‚‚Câmpia în flăcări’’ aprinse de Juan Rulfo

Literatura lui Rulfo este și despre o revoluție, cum este cea a lui Rushdie din ‚‚Surâsul Jaguarului’’, dar se vrea a fi și revoluționară prin glasurile, gândurile, acțiunile personajelor cu crimele, suferințele, luptele, distrugerile lor. Toate prinse în sforțarea oamenilor de a schimba lumea în care trăiau, de a o îndura, de a o păstra.

Cele 17 povestiri au personaje diferite, apărând și dispărând, prinse în lupte și revolte, în efectele lor sau în atmosfera Mexicului unde răscoalele par să se petreacă departe, parcă în altă lume. În ‚‚Ne-au dat pământ’’ câteva personaje se plâng de pământul vast, dat parcă în batjocură, fiind neroditor, aspru și uscat, neprimind nici o palmă de pământ din lunca roditoare. Resemnați, oamenii, după ce se plâng în zadar, se risipesc în vastitatea pământul ars de soare.

Narațiunile sunt construite uneori prin mai mulți naratori: în ‚‚Omul’’, criminalul și urmăritorul narează amândoi, cititorul așteptându-se la marea întâlnire, însă deodată apare al treilea narator povestind mai departe, cititorul încercând să găsească întâlnirea așteptată dintre criminal și urmăritor, pentru a duce la sfârșit narațiunea.

Sărăcia, crimele, luptele dintre răsculați și armată sunt prezente în povestiri, fiind uneori prilej pentru rezolvarea conflictelor familiale. La sfârșitul unei povestiri (Moștenirea Matildei Arcangel), fiul luptător în bandele răsculaților duce pe cal leșul tatălui înrolat în trupele armatei, pornit să-și ucidă fiul învinovățit de moartea accidentală a soției lui iubite. Cântecul din fluier al fiului este ca o protecție firavă împotriva unei vieți pline de suferințe, în care răscoala, lupta par o rezolvare temporară a lanțului de suferințe.

Este o căutare forțată a omului aflat sub povara răului, a destinului distrugător, ca în ‚‚Tare mai suntem săraci’’, pentru a găsi o eliberare, eliberarea sfârșind în rătăcire și moarte. Sau fuga continuă, ca soluție pentru unii răsculați, abia strecurându-se pentru a nu fi uciși, precum în ‚‚Noaptea în care am fost lăsat singur’’.

Deși povestirile par toate întunecate, umorul totuși nu lipsește. Relatarea cuiva ce ține minte totul, rememorează discursul bombastic, uneori comic, al unui general, vorbind despre ontologie, asortat cu bătaie, împușcături și scandal. Sau încercarea unor bătrâne preacucernice, oripilându-l pe un răufăcător la bătrânețe, pentru a-l duce martor în vederea sanctificării lui ‚‚Anacleto Morones’’. Bătrânele preacucernice nici nu bănuiesc legătura dramatică dintre ‚‚sfânt’’ și răufăcător, într-o poveste plină de surprize, în care una dintre ele, supărată pe răufăcătorul ce nu vrea să le susțină inițiativa, mărturisește că măcar ‚‚sfântul’’ știa să facă dragoste, nu ca el.

Și flăcările? Sunt poveștile lui Rulfo pe măsura înflăcărării oamenilor răsculați? Îl înflăcărează ele pe cititor, dacă nu l-au stins deja rândurile astea? Să ne aprindem un pic imaginația:

‚‚ ne răsculasem ca niște ciulini uscați stârniți de vânt, ca să umplem de groază Câmpia cea Mare…ne-am îndreptat spre San Pedro. I-am dat foc și pe urmă am luat-o spre Petacal. Era timpul când porumbul trebuia cules și lanurile erau încărcate…așa că se vedea foarte frumos cum înainta focul pe câmp, era o plăcere să vezi cum întreaga câmpie se prefăcea în scrum…să vezi fumul ridicându-se și legănându-se deasupra; fumul acela care miroase a rogoz și miere, fiindcă fumul cuprinsese și plantațiile de trestie-de-zahăr.

Și printre norii de fum apăream noi, ca niște sperietori, cu fețele înnegrite, mânând vitele…fiindcă așa ne-a spus Pedro Zamora: revoluția asta o s-o facem cu banii bogătașilor. Ei o să plătească armele și cheltuielile cerute de revoluția pe care-o facem’’ (pp. 82-83).

Râcâind uitarea căzută odată cu moartea peste fețele înnegrite ale răsculaților, povestirile lui Rulfo reaprind flăcările pe marea câmpie, unde oamenii văd singura ieșire din insuportabilul foc al suferinței.