Ce ne învață teoriile învățării sociale și care este tiparul comportamentelor problematice în cazul delincvenților?
În viziunea teoriilor învățării sociale, comportamentul delincvent este dobândit ca urmare a efectului de socializare. Acesta din urmă determină învățarea unor tipuri de comportamente care se află în conformitate cu normele și cu valorile pe care individul uman și le însușește prin apartenența în cadrul unui grup sau în contextul social în care își desfășoară viața. Hawkins & Blumstein (1996) au realizat o schiță a evoluției comportamentului problematic la copii, iar la baza acestei ierarhizări au identificat existența unui tipar de conflicte orientate asupra unei figuri autoritare. Cei doi cercetători au identificat faptul că tiparul respectiv se cristalizează în copii încă dinaintea vârstei de 12 ani și că evoluția sa este orientată spre desconsiderarea figurii autoritare (o perspectivă asemănătoare cu cea psihanalitică) și spre realizarea unor comportamente rebele în fața acesteia. Rezultatul constă în evitarea autorității, iar simptomele în acest caz sunt multiple: fuga de acasă, chiulul de la școală, furtul, timpul petrecut în afara casei până la ore târzii etc. Aceste tipuri de comportamente se împart în două tipare de predispoziții orientate spre acte de delincvență, după cum urmează:
1) Agresiunile minore, precum hărțuirea, intimidarea și terorizarea altor copii. Acestea evoluează în agresiuni fizice (bătăi individuale sau între găști), iar mai apoi în acte de violență planificate, cum ar fi violul sau atacurile armate.
2) Comportamentele minore de „ascundere”, cum ar fi utilizarea frecventă a minciunii sau furtul din magazine. Acestea conduc spre activități de tipul vandalismului, iar mai apoi al jafului, al furturilor și al fraudelor materiale.
Teoria asocierilor diferențiale
În anul 1939, Edwin Sutherland înainta următoarea ipoteză: cauza de apariție și de dezvoltare a delincvenței constă în interacțiunea fizică și în procesul de comunicare cu alți indivizi semnificativi ale căror norme presupun lipsa conformității față de normele sociale. Din punct de vedere teoretic, la nivel social există anumite subculturi deviante iar interacțiunea individului uman cu aceste tipuri de subculturi duce la deprinderea unor comportamente de tip antisocial. Acestea din urmă sunt realizate în conformitate cu obiectivele pe care le dezvoltă subcultura respectivă, iar comportamentul deviant evoluează spre cel delincvent (Marica, 2007). Această teorie înaintată de către Sutherland s-a concretizat cel mai clar în anul 1947, popularizarea sa fiind realizată de către Donald Cressey.
Teoria asocierilor diferențiale se bazează pe conceptul de „imitație” pe care Gabriel Tarde l-a formulat în cadrul propriei sale teorii a imitației, conform căreia imitația se află la baza apariției comportamentului delincvent. Totuși, Sutherland este de părere că factorul elementar în apariția delincvenței este socializarea: individul devine delincvent prin internalizarea modelelor, normelor și valorilor care conduc la comportamente și deprinderi deviante. Procesul de asociere diferențială se realizează gradual, adică pe parcursul a mai multe etape în contextul cărora individul uman are posibilitatea de a se integra atât într-un grup conformist (non-delincvent), cât și într-un grup nonconformist (delincvent). În funcție de această asociere crește șansa ca individul uman să devină (sau nu) delincvent, în special în cazul grupurilor care încurajează și valorifică încălcarea normelor sociale. Modalitatea în care este interpretată legea de către fiecare membru din cadrul unui grup de minori determină ce tipuri de comportamente vor realiza aceștia la nivel social: asocierile diferențiale sunt caracterizate de faptul că prin intermediul lor se produc mecanismele de învățare care servesc drept sursă de experimentare și de dezvoltare a tehnicilor de săvârșire a actelor de delincvență (Blendea, 2015).
Teoria situațională
Conform lui Marica (2007), teza principală a teoriei situaționale constă în faptul că delincvența se manifestă doar în acele contexte situaționale favorabile. Altfel spus, comportamentul delincvent se manifestă doar în momentul în care circumstanțele extrinseci permit și facilitează săvârșirea unui astfel de act. În cazul minorilor, internalizarea valorilor și a principiilor deviante determină actualizarea acestora în condiții favorabile: în funcție de starea individului, de obiectul asupra căruia acționează acesta, a vulnerabilităților victimei și a ușurinței de realizare a actului respectiv. Așadar, teoria situațională ne indică faptul că delincvenții selectează situațiile în care pot săvârși acte de ilegalitate și își orientează acțiunea în conformitate cu acele contexte situaționale în care se află.
Teoriile sociologice
Aceste tipuri de teorii evidențiază influența mediului social și al celui cultural asupra modalităților de dezvoltare a delincvenței juvenile. Teoriile sociologice au ca scop identificarea lipsurilor, a contradicțiilor și a luptelor existente într-un anumit sistem social defavorizat, care îl împiedică pe individul uman să-și desfășoare activitățile într-un mod dezirabil în vederea îndeplinirii propriilor obiective și care conduce la utilizarea tehnicilor ilegale.
Teoria ecologiei sociale
În teoria ecologiei sociale, factorii cauzali ai criminalității și ai delincvenței sunt reprezentați de tipul de structură socială în care trăiește individul uman, dar și de instituțiile care activează în cadrul acesteia. Modalitatea în care este organizată societatea umană și calitatea desfășurării activității instituțiilor sociale pot reprezenta surse de predicție în ceea ce presupune rata posibilității delincvenței, cel puțin în cazul celei juvenile. Din această perspectivă, o cauză fundamentală a comportamentelor de tip criminal sau delincvent constă în ceea ce teoreticienii numesc „deprivare relativă”, adică acel proces de apropiere dintre clasele sărace și cele bogate. Apropierea respectivă evidențiază diferențele semnificative dintre cele două clase, ceea ce-i determină pe cei săraci să acționeze în vederea obținerii beneficiilor (materiale sau financiare) de care se bucură cei bogați, în timp ce aceștia din urmă au tendința de a profita de statutul celor săraci, neplătindu-le serviciile de adevărata lor valoare sau prin manifestarea unor atitudini care denotă forme de superioritate agresivă sau de lipsă de respect. Așadar, diferențele de statut dintre cele două clase sunt accentuate într-un astfel de context, ceea ce conduce unor tehnici de compensare: cei săraci încearcă să obțină beneficiile celor bogați, iar cei bogați încearcă să-i împiedice pe cei săraci să avanseze la nivelul ierarhiei sociale (Blendea, 2015).
Teoria subculturilor ca forme de protest
În viziunea lui Milton Gordon (1947, apud. Ibid., p. 80), o subcultură reprezintă „o diviziune de natură culturală, compusă dintr-o combinație de situații sociale multiple, așa cum sunt statusul de clasă, identitatea etnică, rezidența regională și cea urban-rurală, afilierea religioasă, dar care formează prin combinarea lor o unitate funcțională, care are un impact integrat asupra individului participant.”. Indivizii care fac parte din anumite tipuri de subculturi utilizează forme de protest orientate împotriva culturii dominante, bazându-se pe convingerea că aceasta le încetinește sau chiar le anulează posibilitățile de evoluție la nivel social (Marica, 2007). În general, subculturile au tendința de a se forma în mediile sociale defavorizate, acolo unde se formează și găștile de cartier (gangurile). Componența acestora este determinată, în cea mai mare parte, de indivizi care au eșuat la nivel educațional sau profesional, dar și de indivizi care se consideră respinși de sistemul cultural principal. În subculturile găștilor de cartier, membrii unui grup trebuie să îndeplinească o serii de activități pentru a fi acceptat de către ceilalți, dar și pentru a-și obține resursele necesare pentru subzistență: hoția, luptele de stradă și jaful sunt trei dintre cele mai comune astfel de activități. Practic, individul uman trebuie să realizeze tot ceea ce este posibil în vederea depășirii propriei condiții și a împotrivirii față de cultura dominantă. În anumite situații, aceste tipuri de comportamente reprezintă ritualuri de inițiere în cazul unui individ uman care dorește să facă parte dintr-o astfel de grupare (Rankin & Wells, 2011).
În viziunea lui Blendea (2015), subculturile delincvente beneficiază de următoarele caracteristici:
a) Nonutilitarismul – o parte a activităților delincvente sunt desfășurate cu scopul de a crește coeziunea grupului și nu pentru obținerea profiturilor de natură financiară sau materială;
b) Malițiozitatea – activitățile delincvente creează plăcere pentru cei ce le realizează, prin intermediul încălcării normelor sociale, dar și prin modalitățile prin care victimele sunt supuse unor situații dificile;
c) Negativismul – se referă la negarea valorilor culturii dominante și la valorificarea normelor aflate în conflict cu cele ale culturii principale;
d) Versatilitatea – reprezintă varietatea tipurilor de acte delincvente comise de aceste subculturi, fără a dezvolta o formă de specializare a unui anumit tip de infracțiune;
e) Autonomia – intoleranța și respingerea tuturor acelor influențe provenite din cadrul altor tipuri de subculturi delincvente.
Totodată, Marica (2010) indică existența a trei tipuri de subculturi delincvente. Acestea se manifestă într-un mod combinat, în special în rândul delincvenților juvenili, care au ca scop întărirea solidarității cu ceilalți membri ai grupului în vederea sfidării autorităților sau a celorlalte subculturi delincvente. Tipologiile subculturilor delincvente sunt următoarele:
a) Modelul delincvent – se bazează pe valori care deviază de la normele acceptate la nivel social, iar obținerea veniturilor se realizează prin fraudă, furt și șantaj;
b) Modelul conflictual – se bazează pe principiul violenței, a forței și a amenințării – acestea sunt utilizate în rezolvarea tuturor problemelor de pe parcursul vieții;
c) Modelul evazionist – se bazează pe retragerea de la nivel social și pe orientarea către stările și senzațiile induse de narcotice sau de diverse substanțe ilegale.
*Vă invit să citiți „Perspectiva biologică și cea genetică a cauzelor de apariție ale delincvenței”, „Portocala mecanică” și „O scurtă introducere în teoria psihanalitică asupra delincvenței juvenile”.
Cum să cităm?
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R.-A. (2019, Octombrie 12). Teorii ale învățării sociale, tiparul comportamentelor problematice și teorii sociologice referitoare la cauzele de apariție ale delincvenței. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/10/12/teorii-ale-invatarii-sociale-tiparul-comportamentelor-problematice-si-teorii-sociologice-referitoare-la-cauzele-de-aparitie-ale-delincventei/
Surse bibliografice:
Blendea, S. (2015). Sociological explanations of juvenile delinquency. Letter and Social Science Series, 75 – 87.
Hawkins, D. J., & Blumstein, A. (1996). Delinquency and Crime: Current Theories. New York: Cambridge University Press.
Marica, M. (2007). Introducere în problematica delincvenței juvenile. Constanța: Ovidius University Press.
Rankin, H. J., & Wells, E. L. (2011). Social Control and Self-Control Theroies of Crime and Deviance. New York: Routledge.
Sursă imagine reprezentativă: motherjones.com
Sursă imagine #1: gstatic.com
