Să încercăm să înțelegem viața, alături de Alfred Adler

Natura umană în viziunea psihologiei individuale

 Psihologia individuală este denumirea științei propuse de Adler în vederea înțelegerii psihicului uman și a omului în deplinătatea sa. Ideea unei psihologii individuale provine din credința acestui psihoterapeut austriac în unicitatea și individualitatea fiecărei persoane: „Psihologia individuală încearcă să vadă viețile individuale ca pe un întreg și privește fiecare reacție în parte, fiecare acțiune și fiecare impuls ca pe o expresie a atitudinii unui individ față de viață.” (p. 9). Personalitatea umană reprezintă un întreg indivizibil, iar formarea acesteia se realizează pe parcursul primilor 4-5 ani de viață, prin intermediul unui prototip („model al personalității mature”). În acest sens, fiecare individ uman luptă pentru a-și îndeplini scopul formulat în prototip. Adler insistă asupra faptului că moștenirea genetică nu poate determina în totalitate modalitatea de dezvoltare a personalității unei persoane, fiindcă nu moștenirea propriu-zisă trasează evoluția individului, ci modalitatea în care acesta din urmă utilizează moștenirea primită (p. 10 – 11).

 În viziunea acestui psihoterapeut, interesul social reprezintă elementul esențial pentru dezvoltarea unei personalități sănătoase și pentru îndeplinirea scopului propriei vieți. Interesul social facilitează dezvoltarea potențialului moștenit și permite identificarea soluțiilor necesare în vederea rezolvării problemelor vieții: „Lipsa de interes social tinde să orienteze oamenii către partea negativă sau „inutilă” a vieții. Indivizii cărora le lipsește în mod esențial interesul social pot deveni delincvenți, infractori, alcoolici sau bolnavi mental.” (p. 21).

Complexul de inferioritate și complexul de superioritate

  Pentru început, este foarte important să înțelegem faptul că Adler considera că scopul principal al ființei umane constă în a se proteja. Fiecare individ se confruntă cu sentimente de inferioritate și luptă pentru obținerea superiorității pe parcursul existenței sale. Nu este nimic patologic sau indezirabil în existența sentimentelor de inferioritate, întrucât identificarea propriilor slăbiciuni și realizarea activităților necesare în vederea compensării acestora determină obținerea superiorității. Putem vorbi despre patologie doar în momentul în care sentimentul de inferioritate devine copleșitor, iar individul uman nu-și mai poate îndeplini propriul scop, dar nici responsabilitățile sociale. A lupta pentru superioritate reprezintă o caracteristică a naturii umane, iar această luptă este sănătoasă atât timp cât este determinată de interesul social. În caz contrar, atunci când individul poartă o luptă egoistă de superioritate, putem vorbi despre existența unei patologii la nivelul personalității acestuia.

Alfred Adler

 Adler consideră că inconștientul și conștientul reprezintă aceeași entitate care colaborează în vederea îndeplinirii scopului individual. De asemenea, între conștient și inconștient nu poate fi plasată o demarcație clară, iar înțelegerea a ceea ce este conștient sau inconștient se poate realiza doar prin dezvăluirea prototipului (p. 23). Sentimentele de inferioritate pot fi înțelese încă din momentul nașterii: omul este prea slab pentru a se proteja singur în primii ani de viață, motiv pentru care acesta trebuie să se raporteze la alți indivizi care îi pot compensa slăbiciunea. Aceasta din urmă reprezintă cauza principală pentru care oamenii trăiesc în comunități. Pentru ca specia umană să poată supraviețui și, mai mult decât atât, pentru a putea să evolueze, este necesar ca societatea să se organizeze astfel încât să sprijine abilitățile indivizilor care o compun, dar și să compenseze incapacitățile acestora. De asemenea, sentimentul de inferioritate apare ca efect al conștientizării unei inadecvări sociale – din punct de vedere teoretic, sentimentul de inferioritate poate apărea ca efect al învățării sociale și, totodată, poate dispărea prin intermediul acesteia din urmă (pp. 25 – 29).

 O modalitate de a identifica existența unui sentiment de inferioritate în cazul copiilor constă în observarea relațiilor pe care aceștia le au cu partenerii lor de joacă: dacă un copil îi exclude întotdeauna pe cei mai mari decât el din joc, atunci putem vorbi despre un sentiment de inferioritate puternic, întrucât acest copil dorește să se joace doar cu copii mai mici sau mai slabi decât el, pentru a-i putea domina. Un astfel de sentiment de inferioritate poartă denumirea de „complex de inferioritate”, însă Adler afirmă că „Este mai mult decât un complex; este aproape o boală, a cărei severitate variază în funcție de circumstanțe.” (p. 35). Așadar, un sentiment de inferioritate nu este evident în toate contextele de viață ale unei persoane: atunci când aceasta se află într-un mediu controlat sau într-un context în care se încrede în propriile abilități este posibil ca sentimentul respectiv să nu poată fi identificat.

 Individul uman luptă pe întreg parcursul vieții sale pentru a obține superioritate. Adler consideră că această luptă reprezintă un element indispensabil pentru psihic: „(…) viața este atingerea unui scop sau a unei forma ideale, iar lupta pentru superioritate este cea care o pune în mișcare.” (p. 38). Psihoterapeutul austriac oferă câteva exemple referitor la comportamentele care pot indica existența unui complex de superioritate: să privim înspre criminali – aceștia sunt, în viziunea lui Adler, persoane lipsite de curaj, căci ei organizează lucrurile în maniera evitării soluțiilor reale pentru problemele vieții cu care se confruntă; în acest sens, criminalitatea apare ca efect al unui complex de superioritate. Un alt exemplu se referă la simptomul de insomnie al nevroticilor, care poate apărea ca urmare a unui sentiment de incapacitate în ceea ce presupune posibilitatea de îndeplinire a responsabilităților din ziua următoare. Un complex de inferioritate poate fi identificat și în cazul persoanelor care suferă de anxietate sau de depresie – „obișnuiesc să îi conducă pe alții, deoarece ele trebuie să aibă mereu oameni în jurul lor (…). Însoțitorii trebuie să-și trăiască toată viața în conformitate cu necesitățile și cerințele persoanei deprimate. Oamenii deprimați și bolnavi sunt mereu în centrul atenției într-o familie. În cazul lor, vedem cum puterea este manevrată de complexul de inferioritate. Se plâng că se simt slăbiți, că pierd în greutate, dar deseori ei sunt cei mai puternici prin faptul că îi domină pe membrii sănătoși ai familiei.” (p. 39).

 Adler revine asupra tezei conform căreia interesul social asigură dezvoltarea sănătoasă a personalității umane, afirmând că un complex de inferioritate îl determină pe individ să perceapă lumea din jur ca fiind „un teritoriu inamic”, motiv pentru care acesta își orientează interesele doar spre propria persoană. Adler indică posibila existență a unei caracteristici a naturii umane, care constă în ignorarea intereselor celorlalți și în lupta proprie pentru superioritate, atunci când individul ajunge să se simtă extrem de slab în fața altora (p. 44).

Ce ne poate spune stilul de viață al unui individ uman despre personalitatea sa?

 În viziunea lui Adler, fiecare persoană este unică și beneficiază de o expresie individuală. Astfel, fiecare individ uman beneficiază de un stil propriu de viață, iar acesta din urmă poate fi identificat cel mai ușor în condiții noi, necunoscute și nu în cadrul celor familiare, întrucât situațiile noi aduc dificultăți noi, iar confruntarea cu acestea evidențiază stilul de viață al individului. Prin intermediul stilului de viață se pot realiza predicții referitoare la viitorul acelei persoane, căci cunoașterea stilului de viață presupune cunoașterea fazelor și a experiențelor acelei persoane și, implicit, a răspunsurilor acesteia la situațiile cu care urmează să se confrunte (pp. 48 – 50).

Descoperirea prototipului prin intermediul amintirilor

 Adler este de părere că amintirile din copilărie reprezintă „calea cea mai importantă de a înțelege un stil de viață.” (p. 60). Diferența dintre amintirile din copilărie și cele recente constă în faptul că prin intermediul primelor menționate este mult mai ușor de identificat prototipul, întrucât ele constituie baza stilului de viață al unei persoane. Cu toate acestea, și amintirile recente pot fi utilizate în vederea descoperirii stilului de viață, căci ele presupun același tipar de comportament.

 Deși Adler insistă asupra faptului că individul uman nu poate fi clasificat în tipologii, fiindcă fiecare individ este unic iar tipologia nu face decât să generalizeze anumite trăsături similare ale mai multor persoane, acesta afirmă că există o serie de scopuri în care este utilă clasificarea tipologică. Acest lucru este valabil și în cazul tipurilor de amintiri: există persoane care își amintesc anumite lucruri în mod vizual – fiind interesate de elementul vizual în mod preponderent – și persoane care își amintesc lucruri în mod auditiv – fiind, desigur, interesate de elementul auditiv în mod preponderent (p. 62).

Prin ce anume se exprimă stilul de viață?

 Pentru început, stilul de viață al unui individ este vizibil prin limbajul trupului: modalitatea în care individul stă în picioare indică o serie de caracteristici despre acesta – spre exemplu, oamenii care stau foarte drepți, „într-o poziție înălțată”, sunt aceia care depun eforturi suplimentare pentru a-și păstra poziția respectivă. Altfel spus, ei suferă de un complex de superioritate, fiindcă se percep mult mai mici decât sunt în realitate și, preluând această poziție susținută, vor să ofere imaginea unor persoane curajoase. În opoziție cu aceștia sunt persoanele cu posturi încovoiate, care indică faptul că sunt fricoase. Certitudinea acestei concluzii constă în observarea comportamentului acestor persoane: „Astfel de oameni încearcă deseori să se sprijine de ceva, de exemplu de o masă sau de un scaun. Ei nu au încredere în propria lor putere și vor să fie ajutați. Acest lucru reflectă aceeași atitudine mentală ca și cea care caracterizează oamenii care stau cocoșați și, astfel, atunci când găsim prezente ambele tipuri de postură, raționamentul nostru este consolidat într-o anumită măsură.” (p. 73).

 Un alt exemplu este oferit de persoanele care renunță la activitatea pe care trebuie să o îndeplinească. În concepția lui Adler, aceste persoane nu renunță cu adevărat, ci manifestă un scop de superioritate prin intermediul căruia își îndeplinesc obiectivul – acela de a fi susținuți, ajutați și de a se afla mereu în centrul atenției, dominându-i astfel pe cei din jur (p. 77). De asemenea, invidia reprezintă un simptom al unui sentiment de inferioritate. Deși fiecare dintre noi beneficiază de o oarecare cantitate de invidie, aceasta poate fi benefică în cazul în care este orientată spre îndeplinirea unui scop util. Referitor la gelozia sexuală, aceasta indică frica individului în fața propriei incapacități de menținere a relației și de satisfacere a partenerului (p. 80).

Alfred Adler

Despre vise

 După cum am menționat anterior, Adler vede conștientul și inconștientul ca fiind aceeași entitate, motiv pentru care visul reprezintă o parte a întregului. Prin intermediul viselor poate fi identificat stilul de viață al individului și prototipul acestuia. Scopul unui vis este acela de a facilita procesul de îndeplinire al scopului de superioritate. Prin intermediul visului se creează anumite sentimente, dispoziții sau emoții – acestea trebuie legate de schema vieții individului pentru a le înțelege. Deși visele reprezintă un mister până în punctul în care însemnătatea lor este înțeleasă, ele nu constituie profeții, ci elemente de legătură cu dificultățile pe care le resimte individul în acel moment al vieții sale – adeverirea viselor se produce fiindcă activitatea onirică presupune o antrenare a psihicului în vederea implementării sale în realitate (pp. 84 – 87). Referitor la modalitatea de interpretare a viselor, Adler realizează următoarea afirmație: „(…) nu există o formulă specială care să explice toate visele, cu excepția principiilor generale (…), unitatea vieții mentale și caracterul emoțional special al vieții onirice.” (p. 91).

Ce anume împiedică adaptarea socială?

 Adler se concentrează pe problemele comportamentale care creează dificultăți în adaptarea individului la viața socială și consideră aceste probleme reprezintă un sentiment de inferioritate care este compensat prin intermediul unui complex de superioritate. Dacă un copil manifestă probleme comportamentale în viața familială, iar aceste probleme se diminuează odată cu intrarea în școală, înseamnă că copilul beneficiază de superioritate în mediul școlar. De asemenea, există o mare posibilitate ca copilul care este extrem de apreciat și iubit pe parcursul perioadei școlare, atât de către profesori, cât și de către colegi, să devină inadaptat în momentul în care părăsește mediul educațional, întrucât ei nu mai au parte de mediul în cadrul căruia au obținut situații favorabile. În viziunea lui Adler, omul beneficiază de trei îndatoriri ale vieții: de a iniția și menține relații interpersonale eficiente și benefice, de a beneficia de o ocupație utilă pentru întreaga societate și de a asigura relații intime autentice. Prima îndatorire menționată se referă la modalitatea în care individul se comportă față de ceilalți și la atitudinea pe care o are referitor la societate și la viitorul acesteia. Cea de-a doua îndatorire se referă la asigurarea unui loc de muncă stabil, de pe urma căruia să poată profita atât individul respectiv, cât și întreaga societate – altfel spus, ca activitatea profesională a acestuia să contribuie la bunăstarea societății. Cea de-a treia îndatorire constă în formarea relațiilor autentice și benefice cu celălalt sex – mai precis, individul trebuie să învețe să-și orienteze atenția și resursele nu numai către sine, ci și către oamenii care fac partea din viața sa (pp. 111 – 118).

Relațiile intime și însemnătatea acestora

 Pentru ca un individ să fie capabil de a menține o relație intimă benefică pentru ambii parteneri, este necesar ca el să fie integrat din punct de vedere social. Odată realizat acest lucru, individul trebuie să învețe să-și orienteze impulsul sexual în expresia căsătoriei. Dificultățile care apar în relațiile de dragoste pot fi identificate, bineînțeles, prin intermediul prototipului. Pe lângă dificultatea adaptării sociale, căsătoria necesită „o abilitate excepțională de a te identifica cu altă persoană.” (p. 132 – 133). Pentru ca problemele căsniciei să poată fi rezolvate cu succes este necesară existența egalității între sexe (p. 134).

 Ce anume determină atracția în cuplu? Adler susține că fiecare individ uman își creează o imagine ideală a partenerului de cuplu încă din perioada copilăriei. Referitor la băieți, există o șansă crescută ca aceștia să identifice în mamă modelul partenerei pe care o doresc. Psihoterapeutul austriac afirmă chiar că există clare similarități între partenera de cuplu a băiatului și mama acestuia, similarități care pot fi identificate în „culoarea ochilor, statură, culoarea părului și așa mai departe.” (p. 135). De asemenea, Adler susține că există indivizi care suferă de complexe de inferioritate sau de superioritate și care caută în partenerul/partenera relațiilor sexuale o victimă, spre a o putea domina. De exemplu, există persoane care aleg parteneri slabi, bolnavi sau bătrâni, întocmai pentru că ei consideră că aceștia ar fi cei mai ușor de dominat. În cazul celor care aleg un partener deja căsătorit există posibilitatea unei lipse a dorinței de asumare a responsabilităților unei relații autentice (pp. 135 – 136).

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Alfred Adler, „Înțelegea vieții: introducere în psihologia individuală”, trad. Raluca Hurduc, editura TREI, București, 2013.

Sursa imaginii reprezentative: goodreads.com

Sursă foto #1: calisphere.org

Sursă foto #2: thoughtco.com

Dă-i un răspuns lui sophisticatedwords Anulează răspunsul

This Post Has 4 Comments

  1. sophisticatedwords

    grea incercare sa intelegi viata! 🙂 felicitari autorului! provocare! 🙂 un viitor articol despre neincredere? este neincrederea o fobie? ma refer la lipsa increderii in sine.

    1. diuras

      Accept provocarea unui viitor articol despre neîncredere. Însă aș putea să îți răspund, pe scurt, la cealaltă întrebare: în primul rând, Sillamy definește fobia ca fiind o teamă irațională despre un anumit obiect sau despre diverse contexte situaționale – ceea ce o deosebește de frică este faptul că se manifestă în mod obsesiv. În al doilea rând, psihanaliștii considerau fobia ca fiind cauzată de un conflict inconștient, în contextul căruia individul refulează impulsurile inconștiente și le substituie apoi unor obiecte. Altfel spus, individul neagă realitatea și deplasează sentimentul de angoasă produs de aceasta pe alte obiecte. Cred că doar într-un astfel de context (adică unul psihanalitic) putem încerca să interpretăm ipoteza conform căreia neîncrederea este o fobie. În sensul că individului neîncrezător îi este frică să aibă încredere în sine, pentru că se percepe ca fiind incapabil de a rezolva problemele cu care se confruntă, spre exemplu. Iar neîncrederea îi afectează viața pe toate planurile – profesional, educațional, social – și devine din ce în ce mai intensă, astfel încât individul ajunge să se teamă obsesiv de incapacitatea pe care o percepe. Poate doar în astfel de cazuri extreme putem vorbi despre neîncredere ca fiind o fobie..aceasta are nevoie de un obiect, iar neîncrederea nu este un obiect propriu-zis – ea (neîncrederea) trebuie cumva substituită unui obiect psihic specific, prin care individul să să resimtă teamă, indiferent că este vorba despre un obiect realmente sau despre o situație anume.

      Cât despre articolul referitor la neîncredere, o să te rog să mai aștepți. Am alte articole planificate înaintea sa, însă o să urmeze și el în viitor. 🙂

  2. sophisticatedwords

    multumesc sincer, diuras! 🙂 astept articolul cu interes. (ratezi un discurs in fata unui public, iti pierzi vocea, cuvintele si de aici totul dispare. te asezi intotdeauna pe scaunul din spate chiar daca stii ca stralucesti. asta a fost o paranteza 🙂 ) multumesc!

  3. admin

    A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
    În viziunea lui Adler, fiecare persoană este unică și beneficiază de o expresie individuală. Astfel, fiecare individ uman beneficiază de un stil propriu de viață, iar acesta din urmă poate fi identificat cel mai ușor în condiții noi, necunoscute și nu în cadrul celor familiare, întrucât situațiile noi aduc dificultăți noi, iar confruntarea cu acestea evidențiază stilul de viață al individului. Prin intermediul stilului de viață se pot realiza predicții referitoare la viitorul acelei persoane, căci cunoașterea stilului de viață presupune cunoașterea fazelor și a experiențelor acelei persoane și, implicit, a răspunsurilor acesteia la situațiile cu care urmează să se confrunte (pp. 48 – 50).