întemeierii opiniilor, a metodelor de cercetare și a pretențiilor la cunoaștere. Sfârtecând încă o data cadavrul rațiunii a vrut să înlăture iluzia absolutistului, ce susține a cunoaște adevărul, punând în loc o mulțime de iluzii, câteva enumerate anterior, iluzii uneori mortale, cum este credința homeopatiei respingând testele pentru probarea tratamentelor recomandate în cadrul ei(p. 20) sau cum este pseudo-cunoașterea celor care resping vaccinurile, asistând cum copiii mor nevaccinați.
Și atunci ne întoarcem la absolutism? Absolutistul își închipuie că citește cartea naturii în propriul ei limbaj, dar relativistul insistă că nu auzim natura, ci doar ceea ce am ales să auzim. Relativistul vede doar idoli și fetișuri în întemeierea cunoașterii pe observație, în rațiune și în adevăr sau în lucruri cunoscute(p. 21). Așa încât se pare că întoarcerea la absolutism ne este peste putință. Sau este doar o alegere între două moduri de a gândi?
Blackburn vorbește despre două tradiții de gândire. Tradiția absolutistă de la Platon și filosofii religioși la Descartes, G.E. Moore sau Thomas Nagel în prezent. Relativiștii vin dinspre sofiști precum Protagoras până la Hobbes, Darwin, Nietzsche, William James, Foucault sau Rorty. Dar există și autori precum Wittgenstein ce poate fi reclamat de ambele tradiții de gândire(p.21). La fel și Blackburn pare să oscileze între ambele moduri de a gândi, criticându-le, evaluându-le și aducându-le în apropiere pe cât posibil.
Patru răspunsuri la modul cum judecăm în morală, estetică, știință, etc., sunt puse de Blackburn într-o tablă a posibilităților filosofiei: eliminativism, constructivism, realism, chietism, la care se pot raporta toate prezentările călăuzei despre căutătorii adevărului.
Scepticii ce vor să elimine această problemă insolubilă a adevărului, sofiștii cu omul ca măsură a lucrurilor, Hume cu posibilitatea de a cunoaște istoria plecând de la cel care cunoaște, relativistul ce relativizează totul, suportând astfel reculul asupra lui și încercând salvarea în obiceiurile împământenite într-o cultură, Nietzsche cu erorile ca ficțiuni necesare vieții, darwinismul cu adevărurile necesare supraviețuirii, Davidson cu mantia adevărului coerență în care sunt prinse schemele și limbajele în care traducem mereu o opinie prin alta, Rorty cu vocabularele, Wittgenstein cu jocurile de limbaj și lista căutărilor și rătăcirilor continuă.
După atâtea căutări, absolutistul confruntat cu multe relativizări nu mai are iluzia că a găsit limbajul etern al naturii, dar nici nu renunță la lucrurile la care relativistul contemporan pare să renunțe, adică la ‚‚adevăr și rațiune, obiectivitate și încredere‘‘, la explicație și evaluare, la încrederea în știință, că aceasta nu-i doar o invenție a unei culturi. Aceasta pare să fie și poziția lui Blackburn.
Chiar dacă nu avem o filosofie primă, căutată de la filosofii greci încoace, care să ne spună din exteriorul unei viziuni, de ce este această viziune cea corectă, avem totuși știința și modalitatea ei de cercetare, avem reflecția și analiza deschise către ‚‚iluminări suplimentare ‘‘(p. 286).
După terminarea cărții, va fi găsit cititorul vreun adevăr? Depinde de fiecare, însă realizând travaliul uneori greu al analizei și al muncii gândirii, cititorul lucid se va lăsa mai greu înșelat de absolutism și de relativisme, de iluzii și de dogmatisme confortabile. Simon Blackburn îl ghidează pe cititor prin căutările adevărului cu folosul deschiderii minții către păstrarea, (re)dobândirea încrederii în știință și în cunoașterea riguroasă.
– Cătălin Spătaru
În cartea sa intitulată „Adevărul. Călăuza rătăciților”, Simon Blackburn, care este profesor de filosofie la Cambridge University, studiază ce înseamnă adevărul și de ce depinde acesta. Din punctul de vedere al unui relativist, un enunț poate fi corect pentru un om și, în același timp, greșit pentru un altul. (pag. 67) Cineva poate aprecia o lucrare ca fiind impecabil scrisă, lucru perfect adevărat pentru el. O altă persoană este posibil să considere aceeași carte execrabilă. Se pune problema: cine are dreptate? „Unde se află adevărul?” se vor întreba absolutiștii. Putem aprecia că adevărul este dat de cantitatea evaluatorilor, deci că o opinie, cu cât este mai populară, cu atât este mai validă? (pag. 53) Aceasta este doar una dintre întrebările pe care Simon Blackburn le ridică în cartea sa. De asemenea, se mai pune o problemă: dacă, din anumite cauze, un enunț este considerat de către toți evaluatorii într-un singur fel, fără să fie pus la îndoială, mai poate fi acesta adevărat? (pag. 67) Dacă, într-o dictatură, liderul suprem este considerat de toți ca fiind de origine divină doar pentru că așa au fost îndoctrinați, putem spune că pentru ei acest enunț categoric fals este adevărat? Nu putem presupune că ceva este adevărat până când nu ne îndoim de acel fapt, până când nu îl evaluăm critic.
Un alt studiu de caz este dat de către Simon Blackburn: dacă o pictură a unui copil mic este considerată de către acesta și de către mama acestuia grozavă, pictura, în lipsa unui alt evaluator, este într-adevăr grozavă? (pag. 68) Dar dacă apare în scenă un critic care consideră pictura drept una puerilă, cum probabil și este, adevărul va fi modificat pentru cei doi? Cu siguranță nu.
Nu în cele din urmă își fac apariția perspectiviștii care consideră că fiecare om are dreptate din perspectiva în care se află(pag. 126). Dar, un alt studiu de caz, ne dă de gândit: un om are o nevroză ce somatizează asupra anumitor organe, generând noi afecțiuni, și merge la un psihiatru care îi identifică o tulburare psihică, apoi merge la un alt doctor specialist care își dă seama că are o altă maladie, dar cel din urmă nu este informat în ce privește diagnosticul pe care l-a primit de la celălalt medic. Bolnavul va fi tratat separat și independent pentru cele două diagnostice, pe care le are. Putem spune că adevărul pentru fiecare dintre cei doi doctori se află în realitatea cea mai apropiată de ei și că, din perspectiva lor, pacientul are doar una dintre bolile pe care, de fapt, le prezintă? Pentru a vă putea răspunde singuri la întrebările pe care le-am pus în cadrul acestei recenzii sunteți invitați să citiți cartea.
– Cătălin Ciotu
Sursă:
Simon Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciților, trad. Gabriel Nagâț, Iași, Polirom, 2011
Surse poze: polirom.ro; emag.ro, wikipedia.org
