Ce este organizația militară?
Pentru început, o organizație militară reprezintă totalitatea structurilor forțelor armate ale unui anumit stat. Scopul acesteia constă în asigurarea tuturor acelor capacități militare necesare politicii apărării naționale. Indiferent de sistemul politic sau de cel economic al statelor, organizațiile militare din întreaga lume sunt asemănătoare. O astfel de organizație se fundamentează pe un principiu de tip colectivist: orice tip de activitate militară este organizată, desfășurată și finalizată într-un context de grup. De asemenea, o caracteristică esențială a activităților desfășurate de organizația militară constă în necesitatea certitudinii. Aceasta din urmă este importantă la nivelul desfășurării acțiunilor și activităților militare, având ca scop reducerea ratei de pierdere a efectivelor sau a teritoriilor statului respectiv.
Activitatea personalului militar se desfășoară în condiții dificile, care au capacitatea de a pune viața în pericol – latura predominantă a activităților militare fiind lupta armată. Perioadele îndelungate de lupte armate, stresul, pierderile de efective, privarea de somn, toate acestea constituie factori care au un puternic impact asupra psihicului uman. În acest sens, este necesar ca personalul militar să beneficieze de o pregătire specifică, atât la nivel fizic, cât și la nivel psihic. Totuși, pregătirea respectivă nu poate elimina în totalitate caracteristicile trăsăturilor de personalitate ale individului uman: există anumite limite temperamentale, spre exemplu, care trebuie echilibrate și care necesită învățarea unor tehnici de compensare a acestora într-un mod benefic pentru propria persoană, dar și pentru situația în care se află personalul militar.
Calitățile și trăsăturile de personalitate necesare cadrului militar
Stabilitatea emoțională, conștiinciozitatea și conformismul sunt trei trăsături de personalitate pe care activitățile din organizația militară le dezvoltă și le facilitează cristalizarea, indiferent dacă individul uman beneficia de aceste trăsături în prealabil (Moore & Jeffrey, 2013). Stabilitatea emoțională reprezintă un factor esențial: în anumite circumstanțe, ordinele pe care trebuie să le îndeplinească un militar pot avea un impact emoțional extrem de puternic, motiv pentru care acesta trebuie să rămână stabil din punct de vedere emoțional pentru a asigura îndeplinirea obiectivului misiunii militare, dar și pentru a putea rezista în contextul luptelor armate. Totodată, stabilitatea emoțională este necesară în vederea protejării celorlalți colegi militari. Conștiinciozitatea facilitează executarea exactă a ordinelor și îndeplinirea obiectivelor, alături de corectitudinea față de datoria militară pe care individul respectiv și-a însușit-o încă din momentul acceptării apartenenței la organizația militară. Cât despre conformism, acesta este necesar în vederea respectării stricte a normelor militare și, implicit, a realizării ordinelor primite din partea superiorilor.
Totodată, o serie de calități necesare cadrului militar sunt: loialitatea, curajul, devoțiunea față de datorie, disciplina, onoarea, integritatea, subordonarea și simțul umorului (Vuono & Dilworth, 1988). Loialitatea și devoțiunea reprezintă o serie de facilitatori în ceea ce privește realizarea îndatoririlor proprii ale militarului și în respectarea ordinelor provenite din partea superiorilor. Curajul este în mod evident o calitate importantă în contextul misiunilor armate sau care pot pune viața în pericol. Disciplina este esențială, având în vedere faptul că activitățile militare sunt desfășurate în manieră colectivistă și că reușita misiunii, alături de supraviețuirea celor implicați, depinde de sincronizarea și de respectarea rolurilor proprii, precum și de respectarea tehnicilor de luptă învățate pe parcursul antrenamentelor și simulărilor. La fel ca și în cazul conformismului, subordonarea facilitează respectarea normelor militare și a poziției în ierarhia militară, în timp ce umorul are ca scop diminuarea tensiunilor. Referitor la acest ultim aspect, Vuono & Dilworth (1998, p. 21) afirmă că: „Umorul este important atunci când este necesar. (…) Nu este ușor să fi amuzant. (…) Deși nu este ușor, nu este nici dificil să ai simțul umorului, iar umorul poate ajuta un ofițer în a deveni un bun vorbitor.” („Humor is important, when it is appropriate. (…) It is not easy to be funny. (…) Though not easy, it is not difficult to be humorous, and being humorous can help an officer to become a good speaker.”).
Aceeași doi autori afirmă că o caracteristică esențială pentru un cadru militar este capacitatea de comunicare. Desigur că într-un context de luptă armată comunicarea reprezintă unul dintre factorii determinanți ai succesului misiunii: aceasta presupune capacitatea de a transmite informații clare și precise despre situația actuală și despre obiectivele militare actuale, de a menține unitatea grupului și concentrarea acestuia asupra îndatoririlor misiunii.
Alte capacități necesare în activitățile organizației militare sunt: capacitatea de intuire a adevărului, capacitatea de înțelegere clară a situației, simțul localizării, o bună memorie, capacitatea realizării unui efort remarcabil, instinctul, imaginația și un temperament balansat (von Clausewitz, apud. Hammont, 2001). Conform lui Hammont, instinctul și capacitatea de intuire a adevărului sunt două elemente fundamentale într-un context decizional, având în vedere faptul că întregul succes al operațiunii poate depinde de o singură decizie. Capacitatea de înțelegere clară a situației facilitează înțelegerea importanței acesteia, precum și posibilitatea de identificare a soluțiilor necesare. Temperamentul balansat are un efect benefic în ceea ce privește situațiile decizionale, căci acesta presupune atât capacitatea de a lua decizii rapide și impulsive, cât și capacitatea de a lua decizii în urma unei analize profunde a situației și bazate pe totalitatea informațiilor existente cu privire la contextul respectiv. Referitor la simțul localizării, acesta reprezintă facultatea mentală a militarului prin care acesta poate identifica și analiza întreaga zonă în care se află în acel moment, alături de pozițiile cele mai avantajoase pentru echipa sa, de obiectele aflate pe câmpul de luptă, precum și pozițiile inamicilor pe câmpul de luptă. Imaginația îi oferă militarului capacitatea de a utiliza elementele din mediul înconjurător în vederea obținerii avantajelor de luptă, în timp ce o bună memorie este necesară în vederea reținerii informațiilor relevante pentru misiunea sau situația în care se află. Referitor la capacitatea de realizare a unui efort remarcabil, înțelegem cu ușurință necesitățile fizice ale misiunii, cum ar fi lupta corp la corp, parcurgerea unor distanțe îndelungate, activitatea în medii ostile sau rezistența la oboseală.
Personalitățile de tip antisocial afectează în mod direct perioada de timp petrecută de către militar în cadrul armatei. Aceste tipuri de personalități tind să părăsească armata la doi ani după realizarea întregului antrenament de bază, în timp ce personalitățile sociabile sunt mult mai capabile să rămână pentru un timp îndelungat în organizația militară, dar și să ofere raporturi de evaluare a propriei stări, ceea ce constituie un avantaj semnificativ în vederea depistării problemelor legate de stres sau a comportamentelor de tip dezadaptativ (Clark, 1993, apud. Lukey & Tepe, 2008). De asemenea, se pare că există o corelație pozitivă între rezistența la stres și rezistența la adversitate. Militarii care beneficiază de rezistență la stres își găsesc mult mai ușor un scop semnificativ pentru propria viață, prin intermediul încrederii în propriile capacități de influențare pozitivă a mediului extern, dar și a dezvoltării proprii în urma experimentării unor evenimente de viață, atât negative, cât și pozitive (Kobasa, Maddi & Kahn, 1982, apud. Ibid.).
Există diferențe între bărbați și femei în ceea ce privește capacitățile necesare desfășurării activităților militare?
Există o diferență clară între sexul masculin și cel feminin în ceea ce privește structura fizică, cu influențe importante asupra capacităților fizice necesare unui cadru militar. Pentru început, există o diferență la nivelul structurii genetice a corpurilor noastre, ceea ce creează o diferență semnificativă a structurii corporale umane: prezența a doi cromozomi „X” pentru femei (XX) și a unui cromozom „X” și a altui cromozom „Y” pentru bărbați (XY). Această diferență afectează nu numai nivelul anatomic al structurii umane, ci și nivelul psihologic. Un aspect fundamental al diferențelor dintre sexe îl constituie ciclul menstrual al femeii, care are puternice implicați în ceea ce privește capacitatea de realizare a activităților impuse de mediul militar. Deși simptomatologia ciclului menstrual poate să difere în funcție de metabolismul fiecărei femei, există câteva caracteristici comune pentru fiecare dintre acestea, cum ar fi slăbirea rezistenței la efort fizic și creșterea dificultăților de realizare a sarcinilor militare, în special a celor fizice (Helmer, 2015). Totuși, Moskos (2005, pp. 59 – 60) susține că în activitatea pe care a desfășurat-o în cadrul bazei aeriene Palmerola din Honduras, femeile au întâmpinat dificultăți mai degrabă în ceea ce privește igiena personală din timpul menstruației decât în cazul capacităților de îndeplinire a misiunilor: „Femeile-militar trebuiau să își procure singure tampoanele, deoarece acestea nu erau asigurate nici femeilor aflate în garnizoană, nici celor din teren. (…) Ele au cumpărat produse de igienă la micul magazin al garnizoanei, unde tampoanele aflate la vânzare nu aveau și calități superabsorbante. Această situație le-a creat probleme femeilor care trebuiau să petreacă perioade mari de timp extinse în misiuni, când nu puteau să își schimbe tampoanele în timp util – uneori departe de orice spațiu privat. Cu excepția igienei personale, menstruația nu a părut să reprezinte un motiv de îngrijorare și nu a fost invocată ca scuză pentru absența de la lucru.”.
Limitările biologice reprezintă încă un element important la nivelul diferențelor dintre bărbați și femei în mediul militar. Femeile sunt dezavantajate în fața bărbaților în ceea ce presupune capacitatea de menținere a rezistenței la efort și puterea fizică, dar și din cauza modalităților în care corpul este afectat de către răni și de către deplasările în misiuni (Carreiras & Kummel, 2008). Într-un studiu realizat de către Creveld (2001, apud. Ibid.), femeile militar au înregistrat un procent de 55% din puterea musculară a colegilor de sex masculin și un procent de 67% din rezistența fizică a acestora. Totodată, cercetătorul a înregistrat faptul că femeile militar cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani manifestau aceleași capacități aerobice ale bărbaților militari aflați la vârsta de 50 de ani. În perioada de recrutare, femeiele erau cu 14,3 kg mai slabe, cu 12 cm mai scunde și posedau cu 16,9 kg mai puțin țesut muscular decât bărbații. De asemenea, o diferență semnificativă la nivelul capacităților fizice a fost identificată și în câmpul medical unde, conform unui studiu realizat de Freedman (1985, apud. Ibid.), a fost nevoie de 10 femei pentru a căra o serie de tărgi care în mod normal ar fi putut fi cărate de 6 bărbați. Mai mult decât atât, un studiu realizat la Parris Island (US News & World Report, 11 August 1997, apud. Ibid.) a identificat faptul că 45% dintre femeile militar care se aflau înrolate în marină au fost incapabile să arunce grenadele de mână la o distanță semnificativă, astfel încât să poată evita rănirea proprie sau a colegilor de echipă în cadrul condițiilor de luptă. Având în vedere diferențele fizice semnificative între sexe, la nivelul organizațiilor militare s-a încercat realizarea unor antrenamente îmbunătățite, cu scopul de a compensa diferențele respective. Creveld (2000, apud. Ibid.) a realizat un studiu în cadrul căruia ambele sexe au fost supuse unor antrenamente de dezvoltare a capacităților fizice, pe parcursul a opt săptămâni. Rezultatele au fost următoarele: bărbații au obținut cu 32% mai multă forță fizică și cu 48% mai multă rezistență fizică în mușchii membrelor inferioare decât femeile, dar și cu 270% mai multă putere fizică și cu 473% mai multă rezistență fizică în partea superioară a corpului decât femeile militar, în aceeași perioadă de timp.
Totuși, Moskos (2005) afirmă faptul că în activitatea desfășurată în Honduras nu a identificat nici o diferență în ceea ce privește îndeplinirea eficientă a sarcinilor de lucru din cauza diferențelor existente la nivel fizic. Autorul afirmă că: „Femeile au muncit la fel de mult ca bărbații. (…) Unele dintre femei lucraseră mai puțin sau cu eficiență redusă față de majoritatea soldaților, însă la fel se întâmplase și cu unii dintre bărbați. Nu există un pattern consistent al diferențierii după sex a performanțelor în muncă. (…) O femeie era privită, în general, drept cel mai strălucit șofer pentru vehiculele grele pe înșelătoarele drumuri montane. Atunci când trebuiau îndeplinite munci epuizante, cum ar fi ridicarea unor greutăți, se presupunea că bărbații vor ajuta o femeie – o situație la fel de puțin invidiată ca și cea în care un bărbat mai puternic ajuta un bărbat mai slab la același tip de muncă.” (pp. 61 – 62).
Există, de asemenea, și diferențe la nivelul funcțiilor cognitive între femei și bărbați. Se pare că femeile sunt mult mai predispuse spre a reacționa într-un mod dezadaptativ în fața factorilor de stres, ceea ce afectează direct și în mod negativ regimul alimentar al acestora. Un exemplu mult mai precis este următorul: o situație de luptă armată îndelungată împiedică posibilitatea alimentației normale, ceea ce alături de stresul provocat de amenințarea luptei poate conduce către o alimentație dezordonată și slabă în cazul femeilor militar (Breland, Donalson, Nevedal, Dinh, & Maguen, 2017). Conform unui studiu realizat de Keys et. al. (1950, apud. Committee on Body, Composition, Nutrition and Health of Military Women, Institute of Medicine, 1998), restricția alimentației pe o perioadă îndelungată de timp determină existența unui ritm cardiac redus, a letargiei, a depresiei și a iritabilității. Alimentația redusă produce un efect negativ asupra capacităților cognitive, reducând capacitatea de menținere a atenției și crescând viteza timpului de reacție. O alimentație redusă (chiar și pentru un timp relativ scurt, de câteva zile) are ca efect reducerea plasmei triptofane și a cantităților de serotonină din creier, ceea ce conduce la creșterea iritabilității și la dezvoltarea unor tulburări de somn în rândul femeilor (Anderson et. al., 1990; Goodwin, et. al., 1987; apud. Ibid.). De asemenea, conform lui Carrieras (2006), capacitatea de concentrare și de menținere a atenției în cazul femeii militar este afectată de structura familială a acesteia – altfel spus, de responsabilitățile pe care aceasta le are în cadrul propriei sale familii. Cu cât sunt mai mari responsabilitățile și grijile de acasă (în special cele referitoare la copii), cu atât sunt mai slabe participările în cadrul activităților militare.
Au acces femeile la toate specialitățile militare?
În anul 1939, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, femeile din țările implicate în război s-au înrolat în diferite grupuri de unități civile defensive, în grupuri de rezistență sau în organizații militare. Deși Statele Unite au intrat în război abia în anul 1941, femeile s-au implicat în aviație, defensivă civilă și îngrijiri medicale încă din anul 1939 (Sherrow, 2007). La finalul acestui război, în armata Statelor Unite existau 277,000 de femei (Weinstein & White, 1997). Chiar și așa, doar o parte dintre femei au fost păstrate în cadrul organizațiilor militare americane, în special asistentele medicale. În anul 1948, organizația militară americană a interzis participarea femeilor din armata navală, din marină și din forțele aeriene în cadrul luptelor armate, precum și posibilitatea ca cele din armata navală sau din marină să se afle pe un vas de luptă al armatei, singurele excepții fiind ambarcațiunile de îngrijire medicală și cele de transport. La o diferență de treizeci de ani, legile respective au fost modificate, iar femeile din marină și din armata navală au putut beneficia de posibilitatea de transfer în cadrul navelor de luptă, însă fără a putea participa la misiuni combatante.
În perioada anilor 1970, femeilor li s-a permis să poată obține rangul de ofițer și să poată comanda și superviza militari de sex masculin. Listele de promoție separată au fost excluse, iar femeile și bărbații puteau concura pentru promoție în mod concomitent. Totodată, modificările acelei perioade au permis femeilor să poată ocupa poziții de specialiști în aviație, în marină și în rachete de luptă (Devilbiss, 1990).
În Europa, între anii 1957 și 1987, din cei 20.000 de militari care serveau Organizației Națiunilor Unite de Menținere a Păcii, doar 20 erau de sex feminin, iar acestea se ocupau de asistența medicală. În anul 1993, aproximativ 1,7% din militarii care făceau parte din trupele de menținere a păcii erau femei (Zeigler & Gunderson, 2005). Referitor la țara noastră, în anul 2015 existau aproximativ 1800 de femei înrolate în armată, iar unele dintre acestea beneficiau de gradul de colonel. În anul 2003, femeilor din armata română li s-a permis accesarea unor posturi la care nu puteau accede până în acel moment (Dimian, 2019).
În general, femeile beneficiază de funcții pe posturi administrative, medicale, de aprovizionare și de comunicare. Spre exemplu, în armata Statelor Unite, în anul 2011, numărul de femei din aceste funcții era mult mai mare decât cel al bărbaților. Desigur că acestea beneficiau și de alte ocupații, cum ar fi în domeniul electricii, al electronicii, al artizanatului, chiar și al infanteriei, al echipamentelor militare sau al navigației, însă numărul lor era mult redus față de cel al bărbaților în aceste cazuri (Patten & Parker, 2011). În țara noastră există un plan de implementare la nivelul Ministerul Apărării Naționale a Rezoluției Consiliului de Securitate ONU 1325 (UNSCR 1235), prin care se încearcă aplicarea acesteia la nivelul acțiunilor militare. Conform Bi-SC Directive 40-1, „Integrating UNSCR 1325 and gender perspectives in the NATO Command Structure including measures for protection during armed conflict”, obiectivele constau în:
- „extinderea rolului femeii în operaţii şi misiuni la toate nivelurile;
- luarea în considerare a nevoilor femeilor pe timpul planificării operaţionale (ex. medicale, de cazare sau aprovizionare);
- asigurarea de materiale de instruire în unităţi, pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor militare (manuale, ghiduri, instrucţiuni, proceduri de operare etc.) pentru tot personalul, privind: 1. protecţia, drepturile şi nevoile femeilor; 2. importanţa implicării femeilor în operaţii şi misiuni; 3. atenţionarea culturală în programele de instruire naţionale şi de dislocare, care să asigure înţelegerea adecvată a contextului de gen din aria de operaţii;
- creşterea reprezentării femeilor în noua structură de comandă NATO şi comandamentele de criză;
- includerea în programele de pregătire pre-dislocare a măsurilor de respectare a dreptului internaţional în domeniul drepturilor femeilor şi copiilor cu precădere a civililor, pe timpul conflictelor armate, precum şi a Standardelor NATO de comportament.” (Plan de implementare la nivelul Ministerului Apărării Naţionale a Rezoluţiei Consiliului de Securitate ONU 1325 (UNSCR 1325) „Femeile, pacea şi securitatea” şi rezoluţiilor conexe, precum şi a documentelor complementare aprobate la nivelul diferitelor org, 2019, p. 3).
Implicarea femeii militar în cadrul misiunilor combative
În cazul femeii militar putem discuta despre o dublă expunere la pericol în cadrul misiunilor combative: pericolul de a fi rănite sau ucise de către inamici, precum și pericolul de a fi violate, atât de inamici, cât și de proprii camarazi. În misiunile combative, agresarea sexuală reprezintă unul dintre factorii cei mai semnificativi în ceea ce privește afectarea femeii militar. Un argument împotriva existenței femeii militar în cadrul acestor misiuni este „necesitatea agresivității masculine” invocată de situația critică a misiunii sau de luptele armate (Jeffreys, 2007). Hărțuirea sexuală este considerată ca fiind un factor cu puternice implicații asupra imposibilității femeilor de a avansa în grad sau de a face față misiunilor armate, un factor cu mai multe implicații decât (in)capacitățile fizice (Zeigler & Gunderson, 2005). O posibilitate de rezolvare a problemei hărțuirii sexuale constă în îmbunătățirea determinării comportamentelor permise în cadrul organizației militare, însă lipsa de intimitate, spațiile restrânse și mediile de lucru intens, alături de deportările în străinătate, constituie elemente care împiedică sau îngreunează aplicarea acestei soluții.
În misiunile combative ale războaielor din Iraq și Afghanistan, principalii factori de stres ai femeilor militar au fost asaltul și hărțuirea sexuală, hărțuirea de gen sau lipsa relațiilor interpersonale pozitive (Street, Vogt, & Dutra, 2009), alături de experiențele din camerele de urgență, de perceperea pericolului în timpul patrulării în zone nesecurizate, precum și de frica de explozibil pe rutele pe care conduceau (Mattocks, Haskell, Krebs, Justice, & Yano, 2011). Un aspect important al impactului pozitiv pe care Războiul din Vietnam l-a avut asupra femeilor militar, în special asupra asistentelor militare, constă în beneficiul experienței rezultate de pe urma responsabilităților impuse de specializarea pe care o dețineau (Kaiser, Kabat, Spiro III, Davison, & Stellman, 2017). În războiul din Iraq, multe femei erau antrenate cu scopul de a căuta și percheziționa femei iraqiene în diferite puncte de control. Myers (2009, apud. Skaine, 2011) consideră că responsabilitatea respectivă plasa femeia militar la un nivel de risc la fel de înalt ca și în cazul bărbatului militar și că femeile care au participat în cadrul războiului din Iraq au trăit, au muncit și au luptat cu bărbații pe o perioadă îndelungată de timp, cu maximă disciplină și fără vreun efect negativ asupra coeziunii de grup a unităților din cadrul cărora făceau parte.
Efectele plecării părinților în misiuni combative sau a decesului acestora asupra copiilor
Familia unui militar trăiește cu o puternică stare de stres și de incertitudine în momentele în care acesta se află în misiune. Pierderea mamei sau a tatălui este un eveniment cu implicații afective extrem de puternice pentru un copil. În contextul societății actuale, activitatea militară necesită deplasarea militarilor în diferite regiuni ale lumii, ceea ce pentru un copil al cărui părinte este militar poate reprezenta o provocare reală. În cazul copiilor a căror mame sunt militari și sunt trimise într-o nouă regiune, aceștia rămânând în îngrijirea altor persoane, se înregistrează un nivel mult mai ridicat de internalizare a comportamentelor decât în cazul copiilor a căror mame rămân în propria regiune. De asemenea, copiii mamelor trimise în misiuni din străinătate prezintă mai multe simptome emoționale și comportamentale create de plecarea mamei decât în cazul copiilor a căror mame se află în aceeași regiune. Deplasarea mamei militar creează o serie de evenimente noi în viața unui copil care rămâne în grija unui asistent social (sau a unui alt membru al familiei) din cauza faptului că mulți dintre copii sunt nevoiți să se mute în alt cartier, la altă școală sau chiar în altă țară, ceea ce poate facilita apariția unor dificultăți la nivelul capacităților de coping și în cazul abilităților de adaptare (Shelley & Riggs, 2011).
Reacția copilului asupra morții unui părinte depinde de obiceiurile culturale referitoare la doliu, de istoria celorlalte morți din familia sa (care l-au afectat), de relația acestuia cu părintele care a murit și de suportul extrinsec pe care copilul îl primește într-un astfel de eveniment (Goldman, 2017). În cazul preșcolarilor care au părinți militari plecați sau care au decedat în urma unei misiuni au fost înregistrate regresări comportamentale și izbucniri emoționale puternice, iar în cazul școlarilor au fost identificate simptome fizice precum durerile de stomac sau de cap. Un factor stresor al tinerilor cu un părinte militar decedat constă în preluarea responsabilităților acestui părinte, în timp ce adolescenții se confruntă cu răspunsuri emoționale puternice de tipul depresiei, al consumului de droguri sau al consumului de alcool (Ibid.).
Impactul imediat al veștii morții unui părinte militar asupra copilului este extrem de puternic, iar șocul resimțit de către copil în acele clipe necesită asistență specializată timp de zile, săptămâni sau luni, uneori fiind vorba și despre perioade de timp mult mai îndelungate. Trauma este și mai puternică în situația în care părintele militar se întoarce în siguranță acasă, însă alege să se sinucidă în urma experiențelor de pe parcursul războiului (Rubin, Weiss, & Coll, 2012). Moartea celui de-al doilea părinte militar (după moartea primului) sau pierderea concomitentă a acestora produce un sentiment puternic de singurătate și de izolare, ceea ce se manifestă și în cazul suicidului unui părinte militar (Ibid.).
Copiii care sunt predispuși la a experimenta suferințe traumatizante în urma pierderii unui părinte militar sunt cei care s-au confruntat în prealabil cu următoarele evenimente (Goldman, 2017):
- Pre-existența problemelor de natură fizică sau psihică;
- Distribuirea părinților militari în misiuni, de mai multe ori, în diferite regiuni;
- Viața în cadrul unei familii uniparentale, unde părintele respectiv este trimis în misiuni militare în alte regiuni;
- Viața în cadrul unei familii unde ambii părinți sunt militari și sunt trimiși în misiuni;
- Desfășurarea vieții în zone depărtate de comunitățile militare.
Text scris de Radu Mihai.
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2019, Mai 10). Aspecte psihologice ale activității militare și diferențe între femeia militar și bărbatul militar. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/05/10/aspecte-psihologice-ale-activitatii-militare-si-diferente-intre-femeia-militar-si-barbatul-militar/
Surse bibliografice:
Breland, J., Donalson, R., Nevedal, A., Dinh, J., & Maguen, S. (2017). Military experience can influence Women’s eating habits. Appetite, 166.
Carreiras, H., & Kummel, G. (2008). Women in the Military and in Armed Conflict. Wiesbaden: Springer Science & Business Media Press.
Carrieras, H. (2006). Gender and the Military: Women in the Armed Forces of Western. Abingdon: Taylor and Francis Group Press.
Committee on Body, Composition, Nutrition and Health of Military Women, Institute of Medicine. (1998). Assessing Readiness in Military Women: The Relationship of Body, Composition, Nutrition and Health. National Academies Press.
Devilbiss, C. (1990). Women and Military Service: A History, Analysis, and Overview of Key Issues. Alabama: Air University Press.
Dimian, L. (2019, Mai 9). Rolul femeii în armată. Preluat de pe Ultrapsihologie: https://ultrapsihologie.ro/2015/05/01/rolul-femeii-in-armata/
Goldman, L. (2017). Creating Inclusion and Well-being for Marginalized Students. Whole-School Approaches to Supporting Children’s Grief, Loss, and Trauma. Londra: Jessica Kingsley Publishers.
Hammont, G. (2001). The Mind of War: John Boyd and American Security. Washington, DC: Smithsonian Institution Press.
Helmer, D. (2015). Sex after Service: A Guide for Military Service Members, Veterans, and the People Who Love Them. Lanham: Rowman & Littlefield Press.
Jeffreys, S. (2007). Double joepardy: Women, the US military and the war in Iraq. Victoria: Elsevier Ltd Press.
Kaiser, A., Kabat, D., Spiro III, A., Davison, E., & Stellman, J. (2017). Women at war: The crucible of Vietnam. SSM – Population Health, 242.
Lukey, B., & Tepe, V. (2008). Biobehavioral Resilience to Stress. Boca Raton: Taylor & Francis Group Press.
Mattocks, K., Haskell, S., Krebs, E., Justice, E., & Yano, E. B. (2011). Women at war: Understanding how women veterans cope with combat and military sexual trauma. Social Science & Medicine, 540.
Moore, B., & Jeffrey, B. (2013). Military Psychologists’ Desk Reference. New York: Oxford University Press.
Moskos, C. (2005). Armata, mai mult decât o ocupație? București: Editura Ziua.
Patten, E., & Parker, K. (2011). Women in the U.S. Military: Growing Share, Distinctive Profile.
Plan de implementare la nivelul Ministerului Apărării Naţionale a Rezoluţiei Consiliului de Securitate ONU 1325 (UNSCR 1325) „Femeile, pacea şi securitatea” şi rezoluţiilor conexe, precum şi a documentelor complementare aprobate la nivelul diferitelor org. (2019, Martie 9). Preluat de pe Peacewomen: http://www.peacewomen.org/sites/default/files/Plan-final.pdf
Rubin, A., Weiss, E., & Coll, J. (2012). Handbook of Military Social Work. Wiley Sons Press.
Shelley, M.-W., & Riggs, D. (2011). Risk and Resilience in U.S. Military Families. New York: Humana Press.
Sherrow, V. (2007). Women in the Military. New York: Chelsea House Publishers.
Skaine, R. (2011). Women in Combat: A Reference Handbook. Santa Barbara: ABC-CLIO.
Street, A., Vogt, D., & Dutra, L. (2009). A new generation of women veterans: Stressors faced by women deployed to Iraq and Afghanistan. Boston: Elsevier.
Vuono, C., & Dilworth, R. (1988). The Armed Forces Officer. Washington, DC: The official Departament of Defence publications.
Weinstein, L., & White, C. (1997). Wives and Warriors: Women and the Military in the United States and Canada. Londra: Bergin & Garvey Press.
Zeigler, S., & Gunderson, G. (2005). Moving Beyond G.I. Jane: Women and the U.S. Military. Lanham, Maryland: University Press of America.
Sursă foto reprezentativă & foto #3: https://www.facebook.com/WWIIOnline/
Sursă foto #1: www.dailystar.co.uk
Sursă foto #2: www.independent.co.uk
