O scurtă istorie a personalităților care au studiat temperamentul uman
Temperamentul a reprezentat un obiect de studiu încă din perioada Antichității: în sec. al IV-lea îHr., Hipocrate a dezvoltat o teorie referitoare la umorile organismului, care pot asigura sănătatea sau îmbolnăvirea individului uman. Hipocrate a pornit de la teoria lui Empedocle, referitoare la cele patru elemente primare ale universului (pământ, aer, foc și apă), extrăgând din acestea patru calități: uscăciune, umezeală, căldură și răceală – cele patru umori ale organismului uman. La distanță de aproximativ 4 secole, Galenus realiza prima tipologie a temperamentului, în cadrul lucrării intitulate „De Temperamentis”, unde a identificat nouă tipologii. Dintre toate acestea, doar patru sunt considerate ca fiind principale. Este vorba despre acele tipuri de temperamente care depind de dominanța umorilor identificate de Hipocrate. Celelalte patru tipuri de temperamente se referă la împerecherea umorilor (cald-uscat; cald-umed; rece-uscat; rece-umed), reprezentând temperamentele secundare. Cea de-a noua tipologie temperamentală constă în combinarea celor patru tipologii principale, fiind considerată tipologia ideală. De asemenea, denumirea tipologiilor principale s-a realizat în conformitate cu funcția de umoare predominantă la nivelul organismului, ceea ce a determinat apariția următoarelor concepte: sangvinic (lat. „sanguis” – sânge), coleric (gr. „cole” – fiere), melancolic (gr. „melas” – negru + gr. „cole” – fiere) și flegmatic (gr. „phelgma” – mucus). Hipocrate și Galenus au oferit o contribuție majoră în inițierea studiului temperamentului uman, prin intermediul identificării diferențelor individuale ale comportamentelor umane și a posibilității de explicare a acestora prin înțelegerea modului de funcționare a mecanismelor fiziologice care le determină. Varietățile comportamentale specifice pot fi reduse la un număr restrâns de categorii temperamentale (Strelau, 2002).
Immanuel Kant este o altă figură remarcabilă care a studiat temperamentul, prin intermediul lucrării intitulate „Antropologia din perspectivă pragmatică”, publicată în anul 1798. În viziunea acestuia, temperamentul reprezintă un fenomen psihologic – trăsăturile psihicului fiind determinate de compoziția sângelui. Un secol mai târziu, Wilhelm Wundt studiază problema temperamentului și ajunge la concluzia că acesta reprezintă o dispoziție referitoare la impulsurile și emoțiile umane. Wundt evidențiază caracteristicile celor patru temperamente fundamentale propuse de Galenus, considerând că melancolicii și colericii sunt caracterizați de emoții puternice, în timp ce flegmaticii și sangvinicii sunt caracterizați de emoții slabe (Ibid.). O altă personalitate remarcabilă care a studiat temperamentul uman este psihologul elvețian C. G. Jung, asupra căruia o să revin în continuarea acestui articol.
Ce este temperamentul?
Studierea temperamentului din mai multe perspective presupune existența unor diferențe la nivelul termenilor explicativi și a orientărilor care încearcă să înțeleagă formarea, dezvoltarea și activitatea acestuia, deci implicit la nivelul definițiilor conceptului respectiv.
Temperamentul reprezintă un termen general referitor la acel „cum?” al comportamentului uman – altfel spus, la modalitățile în care se comportă un individ uman. Conform lui Chess & Thomas (1996), temperamentul poate fi echivalat cu termenul de „stil comportamental”, căci ambii termeni se referă la modalitățile de funcționare ale comportamentului uman și nu la cauzele și abilitățile comportamentale. În procesul de dezvoltare, dar și în propria sa natură, temperamentul suferă influențe puternice din partea factorilor din mediu.
O definiție mai precisă ne spune că temperamentul „se referă la caracteristicile fenomenelor de natură emoțională ale unui individ, incluzând susceptibilitatea sa față de stimularea emoțională, puterile sale obișnuite și viteza de răspuns, calitatea stării sale predominante, și toate particularitățile fluctuațiilor și intensității stării, aceste fenomene fiind dependente de construcția constituțională și prin urmare de ereditate la origine.” (Allport, 1961, p. 34, apud. Joyce, 2010, p. 4).
Formarea temperamentului se realizează prin intermediul integrării însușirilor sau trăsăturilor dinamico-energetice ale proceselor psihice, precum și ale actelor motorii. Integrarea caracteristicilor dinamico-energetice, care sunt înnăscute, în plan psihocomportamental, se realizează pe parcursul ontogenezei. În acest sens, există mai multe stadii de dezvoltare în contextul cărora caracteristicile bioenergetice se integrează în conduita individului uman. Astfel, structura temperamentală și tipul temperamental este înnăscut, reprezentând elementul ereditar al personalității (Golu, 2007).
O altă definiție ne spune că temperamentul „constituie latura dinamico-energetică a personalității. Dinamică, deoarece ne furnizează informații cu privire la cât de iute sau de lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului. Energetică, deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ și mai ales modul cum este consumată aceasta. (…) Temperamentul este una dintre laturile personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament (mișcări, reacții afective, vorbire etc.).” (Zlate, 2006, p. 353) sau că acesta desemnează un „ansamblu de elemente biologice care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea.” (Sillamy, 2000, p. 313).
Categorii de trăsături temperamentale
Trăsăturile temperamentale reprezintă caracteristicile comportamentale cuprinse în temperament, adică elementele care îl constituie. Conform lui Chess & Thomas (1996), categoriile sunt caracteristici semnificative la nivelul conduitei copilului aflat în perioada de dezvoltare, prin intermediul cărora se poate identifica tipul de temperament. Aceeași doi autori (1984, pp. 42 – 43, apud. Reynolds & Miller, 2003) realizează o categorisire a trăsăturilor temperamentale, după cum urmează:
a) Nivelul de activitate: se referă la activitatea motorie și la durata perioadelor de activitate sau inactivitate;
b) Ritmicitate: referitoare la (im)predictibilitatea sincronizărilor funcțiilor biologice;
c) Apropiere/Retragere: vizează natura răspunsului inițial la contactul o un context situațional nou sau cu un nou tip de stimul;
d) Adaptabilitatea: reprezintă trăsătura care constituie răspunsurile pe termen lung la situațiile noi sau la cele alterate;
e) Pragul senzorial: se referă la intensitatea necesară nivelului de stimulare pentru producerea unui răspuns vizibil, indiferent de forma acelui răspuns;
f) Calitatea stării: reprezintă valoarea comportamentală a plăcerii, a prieteniei sau a împlinirilor, precum și exprimarea stării resimțite de individ;
g) Intensitatea reacțiilor: se referă la nivelul de energie al răspunsului, care poate fi pozitiv sau negativ;
h) Distractibilitatea: este eficiența pe care stimulii externi o manifestă în interferarea sau modificarea direcțiilor comportamentale;
i) Anvergura persistenței și a atenției: reprezintă capacitatea de a continua realizarea unei activități, chiar și în contextul apariției unor obstacole sau dificultăți.
Tipologii temperamentale
Pentru început, este necesar să definim termenul de „tip” – acesta reprezintă „ceva ce permite să se avanseze către structura esențială fără a reprezenta esența ultimă; schemă sumară de o generalitate medie ce corespunde (…) unei grupe sau unei subcategorii, subspețe.” (Neveanu-Popescu, 1978, p. 735). Astfel, tipologia poate fi definită ca „studiu al caracterelor fizice și mentale ale ființelor umane, clasate într-un anumit număr de tipuri.” (Sillamy, 2000, p. 325).
Tipologiile substanțiale: sunt primele tipuri de tipologii, fiind referitoare la substanțele existente la nivelul corpului uman, în formă lichidă sau solidă, deci la umorile identificate de către Hipocrate și structurate de către Galenus (sânge, limfă, bilă galbenă și bilă neagră), care au format (după cum am menționat anterior în acest articol) următoarele tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, coleric și melancolic.
Tipologiile constituționale: se referă la tipul constituției corporale a individului uman, precum și la predispoziția pe care constituția o determină în vederea realizării unui anumit tip de comportament. Ernst Kretschmer este psihiatrul german care a identificat patru tipuri constituționale, după cum urmează (Zlate, 2006):
a) Tipul picnic: este caracterizat de tendința de acumulare a grăsimii, având o statură mijlocie, un gât de mărimi mari, o față largă, extremități moi, scurte etc.
b) Tipul leptosom/astenic: se caracterizează prin dezvoltarea în lungime a tuturor segmentelor sale corporale.
c) Tipul atletic: este caracterizat de o dezvoltare amplă la nivelul scheletului, mușchilor și epidermei etc.
d) Tipul displastic: se caracterizează prin malformații existente la nivel congenital.
Tipologiile psihologice: se fundamentează pe fenomenele și faptele psihologice. Poate că cel mai remarcabil cercetător în acest domeniu este C. G. Jung. Acesta din urmă susține faptul că personalitatea umană este orientată fie spre exterior (extraversiune), fie spre interior (introversiune). Aceia care manifestă caracteristici din ambele tipologii sunt considerați ambiverți (Ibid.). Astfel, Jung (2004, pp. 448 – 449; 476 – 477) afirmă că extraversiunea reprezintă „orientarea în afară a libidoului. (…) o relație evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozitive a interesului subiectiv față de obiect. Cineva care se află într-o stare extravertită gândește, simte și acționează în raport de obiect, și anume într-un mod direct și limpede perceptibil (…). Extraversia este de aceea într-o oarecare măsură un transfer al interesului de la subiect la obiect. Dacă extraversia este intelectuală, atunci subiectul se gândește pe sine în obiect; dacă ea este afectivă, subiectul se simte pe sine în obiect. În starea de extraversie subiectul este puternic determinat (…) de obiect.”, în timp ce introversiunea este „îndreptarea către interior a libidoului. (…) o relație negativă a subiectului cu obiectul. Interesul nu se îndreaptă către obiect, ci se retrage de la acesta și revine la subiect. Cine are o atitudine introvertită gândește, simte și acționează într-un mod care lasă limpede să se vadă că subiectul este în primul rând cel care motivează, în vreme ce obiectului îi revine cel mult o valoare secundară.”.
Tipologii psihofizice: se bazează atât pe criterii psihologice, cât și pe criterii fiziologice. Pavlov este cel care a împărțit activitatea nervoasă superioară în patru tipuri: „tipul puternic, echilibrat, mobil, tipul puternic, echilibrat, inert, tipul puternic, neechilibrat-excitabil, tipul slab. (…) Primului tip îi corespunde temperamentul sanguinic; celui de-al doilea, temperamentul flegmatic, iar ultimelor două, temperamentele coleric și melancolic.” (Zlate, 2006, p. 361).
Tipologii psihosociologice: referitoare la modalitatea în care individul uman se raportează la mediul socio-cultural, dar și la propriul sistem de valori. În această tipologie vom urma modelul propuse de Dilthey, Spranger, Allport și Vernon, care au identificat șase tipuri umane (Ibid., pp. 362 – 363):
a) Tipul teoretic: al cărui scop constă în „cunoașterea obiectivă a realității”;
b) Tipul economic: orientat spre obținerea unor foloase materiale;
c) Tipul estetic: interesat de elementele aspectele sentimentale ale vieții;
d) Tipul social: orientat spre realizarea comportamentelor prosociale;
e) Tipul politic: dominat de dorința de a obține putere;
f) Tipul religios: orientat spre latura spirituală a lumii.
Tipologii psihopatologice: referitoare la procesul de destructurare a manifestărilor comportamentale. În acest sens, E. Kahn realizează următoarea clasificare a acestor tipologii (Ionescu, 1973, pp. 38 – 39, apud. Ibid.): „nervoșii (caracterizați printr-o fenomenologie nevrotiformă); sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă); obsesivii (nesiguri, temători); explozivii (violenți, primitivi în reacții); hipertimicii (euforici, optimiști); depresivii (pesimiști, cu spirit critic exagerat); instabilii (oscilanți); amoralii (lipsiți de scrupule); nestatornicii (înclinați spre schimbare); impulsivii (nestăpâniți, dau frâu liber tendințelor instinctive); fantasticii (visători, trăiesc în reverie); bizarii (excentrici, cu un surplus de originalitate) etc.”.
Text scris de Radu Mihai.
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2019, August 18). Temperamentul: o scurtă istorie, definirea sa, categorii temperamentale și tipologii temperamentale. Retrieved from Lumen in mundo: http://34.22.186.111/2019/08/18/temperamentul-o-scurta-istorie-definirea-sa-categorii-temperamentale-si-tipologii-temperamentale/
Surse bibliografice:
Chess, S., & Thomas, A. (1996). Temperament: Theory and Practice. New York: Brunner/Mazel, Publishers.
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei (Vol. 1). București: Editura Fundației România de Mâine.
Joyce, D. (2010). Essentials of Temperament Assessment. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.
Jung, C. G. (2004). Tipuri psihologice. București: Editura Trei.
Neveanu-Popescu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albastros.
Reynolds, M. W., & Miller, E. G. (2003). Handbook of Psychology: Educational Psychology. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.
Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.
Strelau, J. (2002). Temperament: A Psychological Perspective. New York: Kluwer Academic Publishers
Zlate, M. (2006). Fundamentele Psihologiei. București: Editura Universitară.
