Perspectiva umanistă
Pe parcursul istoriei sale, conceptul de gândire umanistă a suferit diverse modificări, începând cu Antichitatea, trecând prin perioada Renașterii, iar apoi prin cea a fenomenologiei și a existențialismului. În psihologie, acest tip de gândire a beneficiat de o manifestare de natură teoretică, dând astfel posibilitatea concretizării perspectivei umaniste, dar și a școlii de psihoterapie umanistă (Stefaroi, 2012).
Începutul anilor 1950 reprezintă perioada de dezvoltare a psihologiei umaniste. Aceasta din urmă a apărut ca reacție critică la adresa psihanalizei și a behaviorismului, axându-și perspectivele asupra esenței și experienței umane. Psihologia umanistă are ca scop explorarea multidimensională a complexității psihologice a naturii umane, precum și a personalității umane (Acadia, 2018).
Totuși, fondarea perspectivei a avut loc, în mod oficial, în anul 1962, datorită lui Abraham Maslow și a unui grup de psihologi americani. În cazul acestui tip de psihologie nu există o orientare teoretică specifică sau independentă, însă există o poziție filosofică axată pe natura umană (Rajamanickam, 1999).
Conceptele de bază ale acestei orientări sunt: actualizarea de sine, creativitatea, responsabilitatea personală, alegerea, libertatea, deschiderea către experiență, acceptarea, empatia sau sinele adevărat. De asemenea, pe lângă Maslow, anumite personalități remarcabile ale acestei orientări sunt: Carl Rogers, Martin Seligman sau Mihaly Csikszentmihalyi (Corr & Matthews, 2009).
Totodată, un concept fundamental al perspectivei umaniste constă în faptul că oamenii sunt direct responsabili de propriile acțiuni: indiferent de contextele situaționale în care există reacții produse de impulsuri inconștiente sau de scheme cognitive, în cea mai mare parte a timpului omul este capabil de a-și determina propriile acțiuni, precum și propriul destin, folosindu-se de liberul arbitru (Burger, 2019).
Teoria ierarhică a motivației umane și autoactualizarea (Piramida lui Maslow)
În viziunea perspectivei umaniste, personalitatea reprezintă un sistem deschis, dinamic și organizat, care beneficiază de multiple dimensiuni cu rol funcțional în ceea ce presupune dezvoltarea totală a organismului. Aceste dimensiuni, care mai poartă denumirea de „subsisteme”, sunt legate de diverse organizări ample, determinând în acest fel manifestarea structurii „holist-dinamice” (Rajamanickam, 1999).
Maslow (1970, apud. Ibid) este de părere că la baza dezvoltării personalității umane se află o serie de principii holistice. Prin această teorie, Maslow a încercat să identifice acele caracteristici și structuri dinamice intrinseci care contribuie la funcționarea totală a omului și la actualizarea potențialului său creativ. În acest sens, Maslow este de părere că personalitatea reprezintă un ansamblu de construcții, organizat și structurat, cu forme comportamentale variate, gândire, impulsuri pentru acțiuni și percepții. Fiecare dintre aceste caracteristici (pe care Maslow le denumește „sindroame”) este legată de comportamentul individului respectiv, fiind o exprimare a întregului. Totuși, comportamentul nu poate reprezenta tot timpul un indiciu referitor la personalitatea individului, fiindcă acesta (comportamentul) este influențat de contextele situaționale, de mediul cultural și de caracter. Cele trei elemente (forțe) menționate anterior produc o mediere a comportamentului în momentul în care acționează asupra acestuia. Totuși, în situațiile certe, atunci când individul poate controla influența provenită din partea culturii și a situațiilor, comportamentul său poate fi reprezentativ pentru tipul propriu de caracter, întrucât există o corelație puternică între comportamentul impulsiv și caracter – acest lucru este determinat de impulsuri, adică de părțile sindromului care nu sunt influențate de forțe externe.
Maslow este de părere că individul uman este interesat mai degrabă de propria sa dezvoltare decât de restaurarea echilibrului sau de evitarea frustrărilor. Conform psihologului american, există două motivații care acționează la nivelul psihicului uman:
- a) Motivațiile de deficit se referă la acele caracteristici de reducere a unor tensiuni prin intermediul satisfacerii lipsurilor resimțite de individul uman. Acestea sunt nevoile referitoare la cerințele organismului, nevoi aflate la baza supraviețuirii fiziologice și a siguranței. Motivațiile de deficit motivează individul uman să inițieze activități care au ca scop reducerea necesităților.
- b) Motivațiile de creștere (metamotivațiile) constau în creșterea tendințelor, adică în dezvoltarea totală a potențialului intrinsec al unei persoane prin intermediul nevoii de autoactualizare a organismului.
De asemenea, Maslow afirmă faptul că motivațiile sunt mult mai puternice decât metamotivațiile, fiindcă acestea dintâi sunt cele care condiționează organismul chiar și atunci când sunt active ambele tipuri de necesități (Engler, 2014).
În acest sens, psihologul american a creat o ierarhie a nevoilor ființei umane. Aceasta conține necesitățile ființei umane în ordinea lor ierarhică, de la bază la vârf, și poartă denumirea de „Piramida lui Maslow” (Fontana, 2000; Feist & Feist, 2006; Engler, 2014; Burger, 2019):
- a) Trebuințele fiziologice – se referă la necesitatea hranei, a hidratării, a aerului, a somnului, a împerecherii etc. Acestea beneficiază de cea mai puternică manifestare, întrucât ele asigură supraviețuirea fizică și întreținerea biologică a organismului, având capacitatea de a bloca în totalitate manifestarea celorlalte trebuințe. În situațiile în care aceste nevoi nu sunt îndeplinite pentru o anumită perioadă de timp, individul uman nu va fi motivat să-și îndeplinească nevoile (trebuințele) superioare.
- b) Trebuințele de siguranță – se referă la necesitățile de stabilitate, protecție, ordine și structură. Aceste trebuințe domină gândirea și acțiunile umane, iar lipsa îndeplinirii lor cauzează dezvoltarea nesiguranței și a anxietății. Ele au o importanță deosebită pentru copii, dar și pentru adulții nevrotici.
- c) Trebuințele de apartenență – se referă la faptul că individul uman caută să aparțină unui anumit grup de referință, dar și să fie apreciat și valorificat în grupul respectiv. Această parte a ierarhiei se referă la necesitatea de afecțiune și de dragoste. Maslow este de părere că există două tipuri de dragoste: 1) nevoia umană de satisfacere a „goliciunii” resimțite în lipsa dragostei, practic o dragoste egoistă, concentrată pe obținerea unor satisfacții și nu pe oferirea lor și 2) dragostea nonposesivă și lipsită de egoism, pe care individul uman o resimte ca fiind un rezultat al relației sale. Aceste trebuințe sunt satisfăcute prin intermediul unor relații de afectivitate cu alte persoane, prin cel puțin o relație cu o anumită persoană sau prin ocuparea unei poziții într-un grup sau în societate. Eșecul satisfacerii acestor trebuințe reprezintă una dintre cauzele fundamentale ale inadaptării sociale.
- d) Trebuințele de stimă și respect – se referă la nevoia de respect din partea propriei persoane, dar și din partea celor din jur. Respectul de sine constă în necesitatea individului de a se percepe ca fiind competent, încrezător în propriile sale capacități, independent și liber. Respectul provenit din partea celorlalți constă în recunoaștere, acceptare și apreciere. Neîndeplinirea acestei trebuințe cauzează apariția sentimentelor de descurajare sau de inferioritate.
- e) Trebuința de autoactualizare – constă în necesitatea individului de a identifica surse noi de dezvoltare, de revelare a propriei identități și de atingere a potențialului maxim. În acest sens, autoactualizarea este posibilă doar în contextul în care celelalte nevoi anterioare au fost satisfăcute în prealabil.
Așadar, personalitatea se dezvoltă în conformitate cu posibilitatea și capacitatea de satisfacere a ierarhiei nevoilor umane. Individul uman are capacitatea de a-și atinge maximul potențial de dezvoltare și de autoactualizare folosindu-se de activitățile pe care le realizează pe parcursul existenței sale. Liberul arbitru îi oferă omului posibilitatea (și capacitatea) de dezvoltare dincolo de nivelul fiziologic, până în punctul descoperirii adevăratului sine. Autoactualizarea este, deci, elementul definitoriu al capacităților umane, fiind grupată de către Maslow în patru dimensiuni (Engler, 2014):
- a) Conștientizarea – presupune capacitatea eficientă și precisă a perceperii realității, alături de aprecieri continue lipsite de preconcepții, dar și de conștientizarea clară a eticii și a standardelor proprii, însă nu neapărat și a celor convenționale.
- b) Onestitatea – constă în capacitatea de selecționare și de stabilire a relațiilor interpersonale intime cu anumite persoane apropiate, precum și în structura democratică a caracterului uman, adică în acceptarea tuturor celorlalte persoane.
- c) Libertatea – se referă la capacitatea de detașare de nevoile societății, manifestându-se prin nevoia de intimitate, alături de autonomie și independență. În această caracteristică sunt încadrate și spontaneitatea, simplicitatea și naturalețea.
- d) Încrederea – presupune acceptarea atât a sinelui, cât și a celorlalți indivizi umani, dar și a naturii. De asemenea, aceasta presupune o capacitate de rezistență față de conformismul social.
Autoactualizarea este, în acest sens, un construct fundamental al personalității umane. Ea îi permite individului să poată distinge și să poată alege spre ce obiective se îndreaptă și care sunt modalitățile pe care le poate utiliza cu scopul de a îndeplini obiectivele respective. Există, totuși, și dezavantaje la nivelul persoanelor care sunt considerate ca fiind autoacualizate. Engler vorbește despre diversitatea comportamentelor care sunt considerate ca fiind caraghioase, risipitoare sau prostești. Autoarea afirmă că individul autoactualizat poate fi vanitos sau poate manifesta excese de mândrie cu referire la propriile realizări. Totodată, el poate părea absent, lipsit de umor sau nepoliticos – acest lucru se datorează modalității în care acesta se concentrează asupra sarcinii pe care dorește să o realizeze.
Teoria rogersiană a personalității
Carl Rogers a și-a formulat teoria pe baza orientării filosofice a fenomenologiei. Acesta susține faptul că fiecare individ uman există în centrul unui câmp fenomenologic. Conform lui Chețan & Sommer (1978, pp. 264 – 265), fenomenologia reprezintă „descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la știința absolută”, astfel că din punct de vedere psihologic, fenomenologia se referă la studierea conștiinței și a percepției umane.
Perspectiva psihologică asupra fenomenologiei ne spune că realitatea nu presupune existența vreunui obiect/eveniment care să aibă cu adevărat importanță pentru o persoană prin el însuși. Importanța este determinată de modalitatea în care aceste elemente sunt percepute și înțelese de individul uman. Așadar, câmpul fenomenologic reprezintă suma totală a experiențelor unei persoane, adică elementele potențial valabile la nivelul conștiinței, într-un anumit moment al vieții (Engler, 2014).
Conform lui Fontana (2000), teoria lui Rogers ne spune că individul uman se definește prin observarea și evaluarea propriilor experiențe. În urma acestui proces, omul obține o serie de impresii variate despre realitatea în care trăiește. În viziunea lui Rogers, nu doar personalitatea umană este unică, dar fiecare individ uman trăiește într-o lume unică – această lume este creată de experiențele subiective ale fiecăruia – adică în câmpul său fenomenologic. În acesta din urmă se regăsesc factori conștienți, dar și factori inconștienți. Primii menționați se află în legătură cu experiențele care pot fi simbolizate, adică înțelese și materializate prin intermediul limbajului, în timp ce factorii inconștienți se referă la experiențele care nu beneficiază de materializare, precum dorințele sau fricile iraționale. Modalitatea de simbolizare a experiențelor conștiinței influențează în mod direct dezvoltarea personalității. Există posibilitatea ca individul uman să-și simbolizeze experiențele incorect, neînțelegând cu adevărat ceea ce a trăit. Simbolizarea incorectă conduce la apariția unor comportamente inadecvate sau ineficiente, ceea ce afectează în mod negativ viața acelui individ. Dacă un individ posedă un număr ridicat de simbolizări incorecte, atunci el se află în afara congruenței, deci câmpul său fenomenologic nu reflectă realitatea.
Experiențele conștiente și inconștiente nu sunt legate de modelul structural al personalității (Sine, Eu și Supraeu), ci de modelul organismului, adică de totalitatea unei persoane, unde sunt incluse atât motivațiile, cât și metamotivațiile. La nivelul Sinelui există și Sinele ideal, adică acea imagine referitoare la modul în care individul își dorește să fie (ceea ce își dorește să devină). Pentru Rogers, Sinele ideal este determinat nu numai de interacțiunea cu părinții sau cu figurile autoritare, ci și de propriile noastre metanevoi și dorințe. În acest sens, este necesară existența unei congruențe între organism și Sine, dar și între Sine și Sinele ideal. Totuși, această congruență nu poate exista în mod constant, din cauza inevitabilelor incongruențe pe care individul le resimte pe parcursul dezvoltării sale (Ibid.).
Conform lui Rogers (1959, 1963, apud. Rajamanickam, 1999), cauza tulburărilor psihice constă în incapacitatea indivizilor de a deveni ceea ce sunt cu adevărat. Organismele sunt active și manifestă un proces de progres în ceea ce presupune menținerea, consolidarea și reproducerea Sinelui. În acest sens, ele constituie importanța fundamentală a vieții și cele mai importante caracteristici ale motivațiilor umane – ceea ce Rogers numește „tendința de actualizare”. Cea de-a doua tendință motivațională constă în actualizarea Sinelui, adică în exprimarea organismului care se manifestă în sine prin intermediul dezvoltării structurilor de sine, a actualizării elementelor experiențelor care reprezintă o parte din Sine. Astfel, o relație armonioasă între aceste două tendințe permite funcționarea și integrarea personalității individului într-un mod eficient și sănătos. Acest lucru se realizează prin congruență, adică prin reprezentarea corectă a experiențelor proprii. Dezvoltarea sau starea relativă de congruență a fiecărei persoane condiționează modalitatea de dezvoltare a personalității umane.
Text scris de Radu Mihai.
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2019, Iulie 6). Perspectiva umanistă a dezvoltării personalității: teoria ierarhică a motivației umane și autoactualizarea, teoria rogersiană a personalității. Retrieved from Lumen in mundo: http://34.22.186.111/2019/07/06/perspectiva-umanista-a-dezvoltarii-personalitatii-teoria-ierarhica-a-motivatiei-umane-si-autoactualizarea-teoria-rogersiana-a-personalitatii/
Surse bibliografice:
Acadia, S. (2018). Gale Researcher Guide for: Humanistic Theories of Personality. Farmington Hills: Gale: A Cengage Company
Burger, J. (2019). Personality. Boston: Wadsworth: Cengage Learning.
Chețan, O., & Sommer, R. (1978). Dicționar de filosofie. București: Editura Politică.
Corr, P., & Matthews, G. (2009). The Cambridge Handbook ok Personality Psychology. New York: Cambridge University Press.
Engler, B. (2014). Personality Theories – An Introduction. Wadsworth: Cengage Learning.
Feist, J., & Feist, G. (2006). Theories of Personality. New York: The McGraw-Hill Companies, Inc.
Fontana, D. (2000). Personality in the Workplace. Londra: Macmillan Press LTD.
Rajamanickam, R. (1999). Contemporary Fields Of Psychology And Experiments. New Delhi: Concept Publishing Company.
Stefaroi, P. (2012). The Humanistic Approach in Psychology & Psychotherapy, Sociology & Social Work, Pedagogy & Education, Management and Art: Personal Development and Community Development. CreateSpace Independent Publishing Platform.
Sursă foto reprezentativă: my.thechicagoschool.edu
Sursă foto #1: steemit.com
